ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2518/2020

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 23 noiembrie 2017, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata:

- sumei de 1.825 RON la care se adaugă TVA, reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.11.2014-30.11.2017;

- sumei de 956,35 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 30.10.2017 și în continuare până la recuperarea integrală a remunerației datorat;

- cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1639 din 11 iulie 2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L..

A obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 4.003 RON, contravaloare a prejudiciului cauzat artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual, reprezentând triplul remuneraților datorate în perioada 01.11.2014-30.11.2017, precum și să încheie cu reclamantul autorizație/licență neexclusivă pentru retransmiterea prin cablu a prestațiilor artistice fixate pe fonograme și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual.

A respins în rest acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 600 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 967A din 12 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței nr. 1639 din 11 iulie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV - a civilă.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs pârâta B. S.R.L., prin care a solicitat casarea deciziei recurate.

Prin motivele de recurs pârâta arată că hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În motivare arată că referatul înregistrat cu nr. x/b din 06.09.2017 întocmit de un inspector al reclamantei contrazice susținerile reclamantei potrivit cărora aceasta efectuează o comunicare publică a fonogramelor de comerț/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual.

Mai mult, pârâta arată că aceasta a încheiat autorizații/licențe neexclusive cu Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR), achitând către acesta remunerațiile, astfel încât nu ar mai putea fi obligată la plata de remunerații de același gen și în același scop către mai multe organisme de gestiune a drepturilor artiștilor interpreți.

Instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material și atunci când a trecut cu vederea faptul că reclamantul A. și-a justificat inițial pretențiile pe o răspundere civilă contractuală derivând din autorizația/licența neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor nr. 1444/09.08.2010 și din multitudinea de facturi proforma emise în baza acestei licențe, pentru ca apoi să modifice acțiunea și să invoce răspunderea civilă delictuală, solicitând triplul remunerației datorate. Or, în raport de înscrisurilor invocate de reclamantă (licență, facturi proforme) nu se putea atrage răspunderea civilă delictuală, sens în care aceasta nu putea fi obligată la plata triplului remunerației datorate.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Prin încheierea din 6 octombrie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de pârâta pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 967A din 12 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, fixând termen de judecată pe fond a recursului la data de 24 noiembrie 2020, cu citarea părților, în ședință publică.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, în limita impusă de criticile de nelegalitate, susceptibile de încadrare în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta B. S.R.L. este nefondat pentru considerentele care urmează:

În ceea ce privește criticile susceptibile de a fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

Recurenta pârâtă critică hotărârea Curții de Apel București pentru greșita reținere a calității sale de utilizator în perioada în litigiu.

A arătat că nu există probe la dosar care să ateste că aparatul TV și sistemul audio au funcționat în perioada dedusă judecății, chiar în referatul întocmit de un inspector al reclamantei consemnându-se faptul că, deși acesta a sesizat comunicarea publică de fonograme, nu a putut identifica sursa acestora, iar televizorul identificat s-a aflat în starea "oprit".

Referitor la calitatea de utilizator a pârâtei, Curtea de Apel București a constatat că "între părți au fost încheiate autorizații/licențe neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț și a fonogramelor publicate în scop comercial și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual înregistrate sub nr. x și 1445 din 9.08.2010, contracte în vigoare în perioada pentru care se solicită remunerațiile (în condițiile în care nu a intervenit rezilierea conform clauzelor contractuale) și care obligă apelanta la achitarea remunerației datorate artiștilor interpreți sau executanți titulari ai drepturilor conexe de autor. În același timp, din declarația dată pe proprie răspundere de reprezentanții societății la data de 30.07.2010 rezultă că aceasta deține un cafe-bar în suprafață de 110 mp, spațiu în care sunt date în exploatare echipamente pentru difuzarea muzicii și/sau a imaginii. Așadar, apelanta, ce deține aparate Tv și boxe în spațiul comercial, este prezumată a comunica public fonograme și prestații artistice în domeniul audiovizual în scop ambiental, având deci, calitatea de utilizator și, în consecință, obligația de plată fiind, astfel, dovedită".

Astfel, instanța de apel a reținut, pe de-o parte, că prin încheierea autorizațiilor/licențe neexclusive la data de 09.08.2010, precum și prin deținerea de aparate TV și boxe în spațiul comercial, se prezumă existența calității de utilizator a pârâtei și realizarea de către aceasta a unor acte de comunicare publică a fonogramelor. De asemenea, instanța de apel a reținut că apelantei pârâte îi revenea sarcina de a răsturna prezumția simplă dedusă din cele reținute anterior ceea ce în speță nu s-a întâmplat.

În recurs se critică această reținere a instanței de apel, susținându-se că reclamanta nu a făcut dovada sursei de comunicare interceptată, precum și a funcționării aparatului TV.

Cu privire la această critică, se constată că, într-adevăr, regula generală prevăzută de art. 249 C. proc. civ. impune, din punct de vedere cronologic, în sarcina reclamantului obligația de a face dovada pretențiilor sale, acesta fiind cel care susține, primul, temeinicia cererii de chemare în judecată, însă pârâtul este cel care trebuie să iasă din pasivitate și să se apere, criticând probele aduse de reclamant și făcând dovada susținerilor sale.

Atâta timp cât reclamantul a administrat proba cu înscrisuri, din cuprinsul cărora a rezultat existența calității de utilizator, revenea pârâtei sarcina de a face dovada contrară, și anume a faptului că aparatul TV era nefuncțional de mulți ani, așa cum s-a susținut, și, deci, că nu a funcționat în perioada în litigiu.

Or, în condițiile în care pârâta nu a contestat încheierea autorizațiilor/licențe neexclusive și nici nu a făcut dovada existenței unor probleme tehnice ale aparatului TV, care să fi cauzat întreruperea difuzării și, deci, a neutilizării repertoriului protejat, în mod corect s-a stabilit în sarcina acesteia obligația de plată a remunerațiilor datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora, în conformitate cu dispozițiile art. 139 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.

Recurenta pârâtă a mai criticat hotărârea Curții de Apel București pentru greșita reținere în sarcina acesteia a obligației de plată către reclamanta A., în condițiile în care acesta a încheiat autorizații/licențe neexclusive cu UPFR, achitând către acesta remunerațiile aferente comunicării publice de fonograme, iar Legea nr. 8/1996 nu impune în sarcina utilizatorului plata a două remunerații de același gen și în același scop către mai multe organisme de gestiune colectivă.

Nici această critică nu poate fi primită.

Reclamantul este organism de gestiune colectivă a drepturilor artiștilor interpreți sau executanți, prin deciziile ORDA nr. 399/2006 fiind numit colector pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, indiferent de modalitatea realizării comunicării, prin întrebuințarea unor mijloace mecanice, electroacustice sau digitale (instalații de amplificare, aparatură de redare a înregistrărilor sonore sau audiovizuale, receptoare radio ori televizoare, echipament informatic etc.), în timp ce UPFR gestionează drepturile producătorilor de fonograme.

Recurenta-pârâtă are calitatea de utilizator, așa cum s-a reținut anterior. Prin comunicarea publică a fonogramelor sunt utilizate nu doar drepturile de proprietate intelectuală aferente producătorilor de fonograme, ci și drepturilor de proprietate intelectuală aferente conținutului acestor fonograme, și anume drepturile autorilor de opere muzicale, drepturile autorilor de opere scrise, drepturile artiștilor interpreți sau executanți etc., ale căror opere sau prestații sunt fixate pe fonograme.

Prin urmare, prin instalarea sau punerea la dispoziție a aparatului TV în incinta cafe bar-ului, precum și a semnalului necesar funcționării acestuia, deținătorul unității are calitatea de utilizator prin comunicarea publică și a operelor muzicale fixate pe fonograme. Astfel, pe lângă taxa datorată UPFR, pentru comunicarea publică a fonogramelor, recurentul datorează și remunerații către artiștii interpreți sau executanți pentru operele sau prestațiile acestora fixate pe fonograme, remunerații ce sunt colectate prin intermediul reclamantului din prezenta cauză, A..

Prin cel de-al treilea motiv de recurs se invocă greșita aplicare a normelor de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală, cu consecința obligării sale în mod nelegal la plata triplului remunerațiilor, în condițiile în care reclamantul și-a întemeiat inițial acțiunea pe dispozițiile răspunderii civile contractuale, pentru ca ulterior să modifice temeiul de drept și să invoce răspunderea civilă delictuală. Consideră că în speță sunt aplicabile, raportat la înscrisurile invocate de reclamant regulile răspunderii contractuale.

Acest motiv de casare, ce poate fi subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., urmează a fi respins, după cum urmează.

În prealabil este de remarcat că acest motiv de recurs vizează modul de calcul al despăgubirii, recurentul fiind nemulțumit de faptul că ar fi fost obligat la plata triplului remunerațiilor datorate.

Într-adevăr, reclamantul a indicat prin cererea introductivă de instanță dispozițiile art. 1166 și art. 1350 și urm. C. civ., însă, pentru termenul de judecată din 28.03.2018, acesta și-a modificat temeiul de drept al acțiunii, invocând dispozițiile art. 1349 C. civ., și a reformulat petitul cererii de chemare în judecată, solicitând acordarea triplului remunerațiilor pentru perioada începând cu data de 1.03.2016, când ar fi intrat în vigoare o altă formă a metodologiilor (Decizia nr. 10/2016). Cererea modificatoare a fost formulată cu respectarea dispozițiilor art. 204 C. proc. civ., până la primul termen la care a fost legal citat, tribunalul luând act de aceasta.

Această cerere modificatoare a fost formulată după ce pârâta a contestat prin întâmpinare, pe de o parte, obiectul autorizațiilor, utilizarea fonogramelor iar nu a audiogramelor, iar pe de altă parte, termenul de valabilitate al acestora.

Prima instanță de fond a analizat, prin sentința civilă nr. 1639 din 11.07.2018, cererea din perspectiva răspunderii civile delictuale și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 4.003 RON, contravaloare a prejudiciului cauzat artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual, reprezentând triplul remuneraților datorate în perioada 01.11.2014-30.11.2017, precum și la încheierea cu reclamantul a autorizație/licență neexclusivă pentru retransmiterea prin cablu a prestațiilor artistice fixate pe fonograme și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual. A respins în rest acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 600 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Este de remarcat că pentru perioada 01.11.2014-29.02.2016 prima instanță de fond a acordat doar remunerația datorată, întrucât reclamanta nu a cerut pentru această perioadă triplul remunerațiilor, și a respins cererea de acordare a penalităților de întârziere deoarece a apreciat că în cazul prevăzut la art. 139 alin. (2) lit. b) sumele datorate nu sunt purtătoare de penalități, ca în situația literei a), care a fost înlăturată de la aplicare.

Pârâta nu a criticat, prin motivele de apel, aceste rețineri ale primei instanțe de fond, nesusținând că ar fi fost aplicabilă, raportat la situația din speță, răspunderea contractuală, ceea ce ar fi contrazis, de altfel, apărările din întâmpinare, și nici că ar fi fost greșit determinat cuantumul despăgubirilor la care a fost obligat, prin raportare la prevederile art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1991, în loc de prevederile literei a) a aceluiași articol.

Criticile formulate de către recurentă referitoare la nulitatea facturilor proforme pentru că nu ar conține obligații ce izvorăsc din autorizația/licență neexclusivă emisă de către reclamant sunt formulate în contextul motivului principal, prin care se susține aplicabilitatea în cauză a răspunderii contractuale, fiind accesorii acestora, și ca atare urmează soarta acestuia.

Astfel, cum critica vizând analizarea greșită a cauzei din perspectiva răspunderii civile delictuale și obligarea pârâtei la plata triplului remunerației nu a constituit motiv de apel, Înalta Curte constată că aceasta este formulată omisso medio, cu încălcarea prevederilor art. 488 alin. (2) raportat la art. 459 alin. (2) prima teză C. proc. civ., sens în care nu va putea fi analizată în prezentul context procesual.

În ceea ce privește trimiterile instanței de apel la autorizațiile/licențele neexclusive încheiate între părți, se poate observa că acestea au fost făcute în cadrul raționamentului ce justifica reținerea prezumției simple de comunicare publică, iar recurentul nu a criticat decizia atacată sub aspectul legalității reținerii acestei prezumții.

Cât privește cererea formulată de intimatul A. de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, aceasta urmează a fi admisă iar, în temeiul art. 453 coroborat cu art. 494 C. proc. civ., va obliga pe recurenta B. S.R.L. la plata sumei de 500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul A., conform OP nr. x/28.10.2019, care atestă efectuarea acestor cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.R.L împotriva deciziei nr. 967A din 12 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe pârâta B. S.R.L. la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantul A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 noiembrie 2020.