ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 793/2012

Asupra

excepției de față;

Prin sentința

penală nr. 3089 din 15 octombrie 2008 pronunțată de Judecătoria Iași în Dosarul

nr. 20753/245/2007, inculpatul M.D.M. a fost condamnat, alături de coinculpatii

M.B. și V.I.G. la pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) - alin. (2) lit. a) C.

pen.

Apelurile declarate de cei trei

inculpați împotriva susmenționatei hotărâri au fost respinse, ca nefondate,

prin decizia penală nr. 243 din 5 mai 2009, a Tribunalului Iași, secția penală.

Împotriva

deciziei pronunțate în apel au formulat recurs inculpații V.I.G. și M.D.M. care

au fost respinse, ca nefondate, prin Decizia penală rir.141 din 25 februarie

2010 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.

Împotriva

deciziei susmenționate a formulat recurs condamnatul M.D.M. care a fost

înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, sub

nr. 20753/245/2007.

La termenul

acordat pentru soluționarea recursului, 19 martie 2012, Înalta Curte, din

oficiu, în temeiul dispozițiilor art. 302 alin. (1) raportat la art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. pen. și art. 385

1

C.

proc. pen., a pus în discuția părților excepția inadmisibilității recursului

declarat de condamnatul M.D.M., concluziile apărătorului recurentului condamnat

și ale reprezentatului parchetului fiind consemnate în practicaua prezentei

decizii.

Analizând

recursul declarat de condamnatul M.D.M., Înalta Curte constată că acesta este

inadmisibil pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Legea

procesuală penală a stabilit un cadru corespunzător dispozițiilor art. 129 din

Constituția României, revizuită, cu referire la art. 21 din legea fundamentală,

pentru realizarea protecției judiciare a drepturilor subiective, de natură a

satisface exigențele art. 1, 5, 6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale.

În consecință,

revine părții interesate, obligația de a alege și exercita în condițiile legii,

calea procesuală prevăzută în C. proc. pen.

Astfel,

corespunzător principiului constituțional al exercitării căilor de atac numai

în condițiile legii, legea procesuală penală a reglementat cadrul căilor de

atac, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judecătoresc,

căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare.

Din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului rezultă că numitul M.D.M. a formulat

recurs împotriva unei decizii definitive pronunțate în recurs, demersul său

tinzând la reluarea controlului judiciar.

Or, potrivit

reglementării dată prin legea procesuală penală, în materie de control

judiciar, căile de atac nu pot fi exercitate nelimitat, atâta timp cât părțile

sunt nemulțumite de soluția definitivă dată cauzei penale.

Astfel,

potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare, pe

calea recursului, exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate

de lege.

Așadar,

limitând calea de atac menționată exclusiv la hotărârile nedefinitive

determinate de lege, C. proc. pen. a stabilit principiul unicității acesteia,

în raport cu care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este

exclusă, dreptul la această cale de atac stingându-se prin exercitare.

Hotărârea

prin care se soluționează recursul este definitivă, potrivit distincțiilor

stabilite prin art. 417 C. proc. pen., așa încât, împotriva acesteia nu se

poate declara un nou recurs.

Prin urmare,

exercitarea de către condamnatul M.D.M. a căii de atac a recursului în

condițiile în care legea interzice, nu este admisibilă potrivit dreptului

comun.

Recunoașterea

unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesuală

penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest

motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

În consecință,

pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform

art. 385

15

pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. pen., Înalta Curte va

respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de condamnatul M.D.M. împotriva

deciziei penale nr. 141 din 25 februarie 2010 a Curții de Apel Iași, secția

penală și pentru cauze cu minori.

Totodată, în

baza art. 192 alin. (2) din același cod, va obliga recurentul condamnat la

plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de condamnatul M.D.M. împotriva deciziei penale

nr. 141 din 25 februarie 2010 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru

cauze cu minori.

Obligă

recurentul condamnat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică,

azi 19 martie 2012.