ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1191/2012

Asupra recursului de față; În baza actelor dosarului, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 411 din 19 septembrie 2011 a Judecătoriei Târgoviște, în baza art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea formulată de petenta - persoană vătămata N.D.I. împotriva rezoluției din 25 iulie 2011 dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgoviște în dosarul nr. 4318/P/2009, confirmată prin rezoluția nr. 1119/II/2/2011 din 12 septembrie 2011 a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgoviște. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele: Prin plângerea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgoviște la data de 05 septembrie 2011 sub nr. 8999/315, petenta - persoană vătămată N.D.I.

a contestat rezoluția din 25 iulie 2011 dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgoviște, în dosarul nr. 4318/P/2009 și rezoluția nr. 1119/II/2/2011 din 12 septembrie 2011 dispusă de prim-procurorului Parchetului, criticându-le pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea plângerii petenta a arătat că în mod greșit procurorul a constat că lipsește plângerea persoanei vătămate în ce privește infracțiunea prevăzuta de art. 193 alin. (1) C. pen., întrucât potrivit dispozițiilor art. 222 pct. 5 C. proc. pen., o astfel de plângere poate fi formulată și de copilul major pentru părinte. Ori ea a înțeles să formuleze plângerea, atât în nume propriu, cât și în numele tatălui său, N.C., amenințat în mod repetat de sora ei, M.G.

De asemenea, petenta a mai susținut că declarația tatălui său luată pe parcursul cercetărilor este falsă, acesta fiind nevăzător și îi suspectează ca autori ai falsului pe sora sa M.G. și pe agentul de poliție, solicitând extinderea procesului penal în condițiile art. 336 și 337 C. proc. pen., în raport de aspectele semnalate. Petenta a mai învederat că și declarația dată de martorul B.A., în prezent decedat, este falsă, solicitând extinderea procesului penal și introducerea în cauză în calitate de învinuit a agentului de poliție care a facilitat acest fapt, apreciind totodată necesară efectuarea unei expertize de specialitate pentru a se dovedi veridicitatea susținerilor sale. Totodată, petenta a contestat și modalitatea de audiere a martorului Ș.I.

(preot), arătând că acestuia nu i s-a solicitat să declare ce i-a spus tatăl ei la confesiune, ci să relateze o discuție pe care au avut-o cu în alte împrejurări. Petenta a enumerat faptele pretins săvârșite de sora sa, M.G. astfel cum au fost prezentate în plângerea adresată procurorului, arătând în plus că aspectele relatate de martorul A.C. nu corespund adevărului, declarația fiindu-i consemnată de organele de poliție, care au vrut să o protejeze pe făptuitoare. Petenta N.D. a solicitat instanței să desființeze cele doua rezoluții și să trimită cauza la parchet pentru completarea cercetărilor, indicând în acest sens mai multe probe pe care le apreciază ca fiind relevante pentru aflarea adevărului in cauză.

La dosarul cauzei, petenta a depus în copie, mai multe înscrisuri și anume: rezoluția de neîncepere a urmăririi penale din 25 iulie 2011 dată în Dosarul nr. 4318/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgoviște, certificat de moștenitor. Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a reținut că prin rezoluția nr. 4318/P/2009 din 25 iulie 2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgoviște, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de numita M.G., cercetată sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 189 alin. (1) C. pen., art. 193 alin. (1) C. pen., art. 290 C. pen. și art. 291 C. pen., reținându-se sub aspect procesual cazurile prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. a), f) și j) C. proc.

pen., care împiedica punerea în mișcare a acțiunii penale. S-a reținut că pentru a dispune astfel, procurorul și-a însușit în totalitate argumentele expuse prin referatul întocmit la data de 02 decembrie 2010 de către organele de poliție și anume: În ce privește infracțiunea prevăzuta de art. 189 alin. (1) C. pen. s-a constatat că aceasta nu există, întrucât audiat fiind în cauză, numitul N.C. a infirmat susținerile persoanei vătămate N.D., în sensul că faptuitoarea l-ar fi sechestrat pe acesta la domiciliul ei, fiind aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.; Cu privire la pretinsele amenințări proferate de M.G. la adresa tatălui său N.C. și a mătușii sale S.N., faptă prevăzută de art. 193 alin. (1) C. pen., s-a constatat că lipsește plângerea persoanei vătămate - sesizarea fiind făcută de N.D.

care nu are o astfel de calitate, fiind aplicabil art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.; În ce privește săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 290 si art. 291 C. pen., constând în aceea că făptuitoarea și mama persoanei vătămate ar fi declarat în fals, în cursul anului 1977, că sunt singurele moștenitoare ale fratelui său B.V., obținând certificatul de moștenitor, s-a constatat că a intervenit prescripția răspunderii penale, iar în ce privește aportul pe care M.G. și l-ar fi adus la falsificarea unui act de vânzare - cumpărare în cursul anului 1996, s-a constatat că aspectele sesizate au făcut obiectul Dosarului penal nr. 582 /P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgoviște, fiind aplicabil sub aspect procesual cazul prevăzut de art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc.

pen. Rezoluția din 25 iulie 2011 dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgoviște, în dosarul nr. 4318/P/2009 a fost menținută prin rezoluția nr. 1119/II/2/2011 din 12 septembrie 2011 a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgoviște, care a apreciat că organele de cercetare penala ale poliției judiciare au efectuat acte premergătoare complete sub aspectul infracțiunilor sesizate, din acestea nerezultând cu certitudine săvârșirea de către făptuitoare a infracțiunilor prevăzute de art. 189 alin. (1) si art. 193 C. pen., iar faptele prevăzute de art. 290 si art. 291 C. pen. au fost deja cercetate într-un alt dosar al parchetului, în condițiile în care din declarațiile martorilor audiați în prezenta cauză, B.A.

și Ș.I., nu au rezultat alte aspecte decât cele examinate anterior. Analizând rezoluțiile atacate prin prisma actelor premergătoare efectuate în dosarul nr. 4318/P/2009, prima instanță a reținut că prin plângerea înregistrata la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgoviște la data de 19 august 2008, persoana vătămata N.D.I. a solicitat efectuarea de cercetări față de sora ei M.G. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de fals, uz de fals, amenințare și lipsire de libertate în mod ilegal prevăzute de art. 290 C. pen., art. 291 C. pen., art. 193 alin. (1) C. pen. și art. 189 alin. (1) C. pen. În sesizare, persoana vătămata a arătat că sora ei, M.G., i-a amenințat cu moartea pe tatăl și mătușa acesteia, începând cu anul 1977 până în 2009, pentru a întreprinde anumite acțiuni ilicite.

În acest sens petenta a precizat că prin aceste acțiuni ilicite, sora ei intenționa să o excludă de la succesiunea defunctului său frate și totodată să nu declare bunurile de valoare pe care acesta le deținea la domiciliu, pentru ca în cursul anului 1996 numita S.N., să fie forțată de făptuitoare să semneze un act de vânzare-cumpărare în numele mamei petentei, N.M., decedată la acel moment. A mai învederat petenta faptul că tatăl său, N.C. este în prezent sechestrat la domiciliul surorii ei, interzicându-i-se să părăsească curtea imobilului. Audiată fiind pe parcursul cercetărilor, persoana vătămata a mai arătat că în anul 1977, mama acesteia împreuna cu făptuitoarea au declarat că sunt singurele moștenitoare ale defunctului B.V., obținând certificatul de moștenitor.

În ce privește săvârșirea de către M.G. a infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal - prevăzută de art. 189 alin. (1) C. pen., instanța de fond a constatat că în mod corect s-a dispus de către procuror neînceperea urmăririi penale, în temeiul art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., întrucât fapta reclamată nu există. Instanța de fond a constatat că actele premergătoare efectuate în cauză nu au evidențiat că numitul N.C., tatăl petentei și al făptuitoarei, a fost / este ținut cu forța la domiciliul fiicei sale M.G., dimpotrivă, audiat fiind în cauza, sus-numitul a învederat că s-a mutat de bună-voie la domiciliul acesteia încă din anul 2004 datorita stării de sănătate și a imposibilității de a-și face singur menajul, fiind îngrijit corespunzător de făptuitoare, aceasta asigurându-i hrana, medicamentele etc. S-a mai reținut că în procedura reglementată de art. 278 1 C. proc.

pen., instanța este chemată să analizeze dacă procurorul, prin actul de netrimitere în judecată, a analizat în mod judicios toate faptele reclamate de persoana vătămata prin plângere ori cu prilejul audierilor. S-a apreciat că prin rezoluția atacată, cu trimitere la referatul organelor de cercetare penală, toate aspectele sesizate de petenta N.D.I. au fost examinate în mod amănunțit. Pe de altă parte, instanța de fond a constatat că la acest moment nu există nici o rațiune pentru a se considera, că anumite declarații date în dosarul nr. 4318/P/2009 ar fi fost luate sub presiune sau falsificate. Cu privire la modalitatea în care s-a procedat la audierea martorului Ș.I., care în calitate de preot a refuzat să dea o declarație în cauză, invocând că nu poate divulga taina confesiunii, posibilitate recunoscută de art. 79 C. proc.

pen., instanța de fond a reținut că persoana vătămata a susținut că martorul urma a fi întrebat cu privire la anumite aspecte pe care le-ar fi cunoscut în alte împrejurări decât în timpul spovedaniei tatălui ei, astfel că proba testimonială era admisibilă. Prima instanță a apreciat că în ipoteza în care s-ar da eficiență susținerilor petentei, care nu sunt confirmate de nicio altă probă în cauză, aspectele relatate de martorul Ș.I. nu ar avea relevanță întrucât, așa cum a învederat partea vătămată N.D.I. prin plângerea formulată, acesta ar avea cunoștința numai de pretinsele amenințări proferate la adresa tatălui ei de către făptuitoare. Or, în ce privește infracțiunea de art. 193 alin. (1) C. pen.

nu s-a formulat plângere prealabilă, astfel că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, tocmai datorită acestui incident procesual. S-a mai reținut că susținerile tatălui petentei atestă faptul că acesta locuiește benevol la cealaltă fiică a sa, încă din anul 2005, așa cum a arătat și cu prilejul audierii sale. Din examinarea actelor premergătoare efectuate în cauză, instanța de fond a reținut că tatăl petentei, numitului N.C., nu a participat la ceremonia religioasă a înmormântării surorii sale, din teama de a nu fi alungat din domiciliul fiicei sale, M.G., de unde evident nu dorea să plece, dar nu a fost împiedicat fizic să se deplaseze din imobilul în care locuia, situație care infirmă existența infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal.

În ce privește săvârșirea infracțiunii de amenințare prevăzută de art. 193 alin. (1) C. pen., instanța de fond a reținut că petenta N.D.I. a făcut vorbire despre proferarea unor amenințări de către sora sa, la adresa numiților N.C. și S.N. (tatăl, respectiv mătușa părților), însă aceștia din urma, în calitate de părți vătămate, nu au înțeles să formuleze plângere prealabilă pentru această faptă, condiție obligatorie pentru tragerea la răspundere penală a celui vinovat. În consecință, instanța de fond a constat că în mod corect s-a dispus prin rezoluțiile atacate neînceperea urmăririi penale pentru cazul prevăzut de art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care prevede că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare dacă lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate, calitate pe care N.D.I.

nu o are în prezenta cauză, pretinsele amenințări nefiindu-i adresate. În ce privește săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 290 și art. 291 C. pen., instanța de fond a reținut că prin plângerea adresată procurorului, petenta N.D.I. a învederat că făptuitoarea M.G. ar fi determinat-o pe mătușa sa, S.N., să declare în fals la Biroul Notarului Public I.E. că se numește N.M. și să semneze în fals actul de vânzare – cumpărare din 05 decembrie 1996, în baza căruia sora sa a devenit proprietara unor imobile. Instanța de fond a constatat că așa cum a precizat și procurorul de caz, aspectele reclamate de persoana vătămată au făcut obiectul cercetărilor în Dosarul nr. 582/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgoviște, fiind dispusă o soluție de scoatere de sub urmărire penala a învinuitei M.G.

sub aspectul săvârșirii infracțiunii de instigare la infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. și aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ în cuantum de 700 RON, reținându-se că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, Totodată s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de aceeași învinuită sub aspectul săvârșirii infracțiunii de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen., pentru cazul prevăzut de art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., constatându-se că fapta nu există. Cu privire la fapta numitei M.G. constând în aceea că în cursul anului 1977 ar fi declarat în fals, împreună cu mama părților că sunt singurele moștenitoare ale numitului B.V., obținând certificatul de moștenitor, fapte încadrate în dispozițiile art. 290 și art. 291 C. pen., instanța de fond a constatat că a intervenit prescripția specială a răspunderii penale în raport de dispozițiile art. 124 C. pen.

cu trimitere la art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen., situație în care acțiunea penală nu mai poate fi pusă în mișcare. Împotriva acestei hotărâri petenta N.D.I. a declarat recurs. Cu ocazia declarării căii de atac, petenta a invocat și excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 18 pct. 39 din Legea nr. 202/2010 susținând că prin aplicarea lor se încalcă art. 11, 13 și 20 din Constituția României. Instanța de recurs a constatat că în conformitate cu dispozițiile art. 278 1 alin. (10) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin art. 18 pct. 39 din Legea nr. 202/2010, hotărârea judecătorului pronunțată potrivit alin. (8) este definitivă.

Cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale, privind excepția invocată, instanța de recurs a constatat că nu are aptitudinea de a se pronunța asupra acesteia, deoarece se află în afara cadrului - unui proces penal, având în vedere că petenta a exercitat o cale de atac neprevăzută de dispozițiile procesual penale. Împotriva deciziei penale nr. 1719 din 25 noiembrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, petenta N.D.I. a declarat recurs. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, sub nr. 8999/315/2011. La termenul fixat pentru soluționarea recursului și anume, 17 aprilie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție din oficiu, în temeiul art. 385 15 pct. 1 teza a II-a C. proc.

pen., raportat la art. 385 1 C. proc. pen., a pus în discuție excepția de inadmisibilitate a recursului declarat în cauză. Excepția pusă în discuție este întemeiată pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice.

Revine așadar, părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate. Potrivit dispozițiilor din partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secțiunile I și II C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate. Astfel, potrivit art. 385 1 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de lege.

Din interpretarea per a contrario a acestor prevederi rezultă că împotriva deciziilor pronunțate de curțile de apel, ca instanțe de recurs nu se mai poate exercita recursul, ca și cale ordinară de atac, decizia fiind definitivă. În speța suspusă analizei secția penală a Înaltei Curții de Casație și Justiție a fost investită cu recursul declarat de petenta N.D.I. împotriva deciziei penale nr. 1719 din 25 noiembrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, hotărâre prin care a fost soluționat recursul declarat de aceeași petenta împotriva sentinței penale nr. 411 din 19 septembrie 2011 a Judecătoriei Târgoviște. Prin sentința penală nr. 411 din 19 septembrie 2011 a Judecătoriei Târgoviște a fost soluționată plângerea formulată de petenta N.D.I.

împotriva rezoluției din 25 iulie 2011 dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgoviște în D osarul nr. 4318/P/2009, confirmată prin rezoluția nr. 1119/II/2/2011 din 12 septembrie 2011 a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgoviște. Or, potrivit dispozițiilor art. 278 1 alin. (10) C. proc. pen., astfel cum acestea au fost modificate prin art. 18 pct. 39 din Legea nr. 202/2010, împotriva hotărârii pronunțate de judecător, potrivit art. 278 1 alin. (8) din același cod, nu se mai poate exercita nicio cale de atac, astfel că sentința pronunțată în aceste condiții este definitivă de la data pronunțării. Pe de altă parte, decizia penală nr. 1719 din 25 noiembrie 2011 a fost pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de Familie, ca instanță de recurs și nu ca instanță de apel, hotărâre care are caracter definitiv, împrejurare ce atrage inadmisibilitatea unui nou control judiciar printr-un alt recurs.

Sistemul român de jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac, dreptul de recurs stingându-se prin exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri fiind exclusă. Se constată, așadar, că recursul declarat în cauză este inadmisibil, ca urmare a neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 385 J C. proc. pen., cu referire la existența unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale. Inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală.

Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și, din acest motiv, apare o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Așa fiind, excepția inadmisibili tații recursului pusă în discuția părților din oficiu de către instanță, este întemeiată și având în vedere împrejurarea că petenta a exercitat o cale de atac neprevăzută de lege, Înalta Curte nu poate examina, în cadrul său, nicio altă cerere care vizează fondul cauzei, inclusiv aceea privind reconstiutirea unor înscrisuri dispărute despre care petenta susține că are legitima bănuiala că ar fi fost sustrasă din dosarul Curții de Apel Ploiești.

Cum dispozițiile legale în materie nu prevăd instituția recursului la recurs, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petenta N.D.I. împotriva deciziei penale nr. 1719 din 25 noiembrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. În temeiul dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta petenta va fi obligată la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petenta N.D.I. impotriva deciziei penale nr. 1719 din 25 noiembrie 2011 a Curtii de Apel Ploiești, secția penala si pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurenta petentă la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 17 aprilie 2012.