ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1466/2020

Ședința publică din data de 24 iulie 2020

Asupra recursului dedus judecății, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 07.03.2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat in judecata pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitand ca, prin hotararea ce se va pronunta, sa se constate că între părți nu s-a încheiat un contract de antrepriză. În subsidiar, a solicitat ca, în situația în care se va constata că s-a incheiat un contract în formă nescrisă, să se dispuna rezolutiunea acestuia, întrucât pârâta nu și-a executat obligațiile.

Prin sentința civilă nr. 4905 din 21 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a civilă în dosarul nr. x/2017, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulata de reclamantă și s-a constatat că între părți nu s-a încheiat un contract de antrepriză.

Prin decizia civilă nr. 2682 din 21 decembrie 2018, pronunțata de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul formulat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 4905/21.12.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, și a fost schimbata în tot această sentinta, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., solicitând instanței de control judiciar, în temeiul art. 488 alin. (1) punctele 4, 5, 6 și 8 din C. proc. civ., admiterea recursului.

În cadrul recursului formulat, aceasta a arătat că instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești și, prin adăugare la lege, a considerat că operațiuni specifice dreptului muncii (detașarea sau contractul de leasing de personal) pot face obiectul unui contract de subantrepriză în construcții.

Recurenta a susținut că, în situația în care Înalta Curte va considera că recursul nu se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 4 din C. proc. civ., în subsidiar sunt aplicabile dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., întrucât depășirea atribuțiilor puterii judecătorești constituie o formă specifică a încălcării/aplicării greșite a unor norme de drept material, prin transgresarea unor norme constituționale referitoare la sfera atribuțiilor puterii judecătorești.

Recurenta a precizat că, în speță, instanța de apel a apreciat că un contract de subantrepriza poate avea ca obiect și transferul de personal, de la subantreprenor la antreprenor, interpretând greșit art. 1851, art. 1852 și art. 1874 din C. civ., referitoare la contractul de antrepriză, subantrepriză și contractul de antrepriza pentru lucrări de construcții.

A mai precizat că instanța de apel a încălcat dispozițiile imperative ale 1185 din C. civ., considerând că între părți s-a încheiat un contract de subantrepriză cu plata pe ora/angajat, deși pe parcursul negocierilor reprezentantul recurentei a insistat ca plata să se facă numai în funcție de lucrările executate.

Or, întrucât este un element esențial al contractului, recurenta - reclamanta a apreciat că nu poate fi suplinit consimțământul.

A mai susținut recurenta că instanța de apel a calificat greșit "colaborarea" dintre cele doua societăți ca fiind un contract de antrepriză, nu a identificat ce lucrare urma să fie efectuată, nici dacă a fost efectuată calitativ și cantitativ, ci a arătat că "rezultă o executare a contractului dintre părți".

Astfel, instanța a adăugat la lege și a creat un tip de contract de subantrepriză în care subantreprenorul nu are niciun fel de răspundere pentru calitatea sau garanția lucrării (deși, potrivit art. 1851 din C. civ., lucrarea se executa pe riscul său) și, mai mult, nu trebuie să demonstreze că a executat o anume lucrare, fiind suficient să afirme că a executat diverse titluri de lucrări de construcții.

Recurenta - reclamantă a precizat, de asemenea, că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1270 din C. civ., potrivit căruia contractul este legea părților, instanța de judecata nefiind în drept să-i modifice conținutul.

De aceea, instanța învestită cu soluționarea unui litigiu referitor la executarea contractului este obligata sa dispună executarea obligațiilor în limitele stabilite în contract.

Din punctul de vedere al motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat recurenta că instanța de apel a administrat probe care nu sunt reglementate de C. proc. civ. și a pronunțat hotărârea în temeiul acestor "probe": fotografii ale unui telefon si documente care nu poarta nicio semnătură. De asemenea, instanța de apel a folosit prezumțiile judiciare și declarațiile de martori împotriva înscrisurilor, deși art. 309 alin. (5) și art. 329 din C. proc. civ. interzic expres acest lucru.

Ca urmare, instanța de apel a stabilit pe baza de prezumții faptul că facturile de avans au fost acceptate de recurenta, deși aceasta le-a contestat în scris și le-a restituit expeditorului.

La data de 28 martie 2019, recurenta-reclamanta a precizat ca intimata - pârâta S.C. B. S.R.L. a fost radiata din Registrul Comerțului la data de 27 februarie 2018, depunând la dosar un înscris doveditor emis de Oficiul National al Registrului Comerțului.

Prin încheierea din 20 martie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., iar cauza a fost suspendată în temeiul dispozițiilor art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020. Prin aceeași încheiere s-a dispus discutarea în ședință publică a excepției lipsei dovezii calității de reprezentant a apărătorului intimatei-pârâte, a excepției capacității procesuale de folosință a intimatei-pârâte, precum și a cererii de introducere în cauză a fostului asociat unic și administrator al intimatei-pârâte, C. și a societății D. S.R.L., în calitate de succesori cu titlu particular.

În ședința publică din 10 iulie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus repunerea pe rol a cauzei și reluarea judecății, iar față de dispozițiile art. 39 C. proc. civ. și la cererea recurentei - reclamante, respectiv a S.C. D. S.R.L., a constatat că în cauză a operat o transmisiune convențională, cu titlu particular, a calității procesuale pasive către S.C. D. S.R.L., având în vedere actul de cesiune din data de 14 mai 2018 (moment la care S.C. B. S.R.L. nu era radiată) și apreciind că există o legătură suficient de strânsă între obiectul cesiunii de creanță și acțiunea dedusă judecății în prezenta cauză, reținând, totodată, că nu există temei legal pentru introducerea în cauză a numitului C..

Față de împrejurarea radierii S.C. B. S.R.L. Înalta Curte a dispus că aceasta nu va mai figura ca parte intimată în procesul de față, judecata urmând a continua între recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. și intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L.

Analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Nu pot fi primite criticile subsumate de recurenta - reclamantă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., în principal, respectiv motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în subsidiar, în raport cu o pretinsă adăugare la lege a instanței de apel, prin considerarea unor activități specifice dreptului muncii (detașarea sau contractul de leasing de personal) ca putând face obiectul unui contract de subantrepriză în construcții.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată, mai întâi, că incidența unor instituții, contracte specifice legislației muncii în ceea ce privește raporturile juridice dintre părțile cauzei a fost invocata de reclamantă pentru prima dată în recurs, fără ca apărări în acest sens să fi fost ridicate în fața instanțelor de fond.

Așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, situația de fapt afirmată de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin cererea principală și la care instanțele de fond s-au raportat în analiză a fost aceea în care părțile au purtat o serie de negocieri în vederea încheierii unui contract de subantrepriza pentru efectuarea unor lucrări de construcții, negocieri care nu s-au finalizat prin încheierea unui contract și prin prestarea unor activități. În subsidiar, pentru ipoteza în care instanța ar fi reținut că a fost încheiat un contract, reclamanta a solicitat sa se dispună rezoluțiunea acestuia, pentru neîndeplinirea obligațiilor de către pârâta S.C. B. S.R.L.

Aceasta a fost situația de fapt care, calificata juridic, a constituit cauza acțiunii și pe care recurenta - reclamanta încearcă să o schimbe în calea extraordinara de atac a recursului, susținând că, daca s-ar admite totuși că pârâta a executat lucrări de construcții, aceasta ar întruni elemente specifice detașării ori contractului de leasing de personal, ambele reglementate în legislația muncii și incompatibile cu obiectul contractului de antrepriză.

Or, o atare modificare este inadmisibilă, fiind prohibita prin dispozițiile art. 478 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., aplicabile în recurs conform art. 494 C. proc. civ.

Pe de alta parte, aceasta critică nu se circumscrie excesului de putere sancționat prin motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., constând în exercitarea funcțiilor puterii judecătorești peste limitele statornicite prin Constituție, putând fi însă încadrat în motivul de recurs privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor de drept material, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De altfel, dincolo de conținutul cererii de chemare în judecata, poziția procesuală a reclamantei a fost în mod constant aceea de negare a oricăror lucrări executate în beneficiul său de angajații intimatei, susținând că plata unei sume către pârâtă s-a făcut fără prestarea unor lucrări sau furnizarea de bunuri de către intimata, cu titlu de avans, pentru ca doar în recurs să fie adusă în discuție o alta natură juridică a acestor raporturi juridice, ținând de dreptul muncii, fără ca acest aspect să facă obiect al probațiunii în cadrul procesului,

Pe baza probelor administrate în fața ambelor instanțe de fond (facturi privind lucrările efectuate, borderourile cu lucrările contractate și executate săptămânal, cu numărul de ore lucrate de către fiecare angajat al intimatei-parate, declarațiile martorilor), instanța de apel a reținut ca dovedită încheierea și executarea unui contract de subantrepriză, în perioada februarie-mai 2016, având ca obiect prestarea de lucrări de construcții (tâmplărie) pe șantiere din Belgia de către angajații intimatei - pârâte, în favoarea reclamantei S.C. A. S.R.L., lucrări facturate de intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. și acceptate la plata de reclamanta, părțile purtând discuții asupra unui preț de 20 euro/oră per muncitor,

Or, în raport cu situația de fapt stabilită, pe care instanța de recurs nu o poate reconsidera, nu exista temeiuri pentru a aprecia că prevederile legale în materia contractului de subantrepriza ar fi fost greșit aplicate raporturilor juridice reținute ca existând între părți.

Așa cum a reținut și instanța de apel, contractul de subantrepriză, reglementat de dispozițiile art. 1852 alin. (3) coroborat cu cele ale art. 1851 alin. (1) și (2) din C. civ., este guvernat de principiul consensualismului, potrivit căruia contratul se încheie valabil prin simplul acord de voință al părților, nefiind necesară îndeplinirea vreunei cerințe de forma, și are drept obiect executarea unor lucrări sau prestarea unor servicii în schimbul unui preț, legea recunoscând, prin art. 1854 alin. (3) din C. civ., valabilitatea convenției părților chiar și în situația în care înțelegerea acestora nu a privit și prețul prestațiilor.

Cât privește încălcarea dispozițiilor imperative ale 1185 din C. civ., prin aceea că s-a considerat că între părți s-a încheiat un contract de subantrepriza cu plata pe ora/angajat, deși pe parcursul negocierilor reprezentantul recurentei a insistat ca plata să se facă numai în funcție de lucrările executate, Înalta Curte constată că această critica este numai în mod aparent de nelegalitate, în realitate ea fiind de natură a conduce la reaprecierea probelor administrate în cauza, pe baza cărora instanța de apel a reținut că reclamanta a acceptat la plata facturile privind lucrările efectuate, întocmite în baza borderourilor cu lucrările contractate și executate săptămânal, cu numărul de ore lucrate de fiecare angajat al intimatei-parate. Or, reaprecierea probatoriului este incompatibila cu specificul caii de atac a recursului.

Înalta Curte subliniază și faptul că acțiunea în constatare dedusă judecății prin petitul principal este o acțiune declaratorie, după scop și obiect, iar instanța de apel nu a fost învestită de reclamantă cu soluționarea unui apel incident care să privească petitul subsidiar al acțiunii, respectiv solicitarea de a se dispune rezoluțiunea contractului, pentru neîndeplinirea obligațiilor de către pârâta S.C. B. S.R.L.

Nefondata este și critica privitoare la încălcarea dispozițiilor art. 309 alin. (5) și art. 329 din C. proc. civ., prin folosirea prezumțiilor judiciare și a declarațiilor de martori împotriva înscrisurilor, respectiv administrarea și pronunțarea hotărârii în temeiul unor probe care nu sunt reglementate de C. proc. civ., critica ce poate fi subscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, primul text stabilește interdicția administrării probei cu martori împotriva înscrisului constatator al unui act juridic, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv, iar cel de-al doilea statuează ca prezumțiile judiciare pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori.

Or, tocmai inexistența unui contract de subantrepriză încheiat de părți în formă scrisă a condus la acțiunea în constatare dedusă judecății prin petitul principal. Pornind de la caracterul consensual al contractului de antrepriza, instanța de apel și-a argumentat hotărârea pe analiza coroborată a probelor administrate (martori și înscrisuri) și pe o prezumție simplă prin care, pornind de la acceptarea la plata a facturilor emise de intimata-pârâta, instanța deduce că între părți a existat un contract și că lucrările de construcții au fost executate.

Prin urmare, nu se poate constata încălcarea regulilor ce vizează admisibilitatea probei cu martori pentru dovedirea unui act juridic încheiat între profesioniști sau folosirea prezumțiilor judiciare.

Cât privește pronunțarea hotărârii în temeiul unor probe care nu sunt reglementate de C. proc. civ., Curtea constată că fotografiile și documentele la care recurenta face referire constituie mijloace materiale de proba (art. 341 C. proc. civ.) sau înscrisuri, în accepțiunea largă pe care art. 265 C. proc. civ. o da acestei noțiuni, reprezentând înscris orice scriere sau altă consemnare, lingvistică - fie scriptică ori verbală, codificată -, criptată sau reprezentată în imagini, stocată și conservată pe un suport

(

.

Deși recurenta - reclamantă a invocat, în drept, și motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., dezvoltarea motivelor de recurs nu relevă critici care să se subsumeze acestui temei.

Având în vedere considerentele mai sus expuse și constatând că prin criticile recurentei nu se relevă o încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea soluției adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2682 din 21 decembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 iulie 2020.