ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1308/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1308/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, Secția a IV a civilă, astfel cum a fost

precizată (f. 43, f. 52, f. 61 - oral, conform încheierii din 07 aprilie 2010,

f.70- oral, conform încheierii din 16 iunie 2010, f. 180 - oral, conform

încheierii din 29 aprilie 2011) reclamanții E.C. și E.A. au formulat în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General,

contestație împotriva Hotărârii nr. 07 din 06 aprilie 2009 emisă de Comisia

pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a Municipiului București, în ceea ce

privește cuantumul despăgubirilor acordate în sumă de 466.458 lei, pentru

exproprierea suprafeței de 105,48 mp și construcții în suprafață de 62,31 mp ce

le aparțin, din mun. București, nr. cadastral 23074/1, considerând că valoarea

reală este superioară.

De asemenea,

se solicită a se dispune exproprierea integrală a terenului de 242,90 mp (deci,

inclusiv a diferenței de 137,42 mp), întrucât terenul rămas are o suprafață

insuficientă și este afectat de situarea sub podul în vederea căruia s-a dispus

exproprierea.

Se mai

solicită despăgubiri materiale pentru bunurile mobile rămase în locuință în

momentul demolării, în cuantum de 2500 euro — 10628,25 lei și daune morale de

50.000 euro pentru suferințele pe care au fost nevoiți să le îndure în situația

de a trăi fără utilități, în adăposturi improvizate în mașină și acareturi

rămase pe teren, precum și pentru trauma produsă de demolarea petrecută

intempestiv, fără somație prealabilă.

Prin sentința

civila nr. 1229 din 17 iunie 2011 pronunțata de Tribunalul București, Secția a

IV-a civila a fost admisa în parte cererea precizata, a fost modificata parțial

hotărârea nr. 07 din 06 aprilie 2009 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii

nr. 198/2004 a Municipiului București, s-a dispus exproprierea și trecerea în

proprietatea statului și a suprafeței de teren de 137 mp. rămasa neexpropriata,

a fost obligat paratul sa plătească suma de 995.050 lei despăgubiri și suma de

1.500 lei despăgubiri pentru prejudiciul moral.

Împotriva

acestei sentințe s-a declarat, apel de către reclamanți, pârât și de către

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Prin decizia

civilă nr. 124A din 20 martie 2012 a Curții de Apel București Secția a IV a

civilă au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de Ministerul Public

și Municipiul București, a fost admis apelul reclamanților și schimbată, în

parte, sentința apelată, în sensul că a fost obligat pârâtul la plata către

reclamanți a sumei de 7.500 lei, reprezentând despăgubiri morale.

În motivarea

deciziei s-au reținut următoarele.

Cu privire la

criticile aduse de Ministerul Public și Municipiul București referitor la

măsura exproprierii dispusă de tribunal cu privire la suprafața de 137 mp.

teren și referitor la evaluarea acesteia, Curtea a constatat neîntemeiate

criticile apelantului Ministerul Public referitoare la valoarea nejustificata a

terenului de 137 mp.

Se constata ca

acest apelant nu contesta propriu-zis măsura exproprierii acestei suprafețe de

teren dispusa de către instanța de fond și nici evaluarea făcuta de experți

prin expertiza efectuata la tribunal de 900 euro/mp. De altfel, reprezentantul

Ministerului Public și părțile nu au formulat obiecțiuni la raportul de

expertiza depus în fata tribunalului conform art. 212 C. proc. civ., achiesând

astfel evaluării făcuta de experți.

Curtea a

constatat neîntemeiată și critica apelantului parat conform căreia instanța a

încălcat principiul disponibilității atunci când a dispus exproprierea și a

acordat greșit despăgubiri și pentru suprafața de 137 mp.

Astfel, se

constata ca încă din cererea introductiva de instanța reclamanții fac referire

în mod expres la solicitarea de a li se acorda despăgubiri pentru expropriere

pentru întreaga suprafața de 244,28 mp. teren, menționând aceasta suprafața

atât în preambulul cererii, cat și în cuprinsul ei, în pagina a 2-a. În

cuprinsul cererii se arata ca hotărârea nr. II 2009 nu este legala, fiind

încălcat e disp. Legii nr. 33/ 1994 și ale Constituției României, prin aceea ca

nu a fost expropriat întregul teren și se arata ca se solicita despăgubiri pentru

întregul teren, întrucât nu mai poate fi folosita suprafața de 137 mp.

amplasata sub un pod de dimensiunile pasajului Basarab.

Reclamanții nu

au formulat expres, ca atare, o cerere de expropriere cu privire la suprafața

de 137 mp., însă au solicitat în mod expres despăgubiri pentru aceasta și au

arătat ca nu o mai pot folosi, situație în care Curtea apreciază ca aceștia au

investit instanța cu o cerere de expropriere totala, aceasta fiind voința reala

afirmata de reclamanți în cuprinsul cererii și pe care instanța, în aplicarea

rolului sau activ, este obligata sa o califice corect. Calificarea corecta a

cererii nu reprezintă o încălcare a principiului disponibilității, invocat de

apelantul Municipiul București.

Conform art. 24

alin. (4) din Legea nr. 33/1994 „în cazul în care expropriatorul cere

exproprierea numai a unei părți de teren sau din construcție, iar proprietarul

cere instanței exproprierea totală, instanța va aprecia, în raport cu situația

reală, dacă exproprierea în parte este posibilă. În caz contrar, va dispune

exproprierea totală." iar potrivit art. 26 „Despăgubirea se compune din

valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor

persoane îndreptățite."

În cauza, din

proba cu expertiza efectuata a rezultat ca suprafața de 137 mp rămasa

neexpropriata nu mai poate fi utilizata pentru edificarea unei locuințe, data

fiind suprafața redusa, iar în plus trebuie sa se aibă în vedere și

amplasamentul acestui teren (sub pod). Acest teren nu poate primi destinație

agricola.

Apelantul

parat propune sa se aibă în vedere de către reclamanți posibilitatea amenajării

unei parcări pe aceasta suprafața. Instanța are de apreciat daca terenul rămas,

data fiind și folosința pe care reclamanții i-au dat-o anterior și care prezuma

ca acesta era interesul și capacitatea reclamanților în folosința terenului,

mai poate avea aceeași destinație sau daca poate primi o alta destinație într-o

maniera posibila și previzibila din punctul de vedere al reclamanților (de

pilda, nu se poate impune reclamanților ca ar putea efectua vreo activitate

comerciala pe acel spațiu, atâta timp cat reclamanții nu sunt comercianți și nu

si-au manifestat niciodată intenția în a folosi terenul în acest scop).

În ce privește

criticile legate de daunele pentru prejudiciul moral, Curtea a constatat

următoarele.

Reținerea

tribunalului conform căreia corespondenta transmisa cu bonul de curierat depus

la fila 170 dosar fond nu a fost primita de reclamanți nu este însușită de

Curte, atâta timp cat pe acest bon exista mențiunile primitorului E.A., cu

menționarea actului acesteia de identitate și semnătura. Faptul ca aceasta a

contestat semnătura (lucru întâmplat abia spre sfârșitul judecații la prima

instanța, prima oara făcându-se susțineri în acest sens la termenul din 29 aprilie

2011 - f. 180 dosar fond) nu poate capătă semnificație juridica prin el însuși.

Se constata ca semnăturile celor doi reclamanți diferă foarte mult pe toate

actele depuse la dosar și care poarta aceste semnături, deci Curtea considera

ca nu era întemeiata extragerea de către tribunal a unei concluzii referitor la

acest aspect numai prin compararea acestor semnături.

Chiar daca se

retine ca expediata reclamanților aceasta comunicare, Curtea constata ca în

cuprinsul acesteia nu se comunică data la care trebuie sa aibă loc evacuarea și

data la care urmează a avea loc demolarea imobilului, ci doar se comunica

faptul ca a fost consemnata despăgubirea și ca urmare a acestei consemnări

„Municipiul București a preluat posesia imobilului, începând de azi, data prezentei".

Se constata ca aceasta data nu este menționata nicăieri în cuprinsul

comunicării (f. 171-172 dosar fond). Nu este menționat ce semnificație are

aceasta „luare în posesie", anume daca înseamnă obligația reclamanților de

a evacua imobilul. Iar daca „luarea în posesie" semnifica obligația

reclamanților de evacuare a imobilului, se pune problema când erau obligați

reclamanții sa evacueze imobilul, anume chiar de la data „luării în

posesie", deci concomitent cu primirea corespondentei, sau le mai era lăsat

un termen în acest sens.

Analizând

legislația existenta în materia incidența, Curtea constata că în legea cadru nr.

33/1994 se prevede obligația „asigurării de către expropriator a spațiului de

locuit, potrivit legii", la cererea persoanelor expropriate, Legea nr. 198/2004

ca lege speciala aplicabila în cauza nu conține nici un fel de prevederi legat

de acest aspect, normele metodologice aplicabile pana în 11 mai 2009 prevăd ca

intrarea în posesie de către expropriator poate avea loc în 10 zile de la data

punerii la dispoziție a unei alte locuințe și a consemnării sumei, în vreme ce

normele metodologice actuale nu mai prevăd obligația punerii la dispoziție a

unei alte locuințe, ci doar ca luarea în posesie poate avea loc în 10 zile de

la data consemnării despăgubirilor.

Nu este

prevăzuta o procedura concreta de „luare în posesie", de încunoștințare a

persoanelor implicate despre obligația lor de a elibera locuita intr-un anumit

termen și nici despre demolarea efectiva.

Dincolo de

aceste lacune legislative semnificative, data fiind importanta intereselor în

discuție, Curtea apreciază ca procedura efectiva de luare în posesie a unei

locuințe trebuie sa implice în mod absolut necesar obligația de a aduce la

cunoștința persoanelor implicate obligația efectiva de a elibera imobilul, data

la care trebuie sa aibă loc aceasta eliberare, precum și faptul ca va avea loc,

la o anumita data preconizata, demolarea efectiva.

Nu poate fi

apreciata ca fiind legala o procedura care notifica o „luare în posesie"

formala, al cărui conținut rămâne nedeterminat, nespecificat în concret părții

pentru ca aceasta sa fie în măsura sa îi înțeleagă semnificația, fără sa fie

notificata aceasta persoana despre obligata sa de a elibera efectiv imobilul și

ca locuința urmează a fi demolata, fără notificarea unei date estimate a

acestei masuri. Nu se poate cere unei persoane aflata intr-o asemenea situație

ca de îndată ce primește o înștiințare de natura celei primite de reclamanți,

de „luare în posesie", sa evacueze de îndată imobilul, atâta timp cat

aceștia nu cunosc data preconizata a demolării și cu atât mai mult, în mod

esențial, cat timp nu dispun de mijloacele financiare pentru a-și asigura de

îndată nevoile locative (suma stabilita drept despăgubiri neputându-le fi

eliberata cat timp aceștia înțeleg sa conteste în instanța, în exercitarea unui

drept legal și legitim, aceasta suma). Nu poate fi considerata în culpa,

considera Curtea, partea care primind o asemenea înștiințare formala de „luare

în posesie" și neavând alte mijloace materiale sa își asigure o alta

locuința, a înțeles sa mai rămână în locuința, atâta timp cat nu i se adusese

la cunoștința propriu-zis obligata de evacuare și consecința demolării la o

anumita data.

Curtea

apreciază ca aceasta modalitate de efectuare a procedurii este una nelegala și

care a adus prejudicii reclamanților, care nu au fost în măsura sa preconizeze

și sa prevadă modul în care procedura va fi urmata pana la evacuarea lor din

imobil și demolarea locuinței lor și, în consecința, nu au fost în măsura sa

își asigure nevoile locative și nici bunurile aflate în locuința, atât

materiale cat și cele cu valoare sentimentala.

Faptul ca

legislația speciala nu prevede o procedura și obligații pentru expropriator

reprezintă lacune majore și nu trebuie sa fie interpretata ca o cauza de

exonerare a expropriatorului de la obligata generala de a nu săvârși fapte de

natura a prejudicia alte persoane.

Apelând la

definițiile date în literatura și practica judiciara faptei ilicite cauzatoare

de prejudicii în contextul art. 998-999 C. civ., Curtea constata ca este

definita ca fapta ilicita orice fapta prin care se încălca normele dreptului

obiectiv. În ultima analiza, principiul de drept obiectiv încălcat este acela

ca nimănui nu îi este permis sa aducă, prin fapta sa, vreo vătămare unei alte

persoane, drepturilor subiective ale acesteia. Răspunsul unanim al teoriei și

practicii judiciare în aprecierea caracterului ilicit al unei fapte este acela

ca urmează a fi avute în vedere nu numai normele juridice, dar deopotrivă și normele

de conviețuire sociala, în măsura în care reprezintă o continuare a

prevederilor legale și conturează însuși conținutul, limitele și modul de

exercitare a drepturilor subiective recunoscute de lege.

Cu atât mai

mult în cauza, unde în discuție este comportamentul autorității statale, grija

acestei autorități în a nu vătăma drepturile și interesele particularului fata

de care își exercita puterea unilaterala trebuie sa fie și mai mare, altfel

pretinsa exercitare de către autoritate a puterii sale se transforma intr-un

abuz de drept, vătămător pentru alta persoana.

În cauza,

expropriatorul a urmat o procedura legala (raportat la o legislație profund

lacunara), fără însă sa se asigure ca o face într-o maniera care sa permită

celor expropriați sa își anticipeze propria situație și sa își conserve

interesele, abuzând practic de drepturile sale și puterea unilaterala,

imposibil de combătut de către reclamanți, prejudicindu-i pe aceștia prin

modalitatea intempestiva de a evacua și demola locuința lor.

De aceea,

Curtea considera ca sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în

persoana paratului Municipiul București, conform art. 998-999 C. civ., anume

fapta ilicita constând în modalitatea intempestiva de a evacua și demola

locuința, modalitate contrara normelor de conviețuire sociala atașate dreptului

subiectiv de proprietate al reclamanților, prejudiciul reclamanților constând

în suferința și neajunsurile de necontestat prilejuite de evacuarea lor

intempestiva, de demolarea intempestiva a locuinței și distrugerea bunurilor

aflate în locuința, legătura de cauzalitate dintre aceasta modalitate

intempestiva de demolare și prejudiciu, precum și vinovăția pârâtului, sub

forma culpei.

Pentru aceste

motive, Curtea a respins criticile Ministerului Public și ale Municipiului

București referitoare la acordarea de daune morale reclamanților.

Curtea a

apreciat totodată ca suma acordata de tribunal nu este suficienta pentru

acoperirea prejudiciului moral suferit de reclamanți, considerând la rândul ei

ca suma de 7.500 lei reprezintă o justa despăgubire în acest sens.

Această sumă

este considerată de către Curte în raport de natura prejudiciului încercat și

de dimensiunile acestuia, raportat la valorile prejudiciate, astfel cum s-a

arătat mai sus. Nu poate fi luata în considerare, așa cum solicita reclamanții,

situația locativa precara avuta de aceștia în perioada scursa de la data

demolării până în prezent, întrucât prelungirea acestei situații nu se

datorează manierei intempestive în care expropriatorul a acționat, ci

exproprierii în sine, or pentru exproprierea în sine nu poate fi considerat un

prejudiciu moral, aceasta măsura fiind în sine perfect legala. Ceea ce a

constatat Curtea ca fiind ilicit este maniera intempestiva de realizare a

evacuării și demolării, iar nu exproprierea în sine, aceasta, așa cum susțin

apelanții Municipiul București și Ministerul Public, nu poate sa atragă

răspunderea delictuala a expropriatorului, atâta timp cat în sine a fost

legala. Nu poate fi avuta în vedere nici împrejurarea ca eliberarea

despăgubirii nu s-a făcut către reclamanți până în prezent, atâta timp cat

aceasta este procedura prevăzuta de Legea nr. 198/ 2004 (iar conformitatea

acestei proceduri cu art. 44 alin. (3) din Constituție care prevede

obligativitatea unei drepte și „prealabile" despăgubiri putea face

obiectul unei excepții de neconstituționalitate). Așadar, sunt avute în vedere

de către Curtea doar prejudiciile cauzate de maniera intempestiva a evacuării

și demolării, care au decurs din aceea ca reclamanții nu au fost în măsura sa

își asigure în timp util nevoile locative și sa își strămute bunurile din

locuința demolata.

Împotriva

deciziei menționate anterior a declarat recurs Municipiul București prin

Primarul General, invocând art. 304 pct. 9 teza a doua C. proc. civ.

În motivarea

recursului s-au arătat următoarele.

apel, în mod greșit, cu încălcarea dispozițiilor art. 24 alin. (4) din Legea nr.

33/1994, a menținut dispozițiile sentinței pronunțate în prezenta cauza, prin

care s-a dispus exproprierea și trecerea în proprietatea publică a Municipiului

București și a suprafeței de 137 mp teren rămas neexpropriat, identificat cu

număr cadastral 23074/3, situat în București.

A motivat

Curtea soluția adoptata prin prisma faptului ca, deși reclamanții nu au

formulat expres, ca atare, o cerere de expropriere cu privire la suprafața de

137 mp, au solicitat în mod expres despăgubiri

pentru aceasta și au arătat ca nu o

mai pot folosi, instanța calificând

cererea ca pe o cerere de expropriere totala. Faptul ca reclamanții au

solicitat despăgubiri pentru acel teren nu îndreptățește Curtea de apel sa

recalifice cererea, în cazul acesta fiind vorba despre un transfer al dreptului

de proprietate, care nu se poate face decât la solicitarea expresa a

proprietarului, în condițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994, în caz

contrar încălcându-se principiul disponibilității, reglementat de art. 129 alin.

(6) C. proc. civ.

De asemenea,

din cuprinsul expertizei întocmita în prima instanța nu rezulta necesitatea

absoluta de expropriere a întregii suprafețe, măsura nefiind necesara în raport

de lucrarea de edificare a Pasajului Basarab, si, totodată, nu s-a constatat

imposibilitatea totala a exploatării terenului, care sa determine prejudicierea

intereselor pârâtului.

Faptul ca

datorita dimensiunilor și poziționării, suprafața de teren neexpropriata

prezintă anumite inconveniente în exploatare, acestea, prin ele însele, nu pot

conduce la concluzia existentei unei necesitați imperative a exproprierii

acestui teren.

apel, în mod greșit, a respins apelul declarat de Municipiul București și a

admis apelul reclamanților majorând cuantumul sumei reprezentând daune pentru

prejudiciul moral suferite de către reclamanți, încălcând astfel normele

referitoare la răspunderea civila delictuala, reglementate de vechiul C. civ.

în art. 998-999 și de noul C. civ. în art. 1349, precum și dispozițiile art. 15

din Legea nr. 198/2004 și ale art. 11 alin. (3) din Normele metodologice de

aplicare ale Legii nr. 198/2004.

Instanța de

apel apreciază în mod greșit conținutul înștiințării comunicate de Municipiul

București reclamanților E.C. și E.A., reținând ca nu a fost comunicata

"câtuși de puțin data la care trebuia sa aibă loc evacuarea și data la

care urmează sa aibă loc demolarea imobilului".

Deși instanța

recunoaște ca "nu este prevăzuta o procedura concreta de luare în posesie,

de încunoștințare a persoanelor implicate despre obligația lor de a elibera

locuința intr-un anumit termen și nici despre demolarea efectiva" (fila

13, paragraful 2 din decizia recurata), calificate de aceeași instanța de apel

ca fiind " lacune legislative semnificative" (fila 13, paragraful 3

din decizia recurata), aceasta insista ca ar fi revenit expropriatorului

obligația sa ia masuri suplimentare pentru a obține evacuarea reclamanților

dintr-un imobil proprietatea Municipiului București.

Instanța de

apel a apreciat în mod greșit ca "nu se poate cere unei persoane aflata

într-o asemenea situație ca de îndată ce primește o înștiințare de natura celei

primite de reclamanți, de luare în posesie, sa evacueze de îndată

imobilul" (fila 13, ultimul paragraf din decizia recurata).

Nu se poate

afirma ca expropriatorul nu a cerut persoanelor expropriate sa evacueze de

îndată imobilul, în condițiile în care înștiințarea ca este necesar sa evacueze

imobilul a fost comunicata acestora încă din data de 03 iulie 2009 (conform

bonului de curierat aflat la fila 170 din dosarul de fond), iar lucrările de

demolare s-au efectuat în data de 23 septembrie 2009.

Un interval de

doua luni și jumătate nu poate fi apreciat în niciun caz ca fiind "de

îndată", în schimb dovedește lipsa de diligenta cu care au acționat

reclamanții în rezolvarea situației lor locative.

Din

procesul-verbal din 06 aprilie 2009 emis de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004

rezulta ca reclamanții au fost reprezentați de avocat, același care le-a

acordat asistenta juridica și pe durata prezentului proces. Mai mult, prezenta

acțiune a fost înregistrata pe rolul Tribunalului București la data de 14 mai 2009

(cu mai bine de 4 luni înainte de demolare), fiind semnata de apărătorul ales,

ceea ce demonstrează ca în toata aceasta perioada reclamanții au beneficiat de

asistenta juridica calificata.

Pentru aceste

motive nu se poate afirma ca nu au avut cunoștința despre dispozițiile legale

prevăzute de art. 15 din Legea nr. 198/2004, potrivit cărora "transferul

imobilelor din proprietatea privată în proprietatea publică a statului sau a

unităților administrativ-teritoriale și în administrarea expropriatorului

operează de drept la data plății despăgubirilor pentru expropriere sau, după

caz, la data consemnării acestora, în condițiile prezentei legi".

Reclamanții au

avut cunoștința despre faptul ca li s-a consemnat suma de bani reprezentând

despăgubirile pentru imobilul situat în București, având cunoștința și despre

faptul ca de la data consemnării (19 iunie 2009), imobilul anterior menționat a

trecut în proprietatea Municipiului București, iar aceștia au continuat sa

ocupe un spațiu care nu le mai aparținea. In ciuda acestui fapt, reclamanții E.

nu au întreprins niciun fel de masuri pentru a-si rezolva problema locuinței.

Mai mult, din

declarația martorei B.M., consemnata în ședința din data de 27 mai 2011, a

reieșit fără dubiu faptul ca reclamanții au refuzat sa părăsească imobilul

expropriat, considerând fără temei ca prezenta acestora va împiedica demolarea,

deși locuința martorei fusese deja demolata.

Aceasta

atitudine a reclamanților nu poate fi calificata decât culpabila, mulțumindu-se

sa acuze expropriatorul Municipiul București de săvârșirea unei fapte ilicite.

Instanța de

apel a apreciat în mod greșit ca "nu poate fi apreciata ca fiind legala o

procedura care notifica o luare în posesie formala, al cărui conținut rămâne

nedeterminat, nespecificat în concret pârtii pentru ca aceasta sa fie în măsura

sa îi înțeleagă semnificația".

Masurile

întreprinse de expropriator ar fi putut fi apreciate ca nelegale în măsura în

care reclamanții nu ar fi beneficiat de asistenta juridica calificata, numai în

aceasta situație putându-se considera ca nu au avut cunoștința despre

semnificația unor noțiuni sau termeni juridici.

Instanța de

apel s-a dovedit extrem de permisiva fata de reclamanți, considerând ca nu trebuiau

sa acționeze, deși aveau obligația și era în interesul lor sa o facă, în

schimb, critică expropriatorul Municipiul București, pentru ca nu a întreprins

anumite masuri, care, de altfel, nu sunt reglementate de lege.

Instanța de

apel apreciază ca Municipiul București a săvârșit o fapta ilicita nu prin

prisma faptului ca nu ar fi respectat dispozițiile legale în vigoare, ci

datorita faptului ca nu ar fi urmat o procedura ipotetica, nereglementata de

nicio norma legala.

Evacuarea

reclamanților a fost făcuta cu respectarea art. 8 din Convenția Europeana a

Drepturilor Omului, care nu obliga autoritățile sa rezolve problemele locative

ale unor persoane, cu atât mai mult cu cat expropriatorul avea un titlu asupra

imobilului expropriat, iar rămânerea în pasivitate a reclamanților și refuzul

acestora de a părăsi locuința conduceau la situația în care lucrarea de interes

public "Pasaj Rutier Denivelat Superior Basarab" nu putea fi continuata

pe acel tronson, conducând inerent la prelungirea dificultăților de transport

rutier în zona, ceea ce ar fi încălcat drepturile celorlalți cetățeni ai

Municipiului București.

Nu poate

rămâne fără consecința declarația martorei B.M., anterior menționata, propusa

chiar de către reclamanți, care a învederat instanței de fond în mod clar și

neechivoc refuzul familiei E. de a parași imobilul expropriat, considerând fără

temei ca prezenta acestora va împiedica demolarea, deși locuința martorei

fusese deja demolata. Deși aveau cunoștința ca ocupa domeniul public, deși

știau ca au început lucrările de demolare în zona, reclamanții au ales în mod

deliberat să ignore titlul Municipiului București asupra imobilului expropriat,

iar acordarea unor daune morale pentru aceasta atitudine are semnificația

încurajării cetățenilor de a ignora dreptul de proprietate al altor persoane,

chiar al statului, în scopul de a fi considerate victime.

Chiar daca

persoanele expropriate care au contestat cuantumul despăgubirilor, nu au

posibilitatea de a le incasa pana la finalizarea procesului, acest fapt nu poate

fi opus expropriatorului Municipiul București, întrucât legiuitorul este cel

care a edictat aceste norme, iar Legea nr. 198/2004 a fost supusa controlului

de constituționalitate în repetate rânduri, toate excepțiile invocate fiind

respinse de către Curtea Constituționala a României.

"Vidul

legislativ", reprezentat de inexistenta unei proceduri de punere în

executare în materie de expropriere, este recunoscut și analizat de Curtea de

Apel București, care, însă, îi imputa expropriatorului, în mod eronat.

Cu privire la

calificarea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, instanța de apel definește

în mod corect (fila 14, ultimul paragraf din decizia recurata), ca în

aprecierea caracterului ilicit al unei fapte urmează a fi avute în vedere nu

numai normele juridice, dar deopotrivă și normele de conviețuire sociala, în

măsura în care reprezintă o continuare a prevederilor legale și conturează

însuși conținutul, limitele și modul de exercitare a drepturilor subiective

recunoscute de lege, însă aplica acest principiu în mod eronat.

Nu poate

reprezenta o norma de conviețuire sociala refuzul reclamanților de a părăsi

imobilul expropriat și de a-si rezolva situația locativa, deși știau ca

locuiesc intr-un imobil proprietatea Municipiului București, care urma sa fie demolat

în vederea edificării Pasajului Basarab.

Timp de mai

bine de doua luni de la primirea înștiințării referitoare la preluarea posesiei

imobilului de către Municipiul București, reclamanții ar fi putut solicita

autorităților competente o locuința sociala, si-ar fi depozitat bunurile din

locuința, ar fi dat dovada de interes în a-si reglementa situația. În ciuda

acestei posibilități, au preferat sa nu acționeze, asumându-si riscurile

inerente.

Instanța de

apel califica în mod greșit ca fiind un abuz de drept, vătămător pentru alta

persoana, exercitarea de către autoritatea statala a puterii sale prin

vătămarea drepturilor și intereselor particularului, omițând elementul esențial

în definirea noțiunii de abuz de drept. Exercitarea unui drept va fi considerata

abuziva numai atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării

finalității sale, ci cu intenția de a vătăma o alta persoana sau contrar

bunei-credințe. Pe cale de consecința, instanța de apel înțelege sa califice ca

fiind abuziva acțiunea expropriatorului, fără a proba intenția de a vătăma

persoanele expropriate.

Din contra, se

poate aprecia ca reclamanții au săvârșit un abuz de drept, întrucât, contrar

bunei credințe, si-au agravat situația, crezând fără temei ca daca nu părăsesc

imobilul, acesta nu va fi afectat de demolare, deși Municipiul București

expropriase imobilul în scopul declarat de a construi Pasajul Basarab, iar nu

de a menține construcția existenta.

Atitudinea

culpabila a reclamanților înlătura dreptul acestora de a primi daune morale,

întrucât nu au dovedit ca au suferit prejudiciul invocat și acordat de Curtea

de Apel București, în cuantum de 7.500 lei.

În drept au

fost invocate prevederile art. 299 și următoarele Cod procedura civila, Legea nr.

33/1994, Legea nr. 198/2004.

Intimații nu

au formulat întâmpinare.

Înalta Curte a

constatat fondat recursul, în limitele și pentru considerentele expuse mai jos.

Este nefondat

motivul de recurs prin care se susține încălcarea principiului disponibilității

prin exproprierea și a restului de teren de 137 mp, cerere care nu ar fi fost

formulată de către reclamanți.

Prin acțiune

s-a solicitat, printre altele, plata despăgubirilor pentru exproprierea

imobilului (casa 62,31 mp și teren 244,28 mp) la nivelul sumei de 300.000 euro,

prin hotărârea contestată în cauză stabilindu-se despăgubiri pentru construcție

și 105,48 mp teren.

În motivarea

cererii s-a arătat, cu privire la această solicitare, că nu este expropriat

întreg imobilul, fiind inclusă mai puțin de jumătate din suprafața de teren pe

care o dețin în proprietate, și anume numai suprafața de 105,48 mp și că

solicită ca despăgubirile să fie stabilite pentru întreg imobilul aflat în

proprietatea lor pentru că nu mai pot uza de toate prerogativele dreptului de

proprietate asupra unei bucăți de teren amplasate sub pasajul Basarab.

La termenul

din 29 aprilie 2011, la solicitarea tribunalului, reclamanții au precizat că

"acțiunea, așa cum rezultă și din fila 1 verso, vizează exproprierea

totală a terenului și implicit stabilirea despăgubirilor pentru întreg

imobilul".

Astfel,

reclamanții au solicitat exproprierea și a restului de teren de 137 mp teren

rămas neexpropriat așa cum rezultă din petitul acțiunii coroborat cu motivele

de fapt și precizarea expresă de la termenul din 29 aprilie 2011, hotărârea

primei instanțe respectând prevederile art. 129 alin.

(6) C. proc. civ.

De altfel,

reclamanții nu au contestat sub acest aspect hotărârea primei instanțe,

neputându-se susține întemeiat că nu ar exista acordul proprietarului pentru

transferul dreptului de proprietate și cu privire la această suprafață de

teren.

Recurentul

pârât nu a invocat, nici în apel și nici în recurs, faptul că persoana

expropriată nu ar putea, conform prevederilor art. 9 din Legea nr. 198/2004,

contesta decât cuantumul despăgubirii acordate, iar nu și faptul că nu i-a fost

expropriat tot terenul, și că astfel nu ar fi aplicabile prevederile art. 24 alin.

(4) din legea nr. 33/1994, instanța de recurs fiind ținută, conform art. 316

raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ. în verificarea aplicării legii de

către instanța de apel de limitele cererii de recurs.

În ceea ce

privește dispunerea exproprierii suprafeței de 137 mp recurentul reclamant a

invocat faptul că nu ar fi îndeplinite condițiile de fond ale art. 24 alin. (4)

din legea nr. 33/1994, în sensul că nu ar fi rezultat din expertiză necesitatea

absoluta de expropriere a întregii suprafețe, măsura nefiind necesara în raport

de lucrarea de edificare a Pasajului Basarab, că nu s-a constatat

imposibilitatea totala a exploatării terenului, care sa determine prejudicierea

intereselor reclamanților și că faptul că, datorita dimensiunilor și

poziționării, suprafața de teren neexpropriata prezintă anumite inconveniente

în exploatare, acestea, prin ele însele, nu pot conduce la concluzia existentei

unei necesitați imperative a exproprierii acestui teren.

Sunt nefondate

și aceste motive având în vedere că, așa cum s-a reținut de către instanțele de

fond din proba cu expertiza efectuată în fața primei instanțe, față de care

pârâtul nu a formulat obiecțiuni, a rezultat ca suprafața de 137 mp rămasa

neexpropriata nu mai poate fi utilizata pentru edificarea unei locuințe, data

fiind suprafața redusa, iar în plus trebuie sa se aibă în vedere și

amplasamentul acestui teren (sub pod), acest teren neputând primi destinație

agricola.

În consecință,

în mod corect a apreciat instanța de apel, în raport cu situația reală, dată

fiind folosința pe care reclamanții i-au dat-o terenului anterior, și anume

teren aferent unui spațiu de locuit, și care prezuma ca acesta era interesul și

capacitatea reclamanților în folosința terenului, și concluziile raportului de

expertiză menționate anterior, că terenul rămas nu poate primi o alta

destinație într-o maniera posibila și previzibila din punctul de vedere al reclamanților.

Faptul că

recurentul pârât a întrevăzut posibilitatea amenajării unei parcări pe terenul

rămas nu înseamnă că se poate ajunge la concluzia lipsei atingerii atributului

folosinței al dreptului de proprietate al reclamanților prin impunerea în

sarcina acestora a efectuării de activități comerciale pe acel spațiu, atâta

timp cat reclamanții nu sunt comercianți și nu si-au manifestat niciodată

intenția în a folosi terenul în acest scop, nevoia lor imediată fiind

asigurarea unui alt spațiu de locuit.

Ca atare, din

perspectiva situației reclamanților acest teren a rămas fără utilitate

practică.

Înalta Curte a

constatat fondate motivele de recurs referitoare la acordarea despăgubirilor

pentru daunele morale pentru următoarele considerente.

Reclamanții au

solicitat prin acțiunea ce face obiectul prezentului litigiu, formulată la data

de 24 iunie 2009 (care are ca obiect principal anularea hotărârii din 6 aprilie

2009, privind exproprierea imobilului în cauză și stabilirea cuantumului

despăgubirilor), obligarea pârâtului la plata daunelor morale în sumă de 50.000

euro "pentru suferințele psihice suferite ca urmare a faptului că au fost

supuși unei proceduri de negociere nelegale, în care le-au fost oferite sume

derizorii pentru proprietatea lor, fiind amenințați că vor rămâne fără nimic în

cazul în care nu părăsesc proprietățile lor. Aceste amenințări s-au

materializat și cu oprirea furnizării curentului electric, pretinzându-se că au

fost evacuați".

La data de 16

decembrie 2009 reclamanții și-au precizat acțiunea ca urmare a faptului că la

data de 23 septembrie 2009 construcția expropriată a fost demolată, fără a fi

evacuați și fără somație, fără a li se da posibilitatea să scoată bunurile

aflate în locuință, daune morale pe care le-au evaluat la 1000 euro.

Prin decizia

atacată s-a considerat că reclamanților li se cuvine suma acordată pentru

daunele morale întrucât "sunt întrunite condițiile răspunderii civile

delictuale în persoana paratului Municipiul București, conform art. 998, 999 C.

civ, anume fapta ilicita constând în modalitatea intempestiva de a evacua și

demola locuința, modalitate contrara normelor de conviețuire sociala atașate

dreptului subiectiv de proprietate al reclamanților, prejudiciul reclamanților

constând în suferința și neajunsurile de necontestat prilejuite de evacuarea și

demolarea intempestive a locuinței și distrugerea bunurilor aflate în locuința,

legătura de cauzalitate dintre aceasta modalitate intempestiva de demolare și

prejudiciu, precum și vinovăția pârâtului, sub forma culpei."

Daunele morale

sunt legate de încălcarea unor drepturi personal nepatrimoniale. încălcarea

unor drepturi patrimoniale are drept rezultat, de regulă, un prejudiciu

patrimonial (daune materiale), dar se poate concretiza și într-un prejudiciu

moral, de ordin pur afectiv, de exemplu distrugerea unui bun care reprezenta o

amintire de familie.

Instanțele de

fond au considerat că reclamanților li se cuvine acordarea unei despăgubiri

pentru repararea prejudiciului moral întrucât, din cauza faptului că nu ar fi

fost somați cu privire la evacuarea și demolarea construcției cu un anumit

număr de zile înainte, nu li s-a acordat posibilitatea să se mute, să își

scoată bunurile din casă, să își găsească o altă locuință, ceea ce a avut drept

consecință demolarea construcției cu bunurile înăuntru și locuirea acestora o

anumită perioadă de timp în condiții improprii, ceea ce le-ar fi produs

suferințe psihice.

Instanța de

apel a reținut că acest lucru s-ar datora printre altele și faptului că legea

nu conține prevederi în sensul obligării expropriatorului să înștiințeze

persoana expropriată cu un interval de timp înainte să evacueze imobilul

întrucât va fi demolat.

Instanța de

apel nu a menționat ce drept personal nepatrimonial a fost încălcat prin

demolarea construcției expropriate în care se aflau bunurile mobile ale

reclamanților, reținând doar că "demolarea intempestivă" a

reprezentat o "modalitate contrara normelor de conviețuire sociala atașate

dreptului subiectiv de proprietate al reclamanților".

Or, pentru

încălcarea dreptului de proprietate se acordă de regulă daune materiale iar nu

daune morale. Reclamanții au formulat și un capăt de cerere prin care au

solicitat despăgubiri materiale pentru bunurile mobile distruse prin demolare,

care a fost respins de către prima instanță întrucât reclamanții nu au dorit

administrarea unor probe pentru evaluarea acestui prejudiciu.

În speță, nu

se pune problema unei eventuale încălcări a dreptului de proprietate decât cu

privire la bunurile mobile, întrucât construcția și terenul expropriat erau

proprietatea Municipiului București de la data consemnării despăgubirilor,

eveniment care s-a produs cel mai târziu la data de 3 iulie 2009, când li s-a

comunicat reclamanților consemnarea sumei de bani reprezentând despăgubirile

pentru exproprierea imobilului în cauză și luarea în posesie a imobilului de

către Municipiul București începând cu această dată.

Instanța de

apel nu a reținut că semnătura de pe dovada comunicării nu ar aparține

reclamantei, considerând că "pe bonul de curierat exista mențiunile

primitorului E.A., cu menționarea actului acesteia de identitate, și semnătura.

Faptul ca aceasta a contestat semnătura (lucru întâmplat abia spre sfârșitul

judecații la prima instanța, prima oara făcându-se susțineri în acest sens la

termenul din 29 aprilie 2011 - f. 180 dosar fond) nu poate capătă semnificație

juridica prin el însuși. Se constata ca semnăturile celor doi reclamanți diferă

foarte mult pe toate actele depuse la dosar și care poarta aceste

semnături".

Astfel, de la

momentul trecerii imobilului în proprietatea municipiului și luarea în posesie

a imobilului au trecut aproape trei luni până a intervenit demolarea, timp în

care reclamanții au locuit într-un imobil care nu le mai aparținea, fără a avea

un titlu locativ, și fără a face vreun demers pentru a obține o locuință

socială în care să se mute, dacă nu aveau posibilitatea materială să-și

închirieze o locuință de pe piața imobiliară.

Mai mult, din

declarația martorului audiat în fața primei instanțe, rezultă că martorul și

reclamanta au aflat în ziua dinaintea demolării de la un inspector al primăriei

despre faptul că a doua zi se vor demola construcțiile expropriate și că au

fost la primărie să se intereseze, acolo confirmându-li-se că a doua zi va avea

loc demolarea. Martorul a mai arătat că locuința expropriată de la acesta a

fost demolată înainte cu o zi de construcția expropriată de la reclamanți.

Astfel, chiar

dacă timp de aproape trei luni de când imobilul a trecut în proprietatea

municipiului nu au făcut nici un demers în vederea mutării, reclamanții au

aflat că va fi demolată construcția înainte cu cel puțin o zi, având timp să

își scoată bunurile din casă, cel puțin pe cele cu valoare sentimentală, a

căror distrugere ar fi putut atrage și existența unui prejudiciu moral, așa cum

a avut timp să facă acest lucru martorul audiat în cauză, aflat în aceeași

situație cu reclamanții.

În ceea ce

privește semnificația informațiilor comunicate reclamanților la data de 3 iulie

2009 privind consemnarea sumei de bani reprezentând despăgubirile pentru

exproprierea imobilului în cauză, transferul dreptului de proprietate și luarea

în posesie a imobilului de către Municipiul București începând cu această dată,

ținând cont că această comunicare a intervenit în timpul procesului de față, reclamanții

au fost asistați de avocat în toată această perioadă, astfel că acesta le putea

comunica înțelesul termenilor juridici folosiți. Astfel, nu se poate reține

faptul că reclamanții nu ar fi știut că nu mai erau proprietarii imobilului

încă din iulie 2009 și că un comportament diligent le cerea să își caute altă

locuință în care să-și mute bunurile, mai ales că, așa cum susțin chiar în

acțiune, lucrările la construirea pasajului au început încă din 2006, lucrări

care au implicat și efectuarea altor demolări în zonă.

De altfel,

chiar în art. 3 din hotărârea de expropriere care a fost comunicată

reclamanților la data de 23 aprilie 2009, conform procesului verbal aflat la

fila 15, atașat acțiunii se menționează că "transferul dreptului de

proprietate asupra imobilului expropriat din proprietatea privată a

expropriatului în proprietatea publică a Municipiului București operează de

drept la data consemnării despăgubirilor pentru expropriere în baza art. 15 din

Legea nr. 198/2004 art. 7 alin. (3). Eventualele litigii amână plata

despăgubirilor dar nu suspendă transferul dreptului de proprietate."

Curtea de apel

în reținerea faptei ilicite a susținut că, deși reclamantul a acționat potrivit

legii, care nu impune în acest caz somarea persoanelor care locuiesc în

imobilul expropriat cu un anumit interval de timp înainte, să evacueze imobilul

întrucât va fi demolat, totuși și-a exercitat drepturile abuziv nefăcând

această somație.

Or, abuzul de

drept presupune exercitarea unui drept cu intenția de a produce o vătămare unei

persoane, iar nu în vederea realizării finalității sale, situație de fapt care

nu s-a susținut în cauză de către reclamanți.

Mai mult,

reclamanții au fost înștiințați cu aproape trei luni înainte de demolare că s-a

produs transferul de proprietate și luarea în posesie a imobilului de către

municipiu, și cu cel puțin o zi înainte că se va demola construcția.

În aceste

condiții nu se poate reține existența faptei ilicite.

În ceea ce

privește culpa, unul din factorii care înlătură caracterul vinovat al faptei

este fapta victimei înseși. Or, în speță, bunurile mobile, inclusiv cele

reprezentând amintiri de familie, au fost distruse întrucât, deși știau cu cel

puțin o zi înainte despre iminenta demolare a construcției, reclamanții nu

le-au scos din aceasta. De asemenea, reclamanții au locuit în condiții

improprii după demolare, întrucât, deși reclamanții au fost înștiințați cu

aproape trei luni înainte de demolare că s-a produs transferul de proprietate

și luarea în posesie a imobilului de către municipiu, nu au făcut nici un

demers pentru a obține o locuință socială, în cazul în care nu își permiteau

închirierea unei locuințe de pe piața imobiliară. Astfel, nu este îndeplinită

nici condiția existenței culpei.

Ca atare, nu

sunt îndeplinite în speță prevederile art. 998, 999 C. civ. pentru a atrage

răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile de ordin afectiv cauzate de

demolarea construcției expropriate.

În consecință,

în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 9 și art.

316 raportat la art. 295 C. proc. civ., înalta Curte va admite recursul

declarat de pârâtul Municipiul București, va modifica, în parte, decizia

atacată, va admite apelul declarat de pârâtul Municipiul București, va schimba

în parte, sentința atacată în sensul că va respinge cererea de daune morale, va

respinge apelul declarat de reclamanții E.C. și E.A. împotriva aceleiași

sentințe, apel care viza cuantumul daunelor morale, va menține restul

dispozițiilor deciziei și sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General

împotriva deciziei nr. 124 A din 20 martie 2012 a Curții de Apel București -

Secția IV-a civilă.

Modifică, în

parte, decizia atacată.

Admite apelul

declarat de pârâtul Municipiul București împotriva

sentinței nr. 1229 din 17 iunie 2011 a Tribunalului București - Secția

IV-a civilă,

pe care o schimbă în parte, în sensul că respinge cererea

de daune morale.

Respinge

apelul declarat de reclamanții E.C. și E.A. împotriva aceleiași sentințe.

Menține restul

dispozițiilor deciziei și sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 12 martie 2013.