ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2625/2020

Ședința publică din data de 9 decembrie 2020

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 26.04.2018, reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D. și E., obligarea, în solidar, a acestora, la plata sumei de 2.351.975 RON, reprezentând prejudiciu cauzat bugetului general consolidat, în calitate de coordonatori ai societăților comerciale S.C. F., S.C. G., S.C. H., S.C. I., S.C. J. și S.C. K., prin faptele pentru care au fost cercetați în dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și pentru care au fost trimiși în judecată în dosarul nr. x/2014, al aceleiași curți de apel, precum și la plata accesoriilor conform art. 119 și 120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, calculate până la data plății efective a prejudiciului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1357-1359 C. civ., art. 192-194 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și ale art. 27 alin. (2) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen.

Prin sentința nr. 137/26.06.2018, Tribunalul Arad, secția I civilă a admis excepția necompetenței funcționale, ridicată din oficiu de instanță. A declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a III-a de contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale a aceluiași tribunal și a dispus trimiterea dosarului către aceasta.

Prin încheierea civilă nr. 738/2018, Tribunalul Arad, secția a III-a contencios administrativ și fiscal litigii de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței materiale funcționale a secției privind judecata acțiunii având ca obiect obligarea pârâților la plata sumei reprezentând prejudiciu cauzat bugetului consolidat al statului, pe calea acțiunii în răspundere civilă delictuală. A constatat competența funcțională în favoarea secției I civile a tribunalului. A constatat ivit conflictul negativ de competență între cele două secții ale Tribunalului Arad. În baza art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. civ. a trimis dosarul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, în vederea judecării conflictului.

Pronunțând regulatorul de competență, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 83/27.11.2018, a stabilit competența materială și funcțională de soluționare a cauzei în favoarea secției I civile a Tribunalului Arad.

Tribunalul Arad, secția I civilă, prin sentința nr. 114/07.05.2019, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității acțiunii. A respins acțiunea civilă în răspundere delictuală exercitată de reclamantă.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin decizia nr. 245/21.11.2019, prin care s-a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului. A fost obligată apelanta la plata, către intimata - pârâtă B., a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. reclamanta Direcția Regională a Finanțelor Publice Timișoara-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, formulând următoarele critici:

Recurenta a criticat decizia pronunțată în apel prin care s-a reținut, în mod greșit, că prima instanță a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a normelor de drept material fiscal, în sensul că reclamanta trebuia să emită o decizie care să individualizeze creanța bugetară, având apoi deschisă altă cale procedurală de recuperare a acesteia, fie prin executarea societăților conform dispozițiilor Codului de procedură fiscală, fie prin atragerea răspunderii persoanelor responsabile, anume prin atragerea răspunderii asociaților ori administratorilor acestora.

A considerat că instanța de apel, în mod greșit, a apreciat că pârâții nu au calitate procesuală pasivă, deoarece așa cum rezultă din actele depuse la dosar, sumele cu care societățile în speță figurează în fișa fiscală au fost generate și neachitate de către pârâți (inculpați) prin înființarea succesivă a firmelor menționate și mutarea salariaților de pe o firmă pe alta, iar nu de către persoanele care figurau ca administratori la aceste societăți.

Potrivit recurentei, curtea de apel a reținut, în mod nelegal, că își putea recupera debitul prin emiterea unei decizii de atragere a răspunderii în temeiul art. 27 din Codul de procedură fiscală și nu printr-o acțiune în răspundere civilă delictuală în temeiul C. civ.

În dosarul penal instanța a lăsat nesoluționată latura civilă formulată de recurentă și a apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 27 alin. (1) si 2 C. proc. pen., în care se arată în mod expres că partea vătămată poate introduce acțiune civilă pentru recuperarea prejudiciului la instanța civilă.

În opinia recurentei, din textul legal menționat rezultă în mod clar, explicit, că partea vătămată poate formula o acțiune civilă pentru recuperarea prejudiciului la instanța civilă.

Prima instanță a ignorat cu desăvârșire aceste prevederi legale care sunt obligatorii, ambele instanțe procedând la confuzie între o acțiune civilă în răspundere delictuală la instanța civilă, la care se referă C. proc. pen., și instituția atragerii răspunderii solidare prevăzută de art. 27 din Codul de procedură fiscală, care este o măsură administrativă.

Atragerea răspunderii prevăzută de art. 27 din Codul de procedură fiscală se poate face doar în cazurile reglementate expres în acel articol, iar printre acele cazuri nu este prevăzut și cel în care o instanță penală lasă nesoluționată latura civilă.

Recurenta a susținut și încălcarea prevederilor constituționale pe care prima instanță a făcut-o prin respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii civile, cu referire la accesul liber la justiție prevăzut de art. 21 din Constituția României.

A arătat faptul că, în speță, creanța a fost individualizată prin declarațiile depuse de către fiecare societate în parte, dovada fiind sumele cu care aceste societăți figurau în fișele fiscale la data deschiderii procedurii insolvenței, sume care nu au fost contestate de către lichidatorii judiciari, dar care nu au putut fi recuperate datorită faptului că societățile în cauză nu dețineau bunuri.

Având în vedere art. 85 din vechiul Codul de procedură fiscală, recurenta a precizat că legea reglementează titlurile executorii pe baza cărora se achită obligațiile datorate bugetului consolidat al statului, respectiv declarație fiscală, decizie de impunere. Dacă titlu executoriu ar constitui doar decizia de impunere, niciun contribuabil, fie persoană fizică sau juridică nu ar mai depune nici o declarație și nu si-ar mai achita sumele datorate decât în urma verificării acesteia de către organele de inspecție fiscală.

Recurenta a făcut referire la dosarul Curții de Apel Timișoara nr. 525/59/2014, în care Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală s-a constituit parte civilă cu suma de 4.139.736 RON, reprezentând obligații fiscale datorate bugetului consolidat al statului și prin care a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă exercitată de partea civilă pentru suma de 2.351.974 RON, pentru care nu s-a emis decizie de impunere.

A susținut că motivarea instanței potrivit căreia pârâții nu au calitate procesuală nu poate fi luată în considerare, deoarece aceștia răspund în calitate de coordonatori în fapt ai societăților comerciale, așa cum rezultă din sentința penală nr. 25/28.01.2016 a Curții de Apel Timișoara, prin aceea că sumele cu care aceste societăți figurează în fișa fiscală au fost generate și neachitate de către inculpați prin înființarea succesivă a firmelor menționate și mutarea salariaților de pe o firmă pe alta, aspecte care rezultă din declarațiile martorilor. Recurenta a mai susținut că emiterea unor noi decizii de impunere la respectivele societăți ar fi însemnat dublarea respectivelor obligații fiscale.

Având în vedere că grupul de persoane (A., B., C., D., E.) au premeditat prejudicierea bugetului de stat prin constituirea succesivă a respectivelor firme pe numele unor persoane care erau racolate din rândul tinerilor cu dificultăți sociale si materiale, a apreciat că aceștia au calitate procesuală activă în speță.

Totodată, a considerat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute la art. 1357 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., fiind întrunite cumulativ condițiile reglementate de art. 1357-1359 din cod.

Pentru aceste motive și prin prisma art. 488 pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului și casarea, în tot, a hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.

Înalta Curte, înregistrând recursul, a procedat, la data de 15.07.2020, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Completul de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin punctul de vedere la raport formulat la data de 10.08.2020, intimatul-pârât D. a reiterat excepția de nulitate a recursului, arătând că recurenta nu a indicat, în concret, ce norme de drept material au fost încălcate sau aplicate greșit de către instanța de apel.

La data de 12.03.2020, în termen legal, intimatul-pârât C. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția de tardivitate a recursului, excepția de nulitate a căii de atac pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile legale exprese, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului și acordarea cheltuielilor de judecată.

La data de 13.03.2020, intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția de nulitate a recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea acestuia și acordarea cheltuielilor de judecată.

La data de 30.03.2020, intimatul-pârât D. a formulat întâmpinare conținând aceleași excepții și apărări cu cele formulate de intimatul-pârât C..

Prin răspunsurile la întâmpinările formulate, depuse la dosar la datele de 14.04.2020 și 24.04.2020, recurenta a solicitat respingerea excepțiilor invocate și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul declarat de partea reclamanta Direcția Regională a Finanțelor Publice Timișoara-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, Înalta Curte constată că este fondat, în cauză fiind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În drept, potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen., persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă.

Statuând că partea interesată se poate adresa instanței civile pentru soluționarea acțiunii civile rămase nesoluționate în procesul penal, legiuitorul a avut în vedere jurisdicția civilă de drept comun, guvernată de normele C. civ. și ale C. proc. civ.

Concluzia se impune în considerarea obiectului acțiunii civile din procesul penal care, potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (1) C. proc. pen., constă în tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale.

Ori, sediul materiei răspunderii civile delictuale se află în C. civ.. Dispozițiile art. 1357 alin. (1) C. civ. prevăd că " cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare".

Așa fiind, în acest caz, instanța civilă este învestită cu judecata unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, particularitatea raportului juridic obligațional fiind determinată de împrejurarea că fapta ilicită se verifică în fapta care a făcut obiectul acțiunii penale în procesul penal în care partea pârâtă a avut calitatea de parte inculpată.

Dacă fapta ilicită a fost sancționată ca infracțiune printr-o lege penală specială, în considerarea nerespectării unor obligații care în plan civil sunt reglementate, de asemenea, printr-o lege specială (întrucât reprezintă latura pasivă a conținutului unui raport juridic reglementat prin norme de drept speciale), atât instanța penală care judecă acțiunea civilă alăturată acțiunii penale, cât și instanța civilă, de drept comun, care judecă acțiunea civilă lăsată nesoluționată de instanța penală, au a aplica și regulile de fond prevăzute de normele de drept material statuate prin legea specială, în măsura în care acestea prezintă relevanță în verificarea condițiilor răspunderii civile delictuale.

Aplicarea regulilor prevăzute de normele de drept speciale de instanța penală și, după caz, de instanța civilă, nu schimbă însă natura juridică a formei de răspundere civilă care poate fi atrasă în sarcina părții inculpate din procesul penal (partea pârâtă în procesul civil), anume răspunderea civilă delictuală care se judecă după regulile stabilite prin normele C. civ. și ale C. proc. civ.

În atare condiții, instanța civilă de drept comun, învestită fiind în temeiul dispozițiilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen., nu poate opune părții reclamante excepția de inadmisibilitate a acțiunii în răspundere civilă delictuală, întemeiate pe dispozițiile art. 1357 alin. (1) C. civ., sub motiv că aceasta, partea reclamantă, avea a urma alte proceduri legale, administrative sau judiciare, instituite prin normele procedurale prevăzute în legea specială, pentru a obține repararea prejudiciului cauzat prin săvârșirea faptei ilicite ce a făcut obiectul acțiunii penale.

Calitatea procesuală a părților, în acest caz particular, se verifică în identitatea părților din raportul obligațional civil cu cele din raportul juridic de drept penal, anume partea reclamantă trebuie să fie partea civilă din procesul penal, iar partea pârâtă trebuie să fie partea care a fost inculpată în procesul penal ori partea responsabilă civilmente.

Verificarea calității procesuale pasive a părții pârâte se realizează de instanța de judecată, de regulă, subsecvent stabilirii caracterului admisibil al acțiunii deduse judecății și în acord cu normele de drept material și procedural reținute a fi temeiul pretenției deduse în concret judecății.

Când însă apreciază că acțiunea civilă nu este admisibilă în raport de normele de drept material și procedural invocate de partea reclamantă, instanța de judecată nu are a analiza calitatea procesuală pasivă a părții pârâte nici în raport de normele apreciate a fi străine raportului juridic dedus judecății și, cu atât mai puțin, în considerarea altor norme procedurale, prevăzute în acte normative speciale, norme cu privire la care statuase că nu au fost invocate de partea reclamantă în sprijinirea soluției de inadmisibilitate.

Concluzia este impusă de logica raționamentului judiciar, întrucât, pe de o parte, excepția de inadmisibilitate este o excepție dirimantă care împiedică continuarea judecății, conducând la respingerea acțiunii iar, pe de altă parte, soluționarea excepțiilor procesuale într-un anumit proces este subordonată obiectului și temeiurilor de drept invocate prin cererea de chemare în judecată.

În speță, partea reclamantă este partea civilă din procesul penal ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014 al Curții de Apel Timișoara și a dedus judecății, în procesul pendinte, acțiunea civilă rămasă nesoluționată de instanța penală, în contra părții pârâte, partea inculpată din procesul penal.

Anume, în vederea acoperirii prejudiciului suferit prin faptele ilicite ce au făcut obiectul acțiunii penale, partea reclamantă a cerut angajarea răspunderii civile delictuale a părții pârâte (inculpații din procesul penal) în condițiile art. 1357 C. civ., în considerarea dispoziției din sentința penală nr. 25/PI/28.01.2016 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, rămasă definitivă, potrivit căreia: În baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen. lasă nesoluționată acțiunea civilă exercitată de partea civilă A.N.D.F.-D.G.R.F.P. Timișoara - A.J.F.P. Arad pentru suma de 2351975 RON, pentru care partea civilă nu a emis decizie de impunere.

Plecând de la premisa eronată că raportul juridic dedus judecății nu este un raport material de drept civil, reglementat prin dispozițiile art. 1357 și urm. C. civ., ci un raport de drept fiscal, material și procedural, în considerarea faptului că obligațiile a căror nerespectare a fost incriminată ca infracțiune sunt prevăzute de dispozițiile Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, instanțele de fond au apreciat, în mod greșit, asupra incidenței excepției inadmisibilității acțiunii în despăgubire deduse judecății de partea reclamantă.

În fundamentarea soluției, prima instanță a reținut că partea reclamantă avea a urma, în scopul acoperirii prejudiciului suferit prin faptele ilicite ce au făcut obiectul acțiunii penale, procedura administrativă de recuperare a creanțelor fiscale prevăzută de dispozițiile vechiul Codul de procedură fiscală (art. 85 alin. (1), art. 110 alin. (2) și (3), art. 205 și art. 218 alin. (2) și nu procedura judiciară de drept comun, prevăzută de dispozițiile C. proc. civ.

Menținând sentința tribunalului, instanța de apel a apreciat, la rându-i, că, potrivit dispozițiilor art. 86 din Ordonanța nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, partea reclamantă, prin organul fiscal competent, avea obligația de a emite decizie de impunere prin care să individualizeze creanțele fiscale (a căror neîncasare este invocată a fi cauza prejudiciului în procesul pendinte), decizie care, fiind titlu de creanță, permitea părții reclamante executarea silită ori angajarea răspunderii patrimoniale solidare a asociaților ori administratorilor societăților comerciale S.C. F., S.C. G., S.C. H., S.C. I., S.C. J. și S.C. K. (care nu se identifică cu partea pârâtă din procesul pendinte) în conformitate cu dispozițiile art. 27 și urm. din ordonanță.

În baza aceluiași raționament judiciar greșit, instanța de apel a menținut și soluția prin care prima instanță a reținut incidența excepției lipsei calității procesuale pasive a părții pârâte, în considerarea faptului că societățile comerciale mai sus menționate aveau calitatea de contribuabili, în sensul dispoziției art. 17 din vechiul Codul de procedură fiscală, caz în care obligația de plată a creanțelor bugetare pretinse de partea reclamantă era în sarcina acestora și nu în sarcina părții pârâte din procesul pendinte.

Contrar celor statuate de instanța de apel, Înalta Curte constată că norma de drept prevăzută de dispozițiile art. 19 C. proc. pen. impune concluzia potrivit căreia partea reclamantă este îndreptățită să ceară angajarea răspunderii civile delictuale a părții inculpate în procesul penal în temeiul dispozițiilor art. 1349 și urm. C. civ., în cadrul procedurii judiciare de drept comun, guvernate de normele C. proc. civ.

Împrejurarea că fapta ilicită care a făcut obiectul acțiunii penale a constat în constituirea inculpaților (parte pârâtă în procesul pendinte) într-un grup infracțional, în perioada 2012-2013, care a desfășurat activități infracționale constând în înființarea succesivă a unor societăți comerciale (societăți arătate mai sus), prin folosirea unor persoane aflate în situații dificile drept paravan, societăți în contul cărora acumulau datorii bugetare considerabile și pentru care, ulterior, solicitau declanșarea insolvenței în scopul neachitării respectivelor datorii către stat (conform considerentelor hotărârii penale), nu schimbă forma de răspundere civilă ce poate fi atrasă în sarcina părții inculpate în procesul penal, care este răspunderea civilă delictuală.

Dispozițiile speciale de drept material fiscal pot fi de interes pentru instanța civilă ca, de altminteri, și pentru instanța penală care judecă acțiunea civilă, în măsura în care, constatând întemeiată acțiunea, instanța are a evalua și a statua cu privire la întinderea prejudiciului.

Concluzia se impune în considerarea particularității faptei ilicite ce a făcut obiectul acțiunii penale, incriminată fiind ca infracțiune printr-o lege specială, Legea nr. 241/2005, care a presupus încălcarea normelor de drept material prevăzute de Codul fiscal privitoare la administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor sau altor sume datorate bugetului general consolidat și care a avut drept consecință neplata de către partea inculpată în procesul penal a datoriilor bugetare reprezentând, pe de o parte, taxa pe valoarea adăugată și impozitul pe profit iar, pe de altă parte, contribuțiile legale cu reținere la sursă (impozitul pe salarii, contribuțiile la bugetul asigurărilor de sănătate ori pentru accidente de muncă și boli profesionale, contribuțiile la fondul de șomaj și la bugetul asigurărilor sociale) datorate de societățile comerciale înființate în scop infracțional, anume în scopul prejudicierii bugetului de stat consolidat.

În acest sens au fost și dezlegările date prin decizia în interesul legii nr. 17/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată în apărare de partea pârâtă.

Prin decizia menționată s-a stabilit că în cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanța penală, soluționând acțiunea civilă, are a dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii, datorate în condițiile Codului de procedură fiscală.

Potrivit considerentelor hotărârii, soluția s-a impus în considerarea faptului că infracțiunile de evaziune fiscală sunt prevăzute de dispozițiile unei legi penale speciale, Legea nr. 241/2005, care se integrează organic sistemului legislației în materie fiscală, scop în care această lege se impune a fi corelată cu cele mai importante legi în materie fiscală cu care se află în conexiune, anume cu Codul fiscal și Codul de procedură fiscală, acte normative care guvernează o formă particulară de definire, stabilire și administrare a creanțelor fiscale, sens în care s-a apreciat că instanța penală este îndrituită să aplice regulile de fond specifice fiecăreia dintre cele două răspunderi (21.7 -21.9).

Rezultă că instanța penală, în soluționarea acțiunii civile alăturate acțiunii penale, și pentru identitate de rațiune, și instanța civilă, în soluționarea acțiunii civile lăsată nesoluționată de instanța penală, învestite fiind cu angajarea răspunderii civile delictuale a părții inculpate pentru săvârșirea unor fapte ilicite incriminate ca infracțiune în Legea nr. 241/2005, constând în nerespectarea unor obligații prevăzute de normele Codul fiscal și ale Codului de procedură fiscală, pot aplica normele de drept material fiscal în considerarea regulii de interpretare logică specialia generalibus derogant, dat fiind că respectivele obligații intră în conținutul unui raport juridic de drept fiscal.

Decizia în interesul legii nu sprijină, astfel cum eronat pretinde partea pârâtă, concluzia potrivit căreia partea civilă are a urma procedura administrativă prevăzută de Codul de procedură fiscală în scopul obținerii reparației prejudiciului și nici excepția inadmisibilității acțiunii în despăgubire întemeiate pe dispozițiile art. 1357 alin. (1) C. civ.

În acest context al analizei este de observat că prin sentința nr. 25/PI/28 ianuarie 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în temeiul dispozițiilor art. 25 alin. (1) și art. 397 C. proc. pen., instanța penală a admis în parte acțiunea civilă exercitată de partea civilă (parte reclamantă în procesul pendinte), a constatat că prejudiciul în sumă de 2.156.081 RON, reprezentând impozit pe profit, taxa pe valoarea adăugată și accesoriile aferente acestora a fost parțial reparat prin recuperarea sumei de 1.228.466 RON de către partea civilă și a dispus obligarea inculpaților (parte pârâtă în procesul pendinte), în solidar, la plata sumei de 927.615 RON reprezentând prejudiciu nerecuperat către partea civilă, cu dobânzi, majorări de întârziere și penalități până la data plății integrale a prejudiciului.

Potrivit considerentelor hotărârii menționate, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă în ceea ce privește suma de 2.351.975 RON, reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a premeditării de către inculpați a evaziunii fiscale prin înființarea succesivă a mai multor societăți comerciale (SC F., S.C. G., S.C. H., S.C. I., S.C. J. și S.C. K.) în scopul neplății obligațiilor de natură salarială pentru personalul respectivelor societăți care, în fapt, erau salariații inculpatei persoană juridică, S.C. L. S.R.L. Arad, societate prin intermediul căreia au fost comise faptele ce au făcut obiectul acțiunii penale.

Nesoluționarea acțiunii civile în ceea ce privește neplata obligațiilor de natură salarială, potrivit constatărilor instanței penale, s-a impus în raport de soluția de achitare a inculpaților sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, ca urmare a declarării neconstituționalității acestei norme de drept penal, prin decizia nr. 363/2015 a Curții Constituționale, și a lipsei intervenției legiuitorului în legătură cu conținutul infracțiunii incriminate prin respectiva normă de drept și nu în considerarea faptului că partea civilă nu ar fi avut emisă decizie de impunere, astfel cum eronat pretinde partea pârâtă.

De altminteri, în cuprinsul hotărârii penale s-a statuat expres cu privire la posibilitatea părții civile de a continua acțiunile de recuperare a sumelor pentru care a lăsat nesoluționată acțiunea civilă (individualizate ca fiind creanțele bugetare pentru care partea civilă nu a emis decizie de impunere), instanța penală dispunând, totodată, măsura menținerii sechestrului asigurător asupra bunurilor proprietatea inculpaților până la concurența sumei de 2.351.975 RON, măsură cu privire la care a precizat că va înceta de drept în termen de 30 zile de la data rămânerii definitive hotărârii penale, dacă partea civilă A.N.A.F. - D.R.G.F. Timișoara - A.J.F.P. Arad nu introduce acțiune civilă separată la instanța civilă.

Așa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că în mod greșit instanțele de fond au respins acțiunea în despăgubire dedusă judecății de partea reclamantă, întemeiată pe dispozițiile art. 1357-1359 C. civ., ale art. 192-194 C. proc. civ. și ale art. 27 alin. (2) C. proc. pen., ca inadmisibilă.

Tot în mod greșit instanțele de fond au statuat și asupra incidenței în procesul pendinte a excepției lipsei calității procesuale pasive a părții pârâte.

Astfel cum s-a arătat, analizarea calității procesuale pasive a părții pârâte se verifică de instanța de judecată, de regulă, subsecvent statuării asupra caracterului admisibil al acțiunii deduse judecății.

În atare condiții, apreciind asupra incidenței excepției inadmisibilității acțiunii, sub motiv că pretenției de despăgubire deduse judecății nu îi sunt aplicabile normele de drept comun material și procedural, instanțele de fond, în considerarea caracterului dirimant al excepției reținute, nu puteau statua asupra lipsei calității procesuale pasive a părții pârâte, nici în aplicarea normelor procedurale de drept comun și nici a normelor procedurale fiscale (cu privire la care reținuseră deja că nu au fost invocate de partea reclamantă în fundamentarea excepției inadmisibilității) și, totodată, nici cu privire la calitatea de debitori ai obligației de plată a datoriilor fiscale a societăților comerciale înființate și coordonate de partea pârâtă (conform constatărilor instanței penale), prin raportare la dispozițiile art. 17 alin. (1) din vechiul Codul de procedură fiscală.

Așa fiind, cum partea pârâtă, chemată în judecată în procesul pendinte în temeiul dispozițiilor art. 19 C. proc. pen. și ale art. 1357 alin. (1) C. civ., se identifică cu partea inculpată prin acțiunea penală din procesul ce a făcut obiectul dosarului penal nr. x/2014 al Curții de Apel Timișoara, Înalta Curte constată că în mod greșit instanțele de fond au reținut că în cauză ar fi incidentă excepția lipsei calității procesuale pasive.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în baza dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și ale art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul declarat de partea reclamantă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleași instanțe.

În rejudecare, instanța de apel va proceda la judecata acțiunii deduse judecății, admisibilă în raport de temeiurile de drept invocate și pentru care este dată calitatea procesuală pasivă a părții pârâte, cu luarea în considerare a dezlegărilor date prin prezenta decizie cu privire la condițiile în care normele de drept material prevăzute de legile fiscale pot fi aplicate raportului juridic civil de despăgubire, în aplicarea regulii specialia generalibus derogant.

Totodată, instanța de trimitere va avea în vedere dispozițiile art. 28 C. proc. pen., relative la autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, în general, și a celei de achitare ori de încetare a procesului penal, în particular, urmând a analiza și celelalte critici formulate de partea reclamantă prin recurs sub formă de apărări.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva deciziei nr. 245 din 21 noiembrie 2019 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 decembrie 2020.