ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1356/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1356/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 23 noiembrie 2005 pe rolul Tribunalului București -

Secția a V-a civilă, revizuentul Consiliul General al Municipiului București a

formulat, în contradictoriu cu intimatul I.M.A.M., cerere de revizuire a

sentinței civile nr. 125F din 17 iunie 1999, pronunțată de această instanță.

În motivare, s-a

arătat că prin sentința civilă a cărei revizuire se solicită, s-a admis

acțiunea în revendicare formulată de reclamantul l.M.A.M. și a fost obligat

Consiliul General al Municipiului București să lase acestuia în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilele din București.

După pronunțarea

acestei sentințe prin Ordonanța nr. 1323/P din 12 mai 2004 a Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel București și referatul din 30 mai 2005 s-a constatat că

jurnalul nr. 4016 din 04 martie 1943 al Tribunalului Ilfov - Secția I-a Civilă

a fost falsificat prin adăugare la paragraful 1 rândul 4 și la paragraful 2

ultimul rând, față de original, la str. X. precum și la paragraful 1 litera A

la numele I.

Intimații au depus la

dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea cererii de revizuire ca

fiind inadmisibilă, motivat de faptul că în baza art. 322 pct. 4 C. proc. civ.

se poate încuviința revizuirea unei hotărâri irevocabile doar dacă înscrisul

invocat pe care s-a sprijinit hotărârea dată a fost declarat fals.

La data de 16

ianuarie 2007 s-a depus la dosar cerere de intervenție accesorie, în interesul

revizuentului Consiliul General al Municipiului București, formulată de către V.E.,

D.G. și I.E. prin care s-a solicitat admiterea cererii de revizuire.

Prin încheierea de

ședință pronunțată la 16 ianuarie 2007, tribunalul a respins cererea de

intervenție formulată de D.G., ca fiind inadmisibilă în raport de stadiul

procesual al litigiului și în condițiile în care aceasta nu a figurat ca parte

în hotărârea a cărei revizuire se solicită.

Prin sentința civilă nr.

807 din 05 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă

s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de revizuire formulată de reclamant.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că atâta vreme cât în cauză nu există o hotărâre

penală în care să se fi reținut că jurnalul nr. 4016 din 04 martie 1943 al

Tribunalului Ilfov este fals, cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art.

322 pct. 4 C. proc. civ. nu poate fi primită.

Împotriva acestei

sentințe, au formulat apel atât revizuentul Consiliul General al Municipiului

București, cât și intervenientele D.G., I.E. și V.E.

Prin decizia civilă nr.

86A din 11 februarie 2008, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și

pentru Cauze cu Minori și de Familie a admis apelurile formulate de apelanții

Consiliul General al Municipiului București, D.G., I.E. și V.E. împotriva

sentinței civile nr. 807 din 05 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul București -

Secția a V-a Civilă, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre

rejudecare la aceeași instanță.

În rejudecare, cauza

a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a civilă, sub

nr. 19586/3/2008.

Cererile de

intervenție accesorie au fost încuviințate în principiu la termenul de judecată

din data de 26 noiembrie 2008.

Prin sentința civilă nr.

201 din 11 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a

Civilă s-au respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a sentinței civile nr.

125 F din 17 iunie 1999 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a

Civilă formulată de revizuentul Consiliul General al Municipiului București

reprezentat de Municipiul București prin Primar General, și ca rămase fără

obiect, cererile de intervenție accesorie în interesul revizuentului, formulate

de intervenientele D.G., I.E. și V.E.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că în speță a fost invocată ipoteza prevăzută de

teza a doua a art. 322 pct. 4 C. proc. civ., respectiv faptul că hotărârea s-a

dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății,

indicându-se drept înscris falsificat jurnalul nr. 4016 din 04 martie 1943 al

Tribunalului Ilfov - Secția I-a Civilă.

Tribunalul a reținut

faptul că în literatura de specialitate s-a arătat că pentru a se putea folosi

revizuirea este nevoie ca înscrisul să fi fost determinant pentru soluția la

care s-a oprit instanța.

Cu privire la această

condiție, tribunalul a constatat că nu este îndeplinită, neputându-se reține

falsificarea jurnalului nr. 4016 din 04 martie 1943 al Tribunalului Ilfov -

Secția I Civilă, atâta timp cât în considerentele deciziei civile nr. 770 din 18

octombrie 2004, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă,

irevocabilă, se redau considerentele deciziei nr. 2120 din 10 martie 2004 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, conform cărora, jurnalul pretins

falsificat nu are forță probatorie „căci Jurnalul nr. 4016 din 04 martie 1943

al Tribunalului Ilfov constituie un fals grosolan, nici nu a fost dovedit prin

vreun mijloc de probă, dar nici nu se verifică la o cercetare atentă a actului”.

Mai mult, Înalta

Curte a făcut aprecieri și asupra pretinselor neconcordanțe între numele

autorului lui I.M.A.M.. menționat în diverse acte, arătând că „faptul că I.D.I.

apare ca I.D.I. nu are nici pe departe semnificația unei erori cu privire la

persoana autorului, datele de stare civilă fiind relevante în a stabili că I. (I.)

D.I. a fost nepotul și moștenitorul numitului C.D.I.”.

Înalta Curte a concluzionat

că s-a făcut dovada calității procesuale active a lui I.M.A.M. prin „dovada

calității de succesor în drepturi a numitului I.D.I. și a dreptului de

proprietate al acestuia”.

Considerentele redate

fiind de natură să expliciteze dispozitivul au intrat în puterea lucrului

judecat odată cu acesta, astfel încât, față de cele reținute de Înalta Curte de

Casație și Justiție nu se poate aprecia nici că înscrisul ar fi fost

falsificat, nici că acesta ar fi fost determinant în pronunțarea hotărârii a

cărei revizuire se cere având în vedere că „viciile” acestuia au fost invocate

și în cauza de revendicare, însă instanța de control judiciar a concluzionat

totuși că I.M.A.M. are calitate procesuală activă.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat apel revizuentul Consiliul General al Municipiului

București, D.G., I.E., V.E.

Prin decizia civilă nr.

45A/2010, Curtea de Apel București a admis apelurile, a desființat sentința

apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținând că

pentru toate termenele de judecată partea a fost citată pe un nume greșit, D.

în loc de D., așa cum rezultă din citativ și din dovezile de îndeplinire a

procedurii de citare, neexistând nici un indiciu că aceasta ar fi cunoscut

termenele de judecată.

În rejudecare, cauza

a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civilă la

data de 12 martie 2010, sub nr. 18586/3/2008.

Prin sentința civilă nr.

1113 din 03 iunie 2011, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins,

ca neîntemeiate, cererea de revizuire formulată de revizuentul Consiliul

General al Municipiului București, și cererile de intervenție accesorii

formulate în interesul revizuentului de intervenienții I.E., D.G. și V.E.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut următoarele:

Pentru a conduce la

revizuirea unei hotărâri, înscrisul pretins falsificat trebuie să fi fost

determinant în pronunțarea acesteia, în sensul de a putea conduce la schimbarea

soluției.

În speță, s-a

constatat că, chiar dacă ar fi înlăturată copia legalizată din 1996 a jurnalului nr. 4016 din 04 martie 1946 a Tribunalului Ilfov – Secția I Civilă și s-ar ține

cont doar de înscrisul original, care nu cuprinde adăugirile făcute (din

neglijență sau nu, nu se poate specula) în copia ulterioară, acest lucru nu ar schimba

soluția, din următoarele motive:

În primul rând, nu

doar în original, dar și în copia alterată, partea de dispozitiv a Jurnalului

conține trimiterea petiționarului în posesia exclusivă a imobilelor din str. X.,

astfel că, ceea ce conta din punct de vedere probator în stabilirea drepturilor

reale ale reclamantului din respectiva cauză oricum nu a fost afectat,

mențiunile dispozitivului fiind identice în original și copie; a se vedea fila

11 verso din primul dosar al revizuirii (verso-ul copiei pretins falsificate)

unde dispozitivul jurnalului se referă doar la nr. 3 și 7, astfel încât nu se

poate susține că hotărârea judecătorească atacată a fost pronunțată în baza

adăugirilor din copie.

Mai mult, tot restul

probatoriului din dosar, coroborat cu mențiunile originalului nealterat al

Jurnalului pretins falsificat, conduce la aceeași concluzie a apartenenței și a

imobilului de la nr. 5 din str. X. la patrimoniul autorului reclamantului din

respectiva cauză.

Chiar și în

originalul nealterat, atunci când se menționează denumirea anterioară a străzii

X., respectiv str. C., se face referire la numerele 3, 5 și 7 („str. C. 3, 5 și

7 astăzi X. nr. 3 și 7”) iar din certificatul nr. 4432 din 24 noiembrie 1952 al

Sfatului Popular al Capitalei rezultă că fosta str. C. nr. 3, 5, 7 corespund

ulterioarei adrese str. X. nr. 3, 5, 7.

Mai mult, actul de

vânzare din 21 ianuarie 1924, tabelul anexă la Decretul nr. 92/1950,

autorizația de construire din 03 mai 1925 dată reclamantului pentru imobilul

din str. X. nr. 5, adresa nr. 10101 din 30 octombrie 2001 a DITL Sector 1

certifică și confirmă faptul că autorul reclamantului devenise proprietar

inclusiv cu privire la imobilul de la nr. 5, astfel încât alterarea, în cadrul

copiei din 1996, a unor mențiuni ale Jurnalului nr. 4016 din 04 martie 1943 cu

privire la nr. 5 al adresei, nu schimbă cu nimic situația.

De altfel, în decizia

nr. 770 din 18 octombrie 2004 a Curții de Apel București – Secția a III-a

Civilă, se reiau considerentele deciziei nr. 2120/2004 a ÎCCJ prin care sunt discutate

exact apărările invocate de revizuent cu privire la falsificarea prin adăugire

a numelui petiționarului (I. în loc de I.) și a numărului străzii X. (3, 5, 7

în loc de 3, 7) în Jurnalul din 1943, apărări ce sunt înlăturate.

Constatând că

existența unor adăugiri în copia legalizată a Jurnalului din 1943 nu schimbă cu

nimic situația și soluția în privința existenței dreptului de proprietate al

intimaților – moștenitori ai reclamantului din fond, asupra imobilului din str.

X. nr. 5, mai ales că sentința atacată, nefiind motivată, nici nu rezultă că

judecătorul și-a fundamentat soluția exclusiv pe acest act și nu și pe

celelalte, care confirmau preluarea bunului de la nr. 5 de către stat chiar de

la autorul reclamantului, în baza art. 325 C. proc. civ. a fost respinsă

cererea de revizuire și intervențiile accesorii în interesul revizuentului.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat apel revizuentul Consiliul general al Municipiului

București și intervenienții I.E., D.G. și V.E.

Prin decizia civilă nr.

94A din 1 martie 2012, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a

respins ca nefondate apelurile, reținând următoarele:

În ceea ce privește

apelul declarat de apelantul revizuent, acesta a susținut că prima instanță nu

a avut în vedere dispozițiile art. 184 C. proc. civ. și nu a analizat falsul pe

cale incidentală, în condițiile în care cercetarea penală nu a fost finalizată

întrucât s-a constatat intervenită prescripția răspunderii penale.

Curtea a constatat că,

în soluționarea cererii de revizuire, tribunalul a reținut că și dacă înscrisul

pretins a fi fost falsificat ar fi înlăturat și s-ar ține cont doar de

înscrisul original, care nu cuprinde adăugirile făcute (din neglijență sau nu,

nu se poate specula) în copia ulterioară, o asemenea împrejurare nu ar conduce

la schimbarea soluției pronunțate în cauza a cărei revizuire se cere, motiv

pentru care cererea de revizuire nu este fondată.

Într-adevăr, potrivit

art. 322 teza a II a C. proc. civ. revizuirea se poate cere dacă hotărârea s-a

dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății.

Pentru a fi incident

acest caz de revizuire este necesar așadar, pe de o parte, ca înscrisul invocat

să fi fost determinant în soluționarea cauzei, în sensul că în lipsa lui

soluția ar fi fost alta, iar pe de altă parte, falsul să fie constatat, fie

prin hotărârea judecătorească de condamnare pentru săvârșirea infracțiunii, fie

pe cale incidentală chiar în procesul de revizuire, atunci când prin

operațiunea de alterare a realității nu s-a comis o infracțiune. În acest din

urmă caz sunt avute în vedere acele situații în care acțiunea penală nu poate

fi pusă în mișcare sau nu mai poate fi exercitată, pentru unul din cazurile

prevăzute de art. 10 C. proc. pen.

Aceste condiții

trebuie îndeplinite în mod cumulativ pentru a conduce la revizuirea unei

hotărâri.

În cauză, este

adevărat că falsul poate fi cercetat pe cale incidentală în condițiile art. 184

C. proc. civ. (revizuirea nefiind așadar inadmisibilă din această perspectivă),

însă, în același timp este necesar ca în lipsa înscrisului pretins a fi fost

falsificat soluția să fi fost alta.

Textul art. 322 teza

a II-a C. proc. civ. nu impune o ordine în verificarea condițiilor prevăzute

pentru a fi incident acest caz de revizuire, fiind suficient să se constate că

înscrisul invocat nu are caracter determinant, pentru ca cererea de revizuire

să nu poată fi primită.

În cauză, s-a reținut

că în mod corect a apreciat prima instanță că hotărârea judecătoreasă nu a fost

pronunțată în temeiul înscrisului invocat, pretins falsificat.

Astfel, adăugirile

din copia legalizată din 1996 a jurnalului nr. 4016 din 04 martie 1946 al

Tribunalului Ilfov - Secția I civilă, sunt făcute în partea introductivă

(considerentele jurnalului), la paragraful 1, rândul 4 și la paragraful 2,

rândul 5, unde se menționează și cifra 5, la strada X., nr. 3 și 7. De

asemenea, la paragraful 1, a fost adăugată litera a la numele I., fiind trecut

I., în loc de I.

În dispozitivul

copiei acestui jurnal, care este identic cu originalul, se menționează că se ordonă

trimiterea petiționarului I.D.I. în posesia imobilelor situate în București,

strada X. 3 și 7.

Or, într-adevăr,

astfel cum în mod corect a reținut prima instanță, ceea ce conta în cauză din

punct de vedere probator în raport cu obiectul cererii deduse judecății

(revendicare), era partea din dispozitiv a jurnalului, care este nealterată,

atât în original cât și în copia legalizată.

În aceste condiții,

nu se poate considera că înscrisul pretins falsificat a avut caracter

determinant în cauză și a justificat soluția dată, cu privire la revendicarea

imobilului de la nr. 5, în baza adăugirilor făcute.

De menționat este și

faptul că revendicarea a privit imobilele de la nr. 3 și nr. 5, jurnalul în

cauză fiind relevant în ceea ce privește partea din dispozitiv care se referă

la imobilul de la nr. 3.

Pe de altă parte,

aspectul invocat de apelanți în sensul că acest înscris nu justifică

proprietatea asupra imobilului de la nr. 5, reprezintă de fapt un argument în

plus în favoarea concluziei în sensul că soluția cu privire la acest imobil nu

a fost întemeiată pe acest înscris, ci pe întregul probatoriul aflat la dosar,

mai ales în condițiile în care hotărârea(pronunțată în anul 1999) nu a fost

motivată, astfel că nu se poate ști care au fost considerentele care au

fundamentat-o.

Esențial pentru

soluționarea cererii de revizuire este faptul că, jurnalul pretins a fi fost

falsificat nu a avut caracter determinant în cauză în privința revendicării

imobilului de la nr. 5, acesta fiind singurul aspect care prezintă relevanță

din perspectiva cazului de revizuire prevăzut de art. 322 teza a II-a C. proc. civ.

În plus, prima

instanță a analizat și celelalte înscrisuri din dosar, reținând în mod corect

că acestea confirmă apartenența imobilului situat în strada X. nr. 5 la

patrimoniul autorului reclamantului din cauza respectivă.

Chiar dacă aceste

probe nu au fost detaliate, curtea a constatat că este vorba de: adresa emisă

de SC C. SA - fila 10 și adresa emisă de SC H. SA - fila 26, în care se

menționează că imobilul situat în str. X., nr. 5 fost proprietatea numitului I.I.

a fost trecut în proprietatea statului în baza deciziei nr. 1132 din 12

septembrie 1959 a Sfatului Popular al raionului Stalin, de completare a

Decretului nr. 92/1950, contract de construire autentificat de Tribunalul Ilfov

secția Notariat la nr. 19.831 din 15 iunie 1935 - fila 9, încheiat de I.D.I. (nud

proprietar) și M.I. (uzufructuar asupra unui drept indiviz de teren), în care

se menționează construirea unui imobil pe terenul situat în București, str. X.,

nr. 5, proprietatea lui I.D.I.

Este adevărată

susținerea apelanților în sensul că analiza cererii de revizuire se face

raportat la dosarul în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere.

Referirea primei

instanțe la actele depuse ulterior, în dosarul de revizuire, s-a făcut ca un

argument suplimentar, în sensul că înscrisurile respective (act de vânzare

cumpărare din anul 1924- fila 71, anexa la Decretul nr. 50/1992 - fila 74, adresa DITL sector 1 - fila 80, autorizația de construire din 1925- fila 81,

certificat nr. 4432/1952 al sfatului Popular - fila 79), confirmă existența

dreptului de proprietate a autorului reclamantului cu privire la imobilul în

litigiu, aspect pe care curtea îl constată ca fiind real.

Din perspectiva celor

arătate, nu prezintă relevanță susținerile apelanților referitoare la faptul că

actul de vânzare-cumpărare din 1924 și autorizația de construire din 1925 sunt

anterioare filei jurnal. Pe de altă parte, oricum jurnalul se referă, astfel

cum s-a arătat mai sus, în dispozitiv (partea nealterată), la imobilele de la nr.

3 și 7, iar faptul ca nu se referă și la imobilul de la nr. 5 nu exclude

existența dreptului de proprietate al autorului reclamantului asupra acestuia,

mai ales în condițiile în care imobilul a fost preluat de stat de la acesta în

anul 1959.

În ceea ce privește

susținerea apelanților în sensul că verificarea falsului nu a făcut obiectul

deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2120 din 10 martie 2004 și

nici a consecințelor acestui înscris în cererea de revendicare, curtea a

constatat că analizarea acestui înscris, chiar dacă nu sub toate aspectele

concrete invocate în cauza de față, a făcut obiectul acestei judecăți.

Astfel,

considerentele deciziei menționate mai sus sunt reluate în decizia civilă nr. 770

din 18 octombrie 2004 a Curții de Apel București, Secția a III - a civilă,

pronunțată în cauza având ca obiect cererea formulată de reclamantul I.A.M. privind

constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu

privire la apartamentele situate în imobilul din str. X., nr. 5.

În această decizie se

arată că ”Înalta Curte a făcut aprecieri și asupra pretinselor neconcordanțe

între numele autorului reclamantului, menționat în diverse acte, arătând că

faptul că în ambele acte I.D.I. apare ca I.D.I. nu are nici pe departe

semnificația unei erori cu privire la persoana autorului reclamantului, datele

de stare civilă fiind relevante în a stabili că I. (I.) D.I., a fost nepotul și

moștenitorul numitului C.D.I.”.

De asemenea, jurnalul

nr. 4016 din 04 martie 1943 al Tribunalului Ilfov a fost reținut de Curte ca

probă în cauză, căci afirmația recurentelor în sensul că ”jurnalul..constituie

un fals grosolan nici nu a fost dovedită prin vreun mijloc de probă, dar nici

nu se verifică la o cercetare atentă a actului.”

Prin decizia Înaltei

Curți de Casație și Justiție nr. 2120 din 10 martie 2004 s-a apreciat că s-a

făcut dovada calității procesuale active, prin dovada calității de succesor în

drepturi a numitului I.D.I. și a dreptului de proprietate al acestuia.

Aceste aspecte,

menționate în cuprinsul unei decizii irevocabile se opun cu putere de lucru

judecat în cauza de față.

Chiar și în

condițiile în care în prezentul litigiu au fost invocate și identificate

elemente noi, care nu au fost avute în vedere de Înalta Curte de Casație și

Justiție (referitor la existența în concret a adăugirilor făcute în comparație

cu originalul jurnalului, referitoare la numărul străzii), ceea ce este însă

esențial este faptul că înscrisul pretins a fi fost falsificat (copia

jurnalului) nu avut caracter determinant în cauza în care a fost pronunțată

hotărârea a cărei revizuire se cere, soluția nefiind dată în baza adăugirilor

făcute, astfel că, în mod corect cererea de revizuire a fost respinsă.

Împotriva menționatei

hotărâri, au declarat recurs revizuienții Consiliul General al municipiului

București, Municipiul București reprezentat prin primarul General și

intervenienții I.E., D.G. și V.E., criticând-o pentru nelegalitate.

În dezvoltarea recursului

lor, încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., revizuienții

Consiliul General al municipiului București și municipiul București prin Primarul

General au susținut că prin Ordonanța nr. 1323/P/2004 a Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel București și referatul nr. 1039184/30/2005, s-a constatat că Jurnalul

nr. 4016/04/03/1992 al Tribunalului Ilfov – Secția I civilă a fost falsificat

prin adăugare la paragraful 12, rândul 4 și la paragraful 2, ultimul rând, față

de original, la str. X. nr. 3 și 7 și cifra 5, precum și la paragraful 1 lit.

a) la numele I.

În acest fel, opus

celor reținute de instanțe, sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 322 pct.

4 C. proc. civ., hotărârea atacată fiind dată în temeiul unui înscris declarat

fals.

Cât privește

condițiile ca înscrisul să fi fost determinant, au susținut că înscrisul

indicat a fi fals, respectiv jurnalul nr. 4016 din 4 martie 1943, a fost

folosit ca probă esențială în dosarul de fond pentru stabilirea calității

procesuale active a reclamantului și, în fond, la analiza acțiunii în

revendicare.

Intervenienții V.E., D.G.

și I.E. au susținut ca fiind greșită analiza instanței de recurs cu referire la

înscrisul pretins a fi alterat și efectele sale, sens în care au arătat că,

chiar dacă aparent nu ar exista nicio îndoială că toate cele trei imobile, cu

numere poștale 3, 5 și 7 au fost proprietatea autorului reclamantului, nu

același lucru se poate reține cu privire la rămânerea/păstrarea în proprietate

a acestor imobile, care puteau fi pierdute în urma, spre exemplu, unui împrumut

cu ipotecă, imobilele menționate făcând, necontestat, obiectul unui astfel de

contract. S-a arătat că dacă după plata creditului garantat cu ipotecă

constituită asupra celor trei imobile, a fost ridicată ipoteca asupra imobilelor

cu nr. 3 și 7, care au revenit în proprietatea inițială, nu același lucru se

poate spune și cu privire la imobilul de la nr. 5, obiectul litigiului.

Incertitudinea

existenței în patrimoniul autorului reclamanților a imobilului menționat, o

constată și instanța de judecată, care însă reține că inexistența mențiunii cu

privire la bunul menționat nu exclude existența dreptului de proprietate invocat.

Cât privește argumentul

reținut de instanța de apel privind relevanța acestui înscris în procedura judiciară

declanșată de reclamanți, analiză ce ar fi făcut obiectul deciziei nr. 21/2004

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, au arătat ca fiind eronată

concluzia menționată, întrucât analiza instanței nu a privit înscrisul în

întregul său, astfel cum se pretinde prin cererea dedusă judecății.

Au mai arătat că la

dosarul având ca obiect fondul litigiului, nu există niciun înscris care să

certifice faptul că autorul reclamantului a devenit proprietar exclusiv al

imobilului de la nr. 5, astfel încât s-a susținut ca fiind greșită concluzia că

alterarea unor mențiuni ale jurnalului nr. 4016 din 4 martie 1943 cu privire la

nr. 5 al adresei nu schimbă cu nimic situația.

Întrucât judecătorul

fondului nu a motivat hotărârea pronunțată, este de datoria instanțelor

superioare să verifice ele însele actele depuse și consecința fiecăruia asupra

hotărârii de admitere a acțiunii, analiză ce nu a fost făcută de instanța de

apel.

Din acest motiv se

impune ca instanța de revizuire să analizeze intenția depunerii și falsificării

filei de jurnal, valoarea sa în soluționarea cererii de revendicare și, în

final, stabilirea adevărului privind imobilul în cauză, cu privire la care s-a

demonstrat că nu are o situație juridică clară a continuității existenței lui

în patrimoniul autorului reclamantului.

Au solicitat

admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în urma rejudecării cauzei,

respingerea cererii în revendicare având ca obiect imobilul situat în str. X. nr.

5, sector 1 București.

Referitor la

recursurile deduse judecății, se constată următoarele:

Prioritar, în

conformitate cu prevederile art. 137 alin. (2) C. proc. civ., analizând

excepția nulității recursurilor invocată de intimați, se constată că aceasta nu

este întemeiată, întrucât cererile deduse judecății indică ori cuprind motivele

de nelegalitate ce pot fi subsumate, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ.,

în unul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

respectiv art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în raport de care urmează a fi

analizată hotărârea atacată.

Cu privire la aceasta

se constată că, dimpotrivă, instanța de apel a făcut aplicarea întocmai a

dispozițiilor legale incidente cauzei, respectiv art. 322 pct. 4 C. proc. civ.,

invocate drept temei al cererii de revizuire deduse judecății, reținând legal

ca nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de acest motiv de revizuire.

Astfel, potrivit normei

legale invocate, „revizuirea unei hotărâri (…) se poate cere (…) dacă un

judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat

definitiv pentru o infracțiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat

în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății ori dacă

un magistrat a fost sancționat disciplinar pentru exercitarea funcției cu rea-credință

de gravă neglijență în acea cauză”.

Prin înscris declarat

fals în cursul sau în urma unei judecăți, în sensul art. 322 pct. 4 C. proc.

civ., se înțelege, astfel cum legal au reținut instanțele fondului, nu doar înscrisul

reținut ca atare odată cu stabilirea săvârșirii unei infracțiuni, ci și

înscrisul al cărui conținut nu este real, chiar dacă prin operațiunea de

alterare a realității nu s-a comis o infracțiune. În aplicarea acestei

dispoziții legale se impune, astfel cum de altfel s-a și procedat în cauză, ca

însăși instanța sesizată cu cererea de revizuire să stabilească dacă înscrisurile

avute în vedere la pronunțarea hotărârii atacate au ori nu conținut real și

dacă, din diferite motive justificate, aceasta nu s-a putut constata până la

data formulării cererii de revizuire. Relativ la acest aspect, în speță, deși

nu s-a constatat comiterea unei infracțiuni în operațiunea de alterare a înscrisului

repudiat, prin Ordonanța nr. 1323/P/2004 a Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel București și referatul nr. 1039184/2005 emis de Poliția sector 1 s-a

constatat că în copia legalizată a Jurnalului nr. 4016 din 4 martie 1943 a

Parchetului Ilfov, întocmită în anul 1996, au fost adăugate la paragraful 1,

rândul 4 și la paragraful 2 ultimul rând, față de original, la str. X. nr. 3 și

nr. 7 și cifra 5, precum și la paragraful 1 lit. a) la numele I.

Ca atare, legal

instanțele au reținut a fi îndeplinită cerința de admisibilitate a cazului de

revizuire analizat privind existența falsului, în sensul normei ce-l

reglementează, procedând la analiza sa pe cale incidentală, în conformitate cu

dispozițiile art. 184 C. proc. civ.

Însă, în analiza

cererii deduse judecății este necesar ca înscrisul declarat fals sau al cărui

conținut s-a constatat a fi nereal, să fi avut un caracter determinant, adică

să fi fost hotărâtor la adoptarea soluției atacate, cerință ce rezultă din

text, respectiv „hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în

cursul sau în urma judecății”, analiză ce a fost legal făcută de cele două

instanțe.

În acest sens, se

constată că instanțele fondului s-au raportat, la constatarea existenței

dreptului asupra imobilului de la nr. 5, de pe str. X., nu doar pe Jurnalul nr.

4016/1943 al Tribunalului Ilfov, ci pe întreg materialul probator administrat

în acea cauză și care susținea existența dreptului pretins în patrimoniul

autorului reclamantului.

Ca urmare, înscrisul

constatat a fi fost alterat nu a fost determinant în adoptarea soluției

atacate, ci aceasta s-a întemeiat pe un material probator vast, ce a privit

atât dobândirea dreptului de proprietate, dar și pierderea acestuia, prin

preluarea bunului menționat de către stat, în baza Decretului nr. 92/1950, din

patrimoniul autorului reclamantului.

Nu poate fi omisă,

astfel cum corect au procedat cele două instanțe, nici împrejurarea că

aspectele deduse prezentei judecăți au făcut obiectul verificărilor instanței

de recurs, prin decizia nr. 2120/2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

care a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, atât calitatea procesuală

activă a reclamantului, cât și a dreptului de proprietate pretins, chestiuni ce

nu mai pot fi repuse în discuție, decât cu riscul încălcării puterii lucrului

judecat a acelei hotărâri.

În condițiile în care

înscrisul repudiat nu a avut caracter determinant, soluția nefiind dată în baza

adăugirilor constate a fi nereale, se constată ca legale dispozițiunile

instanței de apel motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul dedus judecății va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursurilor invocată de intimați.

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de revizuienții Consiliul General al

Municipiului București și Municipiul București prin Primar general și de

intervenienții I.E., D.G. și V.E. împotriva deciziei nr. 94A din 1 martie 2012 a Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 martie 2013.