ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1308/2013

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a IV a civilă, astfel cum a fost precizată (f. 43, f. 52, f. 61 - oral, conform încheierii din 07 aprilie 2010, f.70- oral, conform încheierii din 16 iunie 2010, f. 180 - oral, conform încheierii din 29 aprilie 2011) reclamanții E.C. și E.A. au formulat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General, contestație împotriva Hotărârii nr. 07 din 06 aprilie 2009 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a Municipiului București, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate în sumă de 466.458 lei, pentru exproprierea suprafeței de 105,48 mp și construcții în suprafață de 62,31 mp ce le aparțin, din mun.

București, nr. cadastral 23074/1, considerând că valoarea reală este superioară. De asemenea, se solicită a se dispune exproprierea integrală a terenului de 242,90 mp (deci, inclusiv a diferenței de 137,42 mp), întrucât terenul rămas are o suprafață insuficientă și este afectat de situarea sub podul în vederea căruia s-a dispus exproprierea. Se mai solicită despăgubiri materiale pentru bunurile mobile rămase în locuință în momentul demolării, în cuantum de 2500 euro — 10628,25 lei și daune morale de 50.000 euro pentru suferințele pe care au fost nevoiți să le îndure în situația de a trăi fără utilități, în adăposturi improvizate în mașină și acareturi rămase pe teren, precum și pentru trauma produsă de demolarea petrecută intempestiv, fără somație prealabilă.

Prin sentința civila nr. 1229 din 17 iunie 2011 pronunțata de Tribunalul București, Secția a IV-a civila a fost admisa în parte cererea precizata, a fost modificata parțial hotărârea nr. 07 din 06 aprilie 2009 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a Municipiului București, s-a dispus exproprierea și trecerea în proprietatea statului și a suprafeței de teren de 137 mp. rămasa neexpropriata, a fost obligat paratul sa plătească suma de 995.050 lei despăgubiri și suma de 1.500 lei despăgubiri pentru prejudiciul moral. Împotriva acestei sentințe s-a declarat, apel de către reclamanți, pârât și de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Prin decizia civilă nr. 124A din 20 martie 2012 a Curții de Apel București Secția a IV a civilă au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de Ministerul Public și Municipiul București, a fost admis apelul reclamanților și schimbată, în parte, sentința apelată, în sensul că a fost obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 7.500 lei, reprezentând despăgubiri morale. În motivarea deciziei s-au reținut următoarele. Cu privire la criticile aduse de Ministerul Public și Municipiul București referitor la măsura exproprierii dispusă de tribunal cu privire la suprafața de 137 mp. teren și referitor la evaluarea acesteia, Curtea a constatat neîntemeiate criticile apelantului Ministerul Public referitoare la valoarea nejustificata a terenului de 137 mp.

Se constata ca acest apelant nu contesta propriu-zis măsura exproprierii acestei suprafețe de teren dispusa de către instanța de fond și nici evaluarea făcuta de experți prin expertiza efectuata la tribunal de 900 euro/mp. De altfel, reprezentantul Ministerului Public și părțile nu au formulat obiecțiuni la raportul de expertiza depus în fata tribunalului conform art. 212 C. proc. civ., achiesând astfel evaluării făcuta de experți. Curtea a constatat neîntemeiată și critica apelantului parat conform căreia instanța a încălcat principiul disponibilității atunci când a dispus exproprierea și a acordat greșit despăgubiri și pentru suprafața de 137 mp. Astfel, se constata ca încă din cererea introductiva de instanța reclamanții fac referire în mod expres la solicitarea de a li se acorda despăgubiri pentru expropriere pentru întreaga suprafața de 244,28 mp.

teren, menționând aceasta suprafața atât în preambulul cererii, cat și în cuprinsul ei, în pagina a 2-a. În cuprinsul cererii se arata ca hotărârea nr. II 2009 nu este legala, fiind încălcat e disp. Legii nr. 33/ 1994 și ale Constituției României, prin aceea ca nu a fost expropriat întregul teren și se arata ca se solicita despăgubiri pentru întregul teren, întrucât nu mai poate fi folosita suprafața de 137 mp. amplasata sub un pod de dimensiunile pasajului Basarab. Reclamanții nu au formulat expres, ca atare, o cerere de expropriere cu privire la suprafața de 137 mp., însă au solicitat în mod expres despăgubiri pentru aceasta și au arătat ca nu o mai pot folosi, situație în care Curtea apreciază ca aceștia au investit instanța cu o cerere de expropriere totala, aceasta fiind voința reala afirmata de reclamanți în cuprinsul cererii și pe care instanța, în aplicarea rolului sau activ, este obligata sa o califice corect.

Calificarea corecta a cererii nu reprezintă o încălcare a principiului disponibilității, invocat de apelantul Municipiul București. Conform art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994 „în cazul în care expropriatorul cere exproprierea numai a unei părți de teren sau din construcție, iar proprietarul cere instanței exproprierea totală, instanța va aprecia, în raport cu situația reală, dacă exproprierea în parte este posibilă. În caz contrar, va dispune exproprierea totală." iar potrivit art. 26 „Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite." În cauza, din proba cu expertiza efectuata a rezultat ca suprafața de 137 mp rămasa neexpropriata nu mai poate fi utilizata pentru edificarea unei locuințe, data fiind suprafața redusa, iar în plus trebuie sa se aibă în vedere și amplasamentul acestui teren (sub pod).

Acest teren nu poate primi destinație agricola. Apelantul parat propune sa se aibă în vedere de către reclamanți posibilitatea amenajării unei parcări pe aceasta suprafața. Instanța are de apreciat daca terenul rămas, data fiind și folosința pe care reclamanții i-au dat-o anterior și care prezuma ca acesta era interesul și capacitatea reclamanților în folosința terenului, mai poate avea aceeași destinație sau daca poate primi o alta destinație într-o maniera posibila și previzibila din punctul de vedere al reclamanților (de pilda, nu se poate impune reclamanților ca ar putea efectua vreo activitate comerciala pe acel spațiu, atâta timp cat reclamanții nu sunt comercianți și nu si-au manifestat niciodată intenția în a folosi terenul în acest scop).

În ce privește criticile legate de daunele pentru prejudiciul moral, Curtea a constatat următoarele. Reținerea tribunalului conform căreia corespondenta transmisa cu bonul de curierat depus la fila 170 dosar fond nu a fost primita de reclamanți nu este însușită de Curte, atâta timp cat pe acest bon exista mențiunile primitorului E.A., cu menționarea actului acesteia de identitate și semnătura. Faptul ca aceasta a contestat semnătura (lucru întâmplat abia spre sfârșitul judecații la prima instanța, prima oara făcându-se susțineri în acest sens la termenul din 29 aprilie 2011 - f. 180 dosar fond) nu poate capătă semnificație juridica prin el însuși. Se constata ca semnăturile celor doi reclamanți diferă foarte mult pe toate actele depuse la dosar și care poarta aceste semnături, deci Curtea considera ca nu era întemeiata extragerea de către tribunal a unei concluzii referitor la acest aspect numai prin compararea acestor semnături.

Chiar daca se retine ca expediata reclamanților aceasta comunicare, Curtea constata ca în cuprinsul acesteia nu se comunică data la care trebuie sa aibă loc evacuarea și data la care urmează a avea loc demolarea imobilului, ci doar se comunica faptul ca a fost consemnata despăgubirea și ca urmare a acestei consemnări „Municipiul București a preluat posesia imobilului, începând de azi, data prezentei". Se constata ca aceasta data nu este menționata nicăieri în cuprinsul comunicării (f. 171-172 dosar fond). Nu este menționat ce semnificație are aceasta „luare în posesie", anume daca înseamnă obligația reclamanților de a evacua imobilul. Iar daca „luarea în posesie" semnifica obligația reclamanților de evacuare a imobilului, se pune problema când erau obligați reclamanții sa evacueze imobilul, anume chiar de la data „luării în posesie", deci concomitent cu primirea corespondentei, sau le mai era lăsat un termen în acest sens.

Analizând legislația existenta în materia incidența, Curtea constata că în legea cadru nr. 33/1994 se prevede obligația „asigurării de către expropriator a spațiului de locuit, potrivit legii", la cererea persoanelor expropriate, Legea nr. 198/2004 ca lege speciala aplicabila în cauza nu conține nici un fel de prevederi legat de acest aspect, normele metodologice aplicabile pana în 11 mai 2009 prevăd ca intrarea în posesie de către expropriator poate avea loc în 10 zile de la data punerii la dispoziție a unei alte locuințe și a consemnării sumei, în vreme ce normele metodologice actuale nu mai prevăd obligația punerii la dispoziție a unei alte locuințe, ci doar ca luarea în posesie poate avea loc în 10 zile de la data consemnării despăgubirilor.

Nu este prevăzuta o procedura concreta de „luare în posesie", de încunoștințare a persoanelor implicate despre obligația lor de a elibera locuita intr-un anumit termen și nici despre demolarea efectiva. Dincolo de aceste lacune legislative semnificative, data fiind importanta intereselor în discuție, Curtea apreciază ca procedura efectiva de luare în posesie a unei locuințe trebuie sa implice în mod absolut necesar obligația de a aduce la cunoștința persoanelor implicate obligația efectiva de a elibera imobilul, data la care trebuie sa aibă loc aceasta eliberare, precum și faptul ca va avea loc, la o anumita data preconizata, demolarea efectiva.

Nu poate fi apreciata ca fiind legala o procedura care notifica o „luare în posesie" formala, al cărui conținut rămâne nedeterminat, nespecificat în concret părții pentru ca aceasta sa fie în măsura sa îi înțeleagă semnificația, fără sa fie notificata aceasta persoana despre obligata sa de a elibera efectiv imobilul și ca locuința urmează a fi demolata, fără notificarea unei date estimate a acestei masuri. Nu se poate cere unei persoane aflata intr-o asemenea situație ca de îndată ce primește o înștiințare de natura celei primite de reclamanți, de „luare în posesie", sa evacueze de îndată imobilul, atâta timp cat aceștia nu cunosc data preconizata a demolării și cu atât mai mult, în mod esențial, cat timp nu dispun de mijloacele financiare pentru a-și asigura de îndată nevoile locative (suma stabilita drept despăgubiri neputându-le fi eliberata cat timp aceștia înțeleg sa conteste în instanța, în exercitarea unui drept legal și legitim, aceasta suma).

Nu poate fi considerata în culpa, considera Curtea, partea care primind o asemenea înștiințare formala de „luare în posesie" și neavând alte mijloace materiale sa își asigure o alta locuința, a înțeles sa mai rămână în locuința, atâta timp cat nu i se adusese la cunoștința propriu-zis obligata de evacuare și consecința demolării la o anumita data. Curtea apreciază ca aceasta modalitate de efectuare a procedurii este una nelegala și care a adus prejudicii reclamanților, care nu au fost în măsura sa preconizeze și sa prevadă modul în care procedura va fi urmata pana la evacuarea lor din imobil și demolarea locuinței lor și, în consecința, nu au fost în măsura sa își asigure nevoile locative și nici bunurile aflate în locuința, atât materiale cat și cele cu valoare sentimentala.

Faptul ca legislația speciala nu prevede o procedura și obligații pentru expropriator reprezintă lacune majore și nu trebuie sa fie interpretata ca o cauza de exonerare a expropriatorului de la obligata generala de a nu săvârși fapte de natura a prejudicia alte persoane. Apelând la definițiile date în literatura și practica judiciara faptei ilicite cauzatoare de prejudicii în contextul art. 998-999 C. civ., Curtea constata ca este definita ca fapta ilicita orice fapta prin care se încălca normele dreptului obiectiv. În ultima analiza, principiul de drept obiectiv încălcat este acela ca nimănui nu îi este permis sa aducă, prin fapta sa, vreo vătămare unei alte persoane, drepturilor subiective ale acesteia.

Răspunsul unanim al teoriei și practicii judiciare în aprecierea caracterului ilicit al unei fapte este acela ca urmează a fi avute în vedere nu numai normele juridice, dar deopotrivă și normele de conviețuire sociala, în măsura în care reprezintă o continuare a prevederilor legale și conturează însuși conținutul, limitele și modul de exercitare a drepturilor subiective recunoscute de lege. Cu atât mai mult în cauza, unde în discuție este comportamentul autorității statale, grija acestei autorități în a nu vătăma drepturile și interesele particularului fata de care își exercita puterea unilaterala trebuie sa fie și mai mare, altfel pretinsa exercitare de către autoritate a puterii sale se transforma intr-un abuz de drept, vătămător pentru alta persoana.

În cauza, expropriatorul a urmat o procedura legala (raportat la o legislație profund lacunara), fără însă sa se asigure ca o face într-o maniera care sa permită celor expropriați sa își anticipeze propria situație și sa își conserve interesele, abuzând practic de drepturile sale și puterea unilaterala, imposibil de combătut de către reclamanți, prejudicindu-i pe aceștia prin modalitatea intempestiva de a evacua și demola locuința lor.

De aceea, Curtea considera ca sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în persoana paratului Municipiul București, conform art. 998-999 C. civ., anume fapta ilicita constând în modalitatea intempestiva de a evacua și demola locuința, modalitate contrara normelor de conviețuire sociala atașate dreptului subiectiv de proprietate al reclamanților, prejudiciul reclamanților constând în suferința și neajunsurile de necontestat prilejuite de evacuarea lor intempestiva, de demolarea intempestiva a locuinței și distrugerea bunurilor aflate în locuința, legătura de cauzalitate dintre aceasta modalitate intempestiva de demolare și prejudiciu, precum și vinovăția pârâtului, sub forma culpei.

Pentru aceste motive, Curtea a respins criticile Ministerului Public și ale Municipiului București referitoare la acordarea de daune morale reclamanților. Curtea a apreciat totodată ca suma acordata de tribunal nu este suficienta pentru acoperirea prejudiciului moral suferit de reclamanți, considerând la rândul ei ca suma de 7.500 lei reprezintă o justa despăgubire în acest sens. Această sumă este considerată de către Curte în raport de natura prejudiciului încercat și de dimensiunile acestuia, raportat la valorile prejudiciate, astfel cum s-a arătat mai sus.

Nu poate fi luata în considerare, așa cum solicita reclamanții, situația locativa precara avuta de aceștia în perioada scursa de la data demolării până în prezent, întrucât prelungirea acestei situații nu se datorează manierei intempestive în care expropriatorul a acționat, ci exproprierii în sine, or pentru exproprierea în sine nu poate fi considerat un prejudiciu moral, aceasta măsura fiind în sine perfect legala. Ceea ce a constatat Curtea ca fiind ilicit este maniera intempestiva de realizare a evacuării și demolării, iar nu exproprierea în sine, aceasta, așa cum susțin apelanții Municipiul București și Ministerul Public, nu poate sa atragă răspunderea delictuala a expropriatorului, atâta timp cat în sine a fost legala.

Nu poate fi avuta în vedere nici împrejurarea ca eliberarea despăgubirii nu s-a făcut către reclamanți până în prezent, atâta timp cat aceasta este procedura prevăzuta de Legea nr. 198/ 2004 (iar conformitatea acestei proceduri cu art. 44 alin. (3) din Constituție care prevede obligativitatea unei drepte și „prealabile" despăgubiri putea face obiectul unei excepții de neconstituționalitate). Așadar, sunt avute în vedere de către Curtea doar prejudiciile cauzate de maniera intempestiva a evacuării și demolării, care au decurs din aceea ca reclamanții nu au fost în măsura sa își asigure în timp util nevoile locative și sa își strămute bunurile din locuința demolata. Împotriva deciziei menționate anterior a declarat recurs Municipiul București prin Primarul General, invocând art. 304 pct. 9 teza a doua C. proc.

civ. În motivarea recursului s-au arătat următoarele. 1. Instanța de apel, în mod greșit, cu încălcarea dispozițiilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994, a menținut dispozițiile sentinței pronunțate în prezenta cauza, prin care s-a dispus exproprierea și trecerea în proprietatea publică a Municipiului București și a suprafeței de 137 mp teren rămas neexpropriat, identificat cu număr cadastral 23074/3, situat în București. A motivat Curtea soluția adoptata prin prisma faptului ca, deși reclamanții nu au formulat expres, ca atare, o cerere de expropriere cu privire la suprafața de 137 mp, au solicitat în mod expres despăgubiri pentru aceasta și au arătat ca nu o mai pot folosi, instanța calificând cererea ca pe o cerere de expropriere totala.

Faptul ca reclamanții au solicitat despăgubiri pentru acel teren nu îndreptățește Curtea de apel sa recalifice cererea, în cazul acesta fiind vorba despre un transfer al dreptului de proprietate, care nu se poate face decât la solicitarea expresa a proprietarului, în condițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994, în caz contrar încălcându-se principiul disponibilității, reglementat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. De asemenea, din cuprinsul expertizei întocmita în prima instanța nu rezulta necesitatea absoluta de expropriere a întregii suprafețe, măsura nefiind necesara în raport de lucrarea de edificare a Pasajului Basarab, si, totodată, nu s-a constatat imposibilitatea totala a exploatării terenului, care sa determine prejudicierea intereselor pârâtului.

Faptul ca datorita dimensiunilor și poziționării, suprafața de teren neexpropriata prezintă anumite inconveniente în exploatare, acestea, prin ele însele, nu pot conduce la concluzia existentei unei necesitați imperative a exproprierii acestui teren. 2. Instanța de apel, în mod greșit, a respins apelul declarat de Municipiul București și a admis apelul reclamanților majorând cuantumul sumei reprezentând daune pentru prejudiciul moral suferite de către reclamanți, încălcând astfel normele referitoare la răspunderea civila delictuala, reglementate de vechiul C. civ. în art. 998-999 și de noul C. civ. în art. 1349, precum și dispozițiile art. 15 din Legea nr. 198/2004 și ale art. 11 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare ale Legii nr. 198/2004.

Instanța de apel apreciază în mod greșit conținutul înștiințării comunicate de Municipiul București reclamanților E.C. și E.A., reținând ca nu a fost comunicata "câtuși de puțin data la care trebuia sa aibă loc evacuarea și data la care urmează sa aibă loc demolarea imobilului". Deși instanța recunoaște ca "nu este prevăzuta o procedura concreta de luare în posesie, de încunoștințare a persoanelor implicate despre obligația lor de a elibera locuința intr-un anumit termen și nici despre demolarea efectiva" (fila 13, paragraful 2 din decizia recurata), calificate de aceeași instanța de apel ca fiind " lacune legislative semnificative" (fila 13, paragraful 3 din decizia recurata), aceasta insista ca ar fi revenit expropriatorului obligația sa ia masuri suplimentare pentru a obține evacuarea reclamanților dintr-un imobil proprietatea Municipiului București.

Instanța de apel a apreciat în mod greșit ca "nu se poate cere unei persoane aflata într-o asemenea situație ca de îndată ce primește o înștiințare de natura celei primite de reclamanți, de luare în posesie, sa evacueze de îndată imobilul" (fila 13, ultimul paragraf din decizia recurata). Nu se poate afirma ca expropriatorul nu a cerut persoanelor expropriate sa evacueze de îndată imobilul, în condițiile în care înștiințarea ca este necesar sa evacueze imobilul a fost comunicata acestora încă din data de 03 iulie 2009 (conform bonului de curierat aflat la fila 170 din dosarul de fond), iar lucrările de demolare s-au efectuat în data de 23 septembrie 2009. Un interval de doua luni și jumătate nu poate fi apreciat în niciun caz ca fiind "de îndată", în schimb dovedește lipsa de diligenta cu care au acționat reclamanții în rezolvarea situației lor locative.

Din procesul-verbal din 06 aprilie 2009 emis de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 rezulta ca reclamanții au fost reprezentați de avocat, același care le-a acordat asistenta juridica și pe durata prezentului proces. Mai mult, prezenta acțiune a fost înregistrata pe rolul Tribunalului București la data de 14 mai 2009 (cu mai bine de 4 luni înainte de demolare), fiind semnata de apărătorul ales, ceea ce demonstrează ca în toata aceasta perioada reclamanții au beneficiat de asistenta juridica calificata.

Pentru aceste motive nu se poate afirma ca nu au avut cunoștința despre dispozițiile legale prevăzute de art. 15 din Legea nr. 198/2004, potrivit cărora "transferul imobilelor din proprietatea privată în proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale și în administrarea expropriatorului operează de drept la data plății despăgubirilor pentru expropriere sau, după caz, la data consemnării acestora, în condițiile prezentei legi". Reclamanții au avut cunoștința despre faptul ca li s-a consemnat suma de bani reprezentând despăgubirile pentru imobilul situat în București, având cunoștința și despre faptul ca de la data consemnării (19 iunie 2009), imobilul anterior menționat a trecut în proprietatea Municipiului București, iar aceștia au continuat sa ocupe un spațiu care nu le mai aparținea.

In ciuda acestui fapt, reclamanții E. nu au întreprins niciun fel de masuri pentru a-si rezolva problema locuinței. Mai mult, din declarația martorei B.M., consemnata în ședința din data de 27 mai 2011, a reieșit fără dubiu faptul ca reclamanții au refuzat sa părăsească imobilul expropriat, considerând fără temei ca prezenta acestora va împiedica demolarea, deși locuința martorei fusese deja demolata. Aceasta atitudine a reclamanților nu poate fi calificata decât culpabila, mulțumindu-se sa acuze expropriatorul Municipiul București de săvârșirea unei fapte ilicite.

Instanța de apel a apreciat în mod greșit ca "nu poate fi apreciata ca fiind legala o procedura care notifica o luare în posesie formala, al cărui conținut rămâne nedeterminat, nespecificat în concret pârtii pentru ca aceasta sa fie în măsura sa îi înțeleagă semnificația". Masurile întreprinse de expropriator ar fi putut fi apreciate ca nelegale în măsura în care reclamanții nu ar fi beneficiat de asistenta juridica calificata, numai în aceasta situație putându-se considera ca nu au avut cunoștința despre semnificația unor noțiuni sau termeni juridici. Instanța de apel s-a dovedit extrem de permisiva fata de reclamanți, considerând ca nu trebuiau sa acționeze, deși aveau obligația și era în interesul lor sa o facă, în schimb, critică expropriatorul Municipiul București, pentru ca nu a întreprins anumite masuri, care, de altfel, nu sunt reglementate de lege.

Instanța de apel apreciază ca Municipiul București a săvârșit o fapta ilicita nu prin prisma faptului ca nu ar fi respectat dispozițiile legale în vigoare, ci datorita faptului ca nu ar fi urmat o procedura ipotetica, nereglementata de nicio norma legala. Evacuarea reclamanților a fost făcuta cu respectarea art. 8 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, care nu obliga autoritățile sa rezolve problemele locative ale unor persoane, cu atât mai mult cu cat expropriatorul avea un titlu asupra imobilului expropriat, iar rămânerea în pasivitate a reclamanților și refuzul acestora de a părăsi locuința conduceau la situația în care lucrarea de interes public "Pasaj Rutier Denivelat Superior Basarab" nu putea fi continuata pe acel tronson, conducând inerent la prelungirea dificultăților de transport rutier în zona, ceea ce ar fi încălcat drepturile celorlalți cetățeni ai Municipiului București.

Nu poate rămâne fără consecința declarația martorei B.M., anterior menționata, propusa chiar de către reclamanți, care a învederat instanței de fond în mod clar și neechivoc refuzul familiei E. de a parași imobilul expropriat, considerând fără temei ca prezenta acestora va împiedica demolarea, deși locuința martorei fusese deja demolata. Deși aveau cunoștința ca ocupa domeniul public, deși știau ca au început lucrările de demolare în zona, reclamanții au ales în mod deliberat să ignore titlul Municipiului București asupra imobilului expropriat, iar acordarea unor daune morale pentru aceasta atitudine are semnificația încurajării cetățenilor de a ignora dreptul de proprietate al altor persoane, chiar al statului, în scopul de a fi considerate victime.

Chiar daca persoanele expropriate care au contestat cuantumul despăgubirilor, nu au posibilitatea de a le incasa pana la finalizarea procesului, acest fapt nu poate fi opus expropriatorului Municipiul București, întrucât legiuitorul este cel care a edictat aceste norme, iar Legea nr. 198/2004 a fost supusa controlului de constituționalitate în repetate rânduri, toate excepțiile invocate fiind respinse de către Curtea Constituționala a României. "Vidul legislativ", reprezentat de inexistenta unei proceduri de punere în executare în materie de expropriere, este recunoscut și analizat de Curtea de Apel București, care, însă, îi imputa expropriatorului, în mod eronat.

Cu privire la calificarea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, instanța de apel definește în mod corect (fila 14, ultimul paragraf din decizia recurata), ca în aprecierea caracterului ilicit al unei fapte urmează a fi avute în vedere nu numai normele juridice, dar deopotrivă și normele de conviețuire sociala, în măsura în care reprezintă o continuare a prevederilor legale și conturează însuși conținutul, limitele și modul de exercitare a drepturilor subiective recunoscute de lege, însă aplica acest principiu în mod eronat. Nu poate reprezenta o norma de conviețuire sociala refuzul reclamanților de a părăsi imobilul expropriat și de a-si rezolva situația locativa, deși știau ca locuiesc intr-un imobil proprietatea Municipiului București, care urma sa fie demolat în vederea edificării Pasajului Basarab.

Timp de mai bine de doua luni de la primirea înștiințării referitoare la preluarea posesiei imobilului de către Municipiul București, reclamanții ar fi putut solicita autorităților competente o locuința sociala, si-ar fi depozitat bunurile din locuința, ar fi dat dovada de interes în a-si reglementa situația. În ciuda acestei posibilități, au preferat sa nu acționeze, asumându-si riscurile inerente. Instanța de apel califica în mod greșit ca fiind un abuz de drept, vătămător pentru alta persoana, exercitarea de către autoritatea statala a puterii sale prin vătămarea drepturilor și intereselor particularului, omițând elementul esențial în definirea noțiunii de abuz de drept. Exercitarea unui drept va fi considerata abuziva numai atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalității sale, ci cu intenția de a vătăma o alta persoana sau contrar bunei-credințe.

Pe cale de consecința, instanța de apel înțelege sa califice ca fiind abuziva acțiunea expropriatorului, fără a proba intenția de a vătăma persoanele expropriate. Din contra, se poate aprecia ca reclamanții au săvârșit un abuz de drept, întrucât, contrar bunei credințe, si-au agravat situația, crezând fără temei ca daca nu părăsesc imobilul, acesta nu va fi afectat de demolare, deși Municipiul București expropriase imobilul în scopul declarat de a construi Pasajul Basarab, iar nu de a menține construcția existenta. Atitudinea culpabila a reclamanților înlătura dreptul acestora de a primi daune morale, întrucât nu au dovedit ca au suferit prejudiciul invocat și acordat de Curtea de Apel București, în cuantum de 7.500 lei.

În drept au fost invocate prevederile art. 299 și următoarele Cod procedura civila, Legea nr. 33/1994, Legea nr. 198/2004. Intimații nu au formulat întâmpinare. Înalta Curte a constatat fondat recursul, în limitele și pentru considerentele expuse mai jos. Este nefondat motivul de recurs prin care se susține încălcarea principiului disponibilității prin exproprierea și a restului de teren de 137 mp, cerere care nu ar fi fost formulată de către reclamanți. Prin acțiune s-a solicitat, printre altele, plata despăgubirilor pentru exproprierea imobilului (casa 62,31 mp și teren 244,28 mp) la nivelul sumei de 300.000 euro, prin hotărârea contestată în cauză stabilindu-se despăgubiri pentru construcție și 105,48 mp teren.

În motivarea cererii s-a arătat, cu privire la această solicitare, că nu este expropriat întreg imobilul, fiind inclusă mai puțin de jumătate din suprafața de teren pe care o dețin în proprietate, și anume numai suprafața de 105,48 mp și că solicită ca despăgubirile să fie stabilite pentru întreg imobilul aflat în proprietatea lor pentru că nu mai pot uza de toate prerogativele dreptului de proprietate asupra unei bucăți de teren amplasate sub pasajul Basarab.

La termenul din 29 aprilie 2011, la solicitarea tribunalului, reclamanții au precizat că "acțiunea, așa cum rezultă și din fila 1 verso, vizează exproprierea totală a terenului și implicit stabilirea despăgubirilor pentru întreg imobilul". Astfel, reclamanții au solicitat exproprierea și a restului de teren de 137 mp teren rămas neexpropriat așa cum rezultă din petitul acțiunii coroborat cu motivele de fapt și precizarea expresă de la termenul din 29 aprilie 2011, hotărârea primei instanțe respectând prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. De altfel, reclamanții nu au contestat sub acest aspect hotărârea primei instanțe, neputându-se susține întemeiat că nu ar exista acordul proprietarului pentru transferul dreptului de proprietate și cu privire la această suprafață de teren.

Recurentul pârât nu a invocat, nici în apel și nici în recurs, faptul că persoana expropriată nu ar putea, conform prevederilor art. 9 din Legea nr. 198/2004, contesta decât cuantumul despăgubirii acordate, iar nu și faptul că nu i-a fost expropriat tot terenul, și că astfel nu ar fi aplicabile prevederile art. 24 alin. (4) din legea nr. 33/1994, instanța de recurs fiind ținută, conform art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ. în verificarea aplicării legii de către instanța de apel de limitele cererii de recurs.

În ceea ce privește dispunerea exproprierii suprafeței de 137 mp recurentul reclamant a invocat faptul că nu ar fi îndeplinite condițiile de fond ale art. 24 alin. (4) din legea nr. 33/1994, în sensul că nu ar fi rezultat din expertiză necesitatea absoluta de expropriere a întregii suprafețe, măsura nefiind necesara în raport de lucrarea de edificare a Pasajului Basarab, că nu s-a constatat imposibilitatea totala a exploatării terenului, care sa determine prejudicierea intereselor reclamanților și că faptul că, datorita dimensiunilor și poziționării, suprafața de teren neexpropriata prezintă anumite inconveniente în exploatare, acestea, prin ele însele, nu pot conduce la concluzia existentei unei necesitați imperative a exproprierii acestui teren.

Sunt nefondate și aceste motive având în vedere că, așa cum s-a reținut de către instanțele de fond din proba cu expertiza efectuată în fața primei instanțe, față de care pârâtul nu a formulat obiecțiuni, a rezultat ca suprafața de 137 mp rămasa neexpropriata nu mai poate fi utilizata pentru edificarea unei locuințe, data fiind suprafața redusa, iar în plus trebuie sa se aibă în vedere și amplasamentul acestui teren (sub pod), acest teren neputând primi destinație agricola. În consecință, în mod corect a apreciat instanța de apel, în raport cu situația reală, dată fiind folosința pe care reclamanții i-au dat-o terenului anterior, și anume teren aferent unui spațiu de locuit, și care prezuma ca acesta era interesul și capacitatea reclamanților în folosința terenului, și concluziile raportului de expertiză menționate anterior, că terenul rămas nu poate primi o alta destinație într-o maniera posibila și previzibila din punctul de vedere al reclamanților.

Faptul că recurentul pârât a întrevăzut posibilitatea amenajării unei parcări pe terenul rămas nu înseamnă că se poate ajunge la concluzia lipsei atingerii atributului folosinței al dreptului de proprietate al reclamanților prin impunerea în sarcina acestora a efectuării de activități comerciale pe acel spațiu, atâta timp cat reclamanții nu sunt comercianți și nu si-au manifestat niciodată intenția în a folosi terenul în acest scop, nevoia lor imediată fiind asigurarea unui alt spațiu de locuit. Ca atare, din perspectiva situației reclamanților acest teren a rămas fără utilitate practică. Înalta Curte a constatat fondate motivele de recurs referitoare la acordarea despăgubirilor pentru daunele morale pentru următoarele considerente.

Reclamanții au solicitat prin acțiunea ce face obiectul prezentului litigiu, formulată la data de 24 iunie 2009 (care are ca obiect principal anularea hotărârii din 6 aprilie 2009, privind exproprierea imobilului în cauză și stabilirea cuantumului despăgubirilor), obligarea pârâtului la plata daunelor morale în sumă de 50.000 euro "pentru suferințele psihice suferite ca urmare a faptului că au fost supuși unei proceduri de negociere nelegale, în care le-au fost oferite sume derizorii pentru proprietatea lor, fiind amenințați că vor rămâne fără nimic în cazul în care nu părăsesc proprietățile lor.

Aceste amenințări s-au materializat și cu oprirea furnizării curentului electric, pretinzându-se că au fost evacuați". La data de 16 decembrie 2009 reclamanții și-au precizat acțiunea ca urmare a faptului că la data de 23 septembrie 2009 construcția expropriată a fost demolată, fără a fi evacuați și fără somație, fără a li se da posibilitatea să scoată bunurile aflate în locuință, daune morale pe care le-au evaluat la 1000 euro.

Prin decizia atacată s-a considerat că reclamanților li se cuvine suma acordată pentru daunele morale întrucât "sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în persoana paratului Municipiul București, conform art. 998, 999 C. civ, anume fapta ilicita constând în modalitatea intempestiva de a evacua și demola locuința, modalitate contrara normelor de conviețuire sociala atașate dreptului subiectiv de proprietate al reclamanților, prejudiciul reclamanților constând în suferința și neajunsurile de necontestat prilejuite de evacuarea și demolarea intempestive a locuinței și distrugerea bunurilor aflate în locuința, legătura de cauzalitate dintre aceasta modalitate intempestiva de demolare și prejudiciu, precum și vinovăția pârâtului, sub forma culpei." Daunele morale sunt legate de încălcarea unor drepturi personal nepatrimoniale.

încălcarea unor drepturi patrimoniale are drept rezultat, de regulă, un prejudiciu patrimonial (daune materiale), dar se poate concretiza și într-un prejudiciu moral, de ordin pur afectiv, de exemplu distrugerea unui bun care reprezenta o amintire de familie. Instanțele de fond au considerat că reclamanților li se cuvine acordarea unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral întrucât, din cauza faptului că nu ar fi fost somați cu privire la evacuarea și demolarea construcției cu un anumit număr de zile înainte, nu li s-a acordat posibilitatea să se mute, să își scoată bunurile din casă, să își găsească o altă locuință, ceea ce a avut drept consecință demolarea construcției cu bunurile înăuntru și locuirea acestora o anumită perioadă de timp în condiții improprii, ceea ce le-ar fi produs suferințe psihice.

Instanța de apel a reținut că acest lucru s-ar datora printre altele și faptului că legea nu conține prevederi în sensul obligării expropriatorului să înștiințeze persoana expropriată cu un interval de timp înainte să evacueze imobilul întrucât va fi demolat. Instanța de apel nu a menționat ce drept personal nepatrimonial a fost încălcat prin demolarea construcției expropriate în care se aflau bunurile mobile ale reclamanților, reținând doar că "demolarea intempestivă" a reprezentat o "modalitate contrara normelor de conviețuire sociala atașate dreptului subiectiv de proprietate al reclamanților". Or, pentru încălcarea dreptului de proprietate se acordă de regulă daune materiale iar nu daune morale.

Reclamanții au formulat și un capăt de cerere prin care au solicitat despăgubiri materiale pentru bunurile mobile distruse prin demolare, care a fost respins de către prima instanță întrucât reclamanții nu au dorit administrarea unor probe pentru evaluarea acestui prejudiciu. În speță, nu se pune problema unei eventuale încălcări a dreptului de proprietate decât cu privire la bunurile mobile, întrucât construcția și terenul expropriat erau proprietatea Municipiului București de la data consemnării despăgubirilor, eveniment care s-a produs cel mai târziu la data de 3 iulie 2009, când li s-a comunicat reclamanților consemnarea sumei de bani reprezentând despăgubirile pentru exproprierea imobilului în cauză și luarea în posesie a imobilului de către Municipiul București începând cu această dată.

Instanța de apel nu a reținut că semnătura de pe dovada comunicării nu ar aparține reclamantei, considerând că "pe bonul de curierat exista mențiunile primitorului E.A., cu menționarea actului acesteia de identitate, și semnătura. Faptul ca aceasta a contestat semnătura (lucru întâmplat abia spre sfârșitul judecații la prima instanța, prima oara făcându-se susțineri în acest sens la termenul din 29 aprilie 2011 - f. 180 dosar fond) nu poate capătă semnificație juridica prin el însuși.

Se constata ca semnăturile celor doi reclamanți diferă foarte mult pe toate actele depuse la dosar și care poarta aceste semnături". Astfel, de la momentul trecerii imobilului în proprietatea municipiului și luarea în posesie a imobilului au trecut aproape trei luni până a intervenit demolarea, timp în care reclamanții au locuit într-un imobil care nu le mai aparținea, fără a avea un titlu locativ, și fără a face vreun demers pentru a obține o locuință socială în care să se mute, dacă nu aveau posibilitatea materială să-și închirieze o locuință de pe piața imobiliară. Mai mult, din declarația martorului audiat în fața primei instanțe, rezultă că martorul și reclamanta au aflat în ziua dinaintea demolării de la un inspector al primăriei despre faptul că a doua zi se vor demola construcțiile expropriate și că au fost la primărie să se intereseze, acolo confirmându-li-se că a doua zi va avea loc demolarea.

Martorul a mai arătat că locuința expropriată de la acesta a fost demolată înainte cu o zi de construcția expropriată de la reclamanți. Astfel, chiar dacă timp de aproape trei luni de când imobilul a trecut în proprietatea municipiului nu au făcut nici un demers în vederea mutării, reclamanții au aflat că va fi demolată construcția înainte cu cel puțin o zi, având timp să își scoată bunurile din casă, cel puțin pe cele cu valoare sentimentală, a căror distrugere ar fi putut atrage și existența unui prejudiciu moral, așa cum a avut timp să facă acest lucru martorul audiat în cauză, aflat în aceeași situație cu reclamanții.

În ceea ce privește semnificația informațiilor comunicate reclamanților la data de 3 iulie 2009 privind consemnarea sumei de bani reprezentând despăgubirile pentru exproprierea imobilului în cauză, transferul dreptului de proprietate și luarea în posesie a imobilului de către Municipiul București începând cu această dată, ținând cont că această comunicare a intervenit în timpul procesului de față, reclamanții au fost asistați de avocat în toată această perioadă, astfel că acesta le putea comunica înțelesul termenilor juridici folosiți. Astfel, nu se poate reține faptul că reclamanții nu ar fi știut că nu mai erau proprietarii imobilului încă din iulie 2009 și că un comportament diligent le cerea să își caute altă locuință în care să-și mute bunurile, mai ales că, așa cum susțin chiar în acțiune, lucrările la construirea pasajului au început încă din 2006, lucrări care au implicat și efectuarea altor demolări în zonă.

De altfel, chiar în art. 3 din hotărârea de expropriere care a fost comunicată reclamanților la data de 23 aprilie 2009, conform procesului verbal aflat la fila 15, atașat acțiunii se menționează că "transferul dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat din proprietatea privată a expropriatului în proprietatea publică a Municipiului București operează de drept la data consemnării despăgubirilor pentru expropriere în baza art. 15 din Legea nr. 198/2004 art. 7 alin. (3). Eventualele litigii amână plata despăgubirilor dar nu suspendă transferul dreptului de proprietate." Curtea de apel în reținerea faptei ilicite a susținut că, deși reclamantul a acționat potrivit legii, care nu impune în acest caz somarea persoanelor care locuiesc în imobilul expropriat cu un anumit interval de timp înainte, să evacueze imobilul întrucât va fi demolat, totuși și-a exercitat drepturile abuziv nefăcând această somație.

Or, abuzul de drept presupune exercitarea unui drept cu intenția de a produce o vătămare unei persoane, iar nu în vederea realizării finalității sale, situație de fapt care nu s-a susținut în cauză de către reclamanți. Mai mult, reclamanții au fost înștiințați cu aproape trei luni înainte de demolare că s-a produs transferul de proprietate și luarea în posesie a imobilului de către municipiu, și cu cel puțin o zi înainte că se va demola construcția. În aceste condiții nu se poate reține existența faptei ilicite. În ceea ce privește culpa, unul din factorii care înlătură caracterul vinovat al faptei este fapta victimei înseși. Or, în speță, bunurile mobile, inclusiv cele reprezentând amintiri de familie, au fost distruse întrucât, deși știau cu cel puțin o zi înainte despre iminenta demolare a construcției, reclamanții nu le-au scos din aceasta.

De asemenea, reclamanții au locuit în condiții improprii după demolare, întrucât, deși reclamanții au fost înștiințați cu aproape trei luni înainte de demolare că s-a produs transferul de proprietate și luarea în posesie a imobilului de către municipiu, nu au făcut nici un demers pentru a obține o locuință socială, în cazul în care nu își permiteau închirierea unei locuințe de pe piața imobiliară. Astfel, nu este îndeplinită nici condiția existenței culpei. Ca atare, nu sunt îndeplinite în speță prevederile art. 998, 999 C. civ. pentru a atrage răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile de ordin afectiv cauzate de demolarea construcției expropriate. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 9 și art. 316 raportat la art. 295 C. proc.

civ., înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Municipiul București, va modifica, în parte, decizia atacată, va admite apelul declarat de pârâtul Municipiul București, va schimba în parte, sentința atacată în sensul că va respinge cererea de daune morale, va respinge apelul declarat de reclamanții E.C. și E.A. împotriva aceleiași sentințe, apel care viza cuantumul daunelor morale, va menține restul dispozițiilor deciziei și sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 124 A din 20 martie 2012 a Curții de Apel București - Secția IV-a civilă. Modifică, în parte, decizia atacată. Admite apelul declarat de pârâtul Municipiul București împotriva sentinței nr. 1229 din 17 iunie 2011 a Tribunalului București - Secția IV-a civilă, pe care o schimbă în parte, în sensul că respinge cererea de daune morale. Respinge apelul declarat de reclamanții E.C. și E.A. împotriva aceleiași sentințe. Menține restul dispozițiilor deciziei și sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2013.