ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1554/2020

Ședința publică din data de 16 iulie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, secția a II-a civilă, la 12 aprilie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâții D. și E., în vederea anularii parțiale a titlului de proprietate nr. x/24.03.1995, a contractului de întreținere autentificat sub nr. x/25.09.2007, a certificatului de moștenitor nr. x/18.02.2013 și a cadastrelor nr. 2146, 2146/1, 2146/2.

Prin sentința civilă nr. 1027 din 17 mai 2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C..

Prin decizia civilă nr. 1013 A din 05 iulie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1027 din 17 mai 2018 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Împotriva deciziei civile nr. 1013 A din 05 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamantul A..

Calea extraordinară de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 24 septembrie 2019, sub nr. x/2017.

Recurentul-reclamant a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu privire la decizia atacată, recurentul-reclamant a dezvoltat, în esență, următoarele critici:

4.1 Instanța de apel a preluat argumentele instanței de fond fără a analiza legalitatea hotărârii din perspectiva motivelor de apel deduse judecății.

Deși a apreciat că hotărârea instanței de fond este legală ca urmare a faptului că recurentul-reclamant nu a indicat temeiul juridic și nu a argumentat motivul de nulitate care să conducă la anularea titlului de proprietate nr. x/1995, nu a avut în vedere neexercitarea de către prima instanță a rolului său activ în virtutea căruia trebuia să-i pună în vedere recurentului-reclamant să precizeze temeiul de drept al acțiunii, împrejurări față de care se impunea admiterea apelului și trimiterea cauzei, spre rejudecare, ori analizarea capătului de cerere ce viza anularea titlului de proprietate.

De asemenea, a apreciat că instanța de apel nu a analizat motivele de apel cu referire la soluția de respingere a capătului de cerere privind anularea titlului de proprietate nr. x/24.03.1995, în raport de care a reținut că a fost emis în mod legal în baza certificatului de moștenitor nr. x/11.06.1981.

Or, potrivit dispozițiilor Legii nr. 18/1991, actul care trebuia să stea la baza emiterii titlului de proprietate era testamentul care atesta faptul că F. a lăsat fiului său G. suprafața de 10.000 mp situată în satul Ciurari, și nu certificatul de moștenitor, cum în mod eronat a reținut instanța de fond.

Prin urmare, era necesar ca instanța de fond să analizeze legalitatea titlului de proprietate nr. x/1995 din perspectiva actelor de proprietate ale autorilor recurentului și nu din perspectiva certificatului de moștenitor care nu reprezintă titlu de proprietate.

Mai mult decât atât, a arătat și dovedit cu înscrisurile depuse la dosar că autorul recurentului a deținut suprafața de teren de 10.000 m.p. și nu cea de 13253 m.p. în comuna Clinceni, sat Olteni, județul Ifov, cum în mod eronat s-a menționat în titlul de proprietate, aspect care trebuia analizat de ambele instanțe.

4.2 Instanța de apel a respins apelul ca nefondat fără a examina critica referitoare la neanalizarea de către instanța de fond a tuturor actelor existente la dosarul cauzei prin coroborarea certificatului de moștenitor cu testamentul lăsat de tatăl recurentului.

Or, în lipsa analizei legalității emiterii titlului de proprietate și a actelor subsecvente, recurentul-reclamant a fost lipsit efectiv de accesul la justiție ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind beneficiul acordat de un recurs efectiv, iar cele două instanțe au invocat motive contradictorii și străine de natura pricinii.

Cu referire la nulitatea contractului de întreținere nr. x/25.09.2007, a susținut că din probele administrate în cauză (declarația martorului H., certificatul medico-legal din anul 1999) a rezultat că mama acestuia, I., în perioada cât a locuit cu pârâții a fost constrânsă să semneze contractul de întreținere a cărui nulitate a solicitat-o.

De asemenea, instanța a reținut că recurentul-reclamant nu a indicat mijloacele viclene de care au uzat pârâții în vicierea consimțământului mamei acestuia, însă, potrivit dispozițiilor art. 956 și art. 960 din C. civ., probatoriul administrat în cauză a dovedit faptul că I. a fost supusă unor violențe de natură să-i transmită o stare de temere fără de care nu ar fi semnat contractul de întreținere.

4.3 Instanța de apel a omis să se pronunțe asupra motivului de apel cu referire la nepronunțarea de către instanța de fond asupra capătului de cerere privind ieșirea din indiviziune.

Astfel, soluția ce se impune este aceea de casare cu trimitere spre rejudecare în vederea efectuării partajului succesoral.

4.4 Instanța de apel a omis să se pronunțe asupra motivului de apel ce a vizat neconsemnarea în hotărârea instanței de fond a decăderii pârâților din dreptul de a mai depune întâmpinare.

Sub acest aspect, a arătat că până la termenul de judecată din data de 15 martie 2018 acordat de către prima instanță, pârâții nu au depus întâmpinare, iar ulterior acestui termen s-a depus o întâmpinare purtând data de înregistrare 16 ianuarie 2018, pe care instanța a avut-o în vedere la pronunțarea sentinței.

4.5 Instanța de apel a respins greșit proba cu expertiză topografică care, în opinia recurentului-reclamant, era edificatoare în soluționarea cauzei și nici nu a făcut vreo apreciere asupra certificatului medico-legal nr. A2/52/15 martie 1999.

Învestită cu soluționarea recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin rezoluția din data de 26 septembrie 2019, a dispus comunicarea cererii de recurs intimaților, cu mențiunea de a depune întâmpinare, precum și efectuarea celorlalte formalități de comunicare, menționate de dispozițiile art. 490 alin. (2) din C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în complet filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din camera de consiliu din data de 6 februarie 2020, completul filtru, constatând că recursul îndeplinește cerințele de formă prevăzute, sub sancțiunea nulității, de art. 486 alin. (1) din C. proc. civ. și că s-a încheiat etapa comunicărilor prealabile, în conformitate cu prevederile art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1013 A din 5 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2017, acordând termen la data de 02 aprilie 2020, pentru judecata recursului, cu citarea părților, la care cauza a fost suspendată de drept, în baza art. 42 alin. (6) din Decretul nr. 195 din 16 martie 2020 al Președintelui României. Ulterior, instanța, din oficiu, a stabilit termen la data de 16 iulie, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar, trebuie menționat că, în conformitate cu prevederile art. 483 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 488 din C. proc. civ., recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia poate fi exercitat un control judiciar în limitele criticilor care vizează nelegalitatea deciziei ce a fost pronunțată de către instanța de apel.

Pe de altă parte, este relevant a fi amintit principiul legalității căilor de atac, principiu care își găsește expresie în prevederile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora, "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta".

În lumina acestor exigențe, rezultă că Înalta Curte nu poate analiza direct legalitatea hotărârii primei instanțe, ci analiza ce urmează a se realiza se va constitui într-un control judiciar asupra judecății realizate de instanța de apel, astfel cum aceasta se reflectă în decizia ce face obiectul prezentului recurs.

Dezvoltarea și argumentarea juridică a primului motiv de recurs se axează pe împrejurarea că instanța de apel a preluat argumentele primei instanțe, fără a analiza legalitatea hotărârii atacate din perspectiva motivelor de apel deduse judecății.

Totodată, recurentul-reclamant a susținut faptul că instanța de apel a apreciat ca fiind legală hotărârea primei instanțe în condițiile în care acesta nu a indicat temeiul juridic și nici nu a argumentat motivul de nulitate în raport de care a solicitat anularea titlului de proprietate nr. x/1995, fără însă a avea în vedere lipsa rolului activ al primei instanțe ce trebuia să se manifeste la momentul primirii cererii de chemare în judecată, în sensul de a-i pune în vedere să precizeze temeiul de drept al acțiunii.

Drept urmare, în opinia recurentului, se impunea fie admiterea apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare, fie analizarea acestui capăt de cerere în baza testamentului care atestă faptul că F. a lăsat fiului său G. suprafața de teren de 10.000 mp situată în satul Ciurari și nu a certificatului de moștenitor care nu reprezintă titlu de proprietate.

Făcând trimitere la incidența art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurentul-reclamant a pretins că a fost lipsit efectiv de orice cale în justiție, prin menținerea de către instanțe a unor acte nelegale, fără o analiză a legalității emiterii acestora.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocate ca temei juridic în susținerea argumentelor ce se circumscriu primului motiv de recurs, relevă condițiile în care se poate cere casarea unei hotărâri, respectiv "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Interpretarea textului legal anterior citat trebuie coroborată cu cel al art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. care reglementează, în mod imperativ, obligativitatea motivării hotărârii judecătorești, care trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară și constituind, printre altele, o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost riguros analizate.

Chiar dacă motivarea hotărârii judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată de părți în cadrul criticilor de nelegalitate aduse soluției pronunțate anterior, ea implică examinarea reală a problemelor esențiale ce au fost supuse analizei judiciare și redarea, în considerente, a argumentelor ce au condus la pronunțarea soluției respective.

În context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia.

În lumina acestor considerații teoretice, Înalta Curte apreciază că a fost respectată obligația instanței de apel de a-și motiva hotărârea prin prisma dispozițiilor art. 425 din C. proc. civ., fiind expusă în considerente situația de fapt în detaliu, cu încadrarea în drept, punctul de vedere al instanței față de argumentele relevante și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Drept urmare, motivele de fapt și de drept reținute de instanța de apel sunt adecvate cauzei și nu străine acesteia, cum susține recurentul-reclamant.

Cu referire la criticile recurentului prin care se susține că instanța de apel a omis să analizeze motivul referitor la lipsa rolului activ al instanței de fond, Înalta Curte are în vedere, în lumina dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ., faptul că judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept ce îi sunt aplicabile, regulă ce este de resortul principiului legalității. Rolul activ al judecătorului trebuie exercitat indiferent dacă partea este sau nu asistată de către un avocat. Ultimul alineat al art. 22 din C. proc. civ. îl obligă pe judecător ca, în toate cazurile în care legea îi rezervă "puterea de apreciere" sau îi cere să țină seama de toate "circumstanțele cauzei", să judece cu luarea în considerare a principiilor generale ale dreptului, a cerințelor echității și bunei-credințe.

Criticile privind neanalizarea de către instanța de apel a rolului activ al primei instanței, care, atunci când a primit cererea de chemare în judecată și a considerat că nu este motivată în drept, nu i-a pus în vedere să o precizeze, nu pot fi primite, în condițiile în care instanța este obligată să se pronunțe numai cu privire la solicitarea astfel cum a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Aceasta întrucât, limitele judecății trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanței; principiul rolului activ al instanței nu se poate întinde dincolo de principiul disponibilității, prin preluarea inițiativei, ce aparține părții, ci este acela de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situației de fapt, fiind limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecății, instanța având sarcina de a clarifica doar acele situații care impun o explicitare a cererii de chemare în judecată, cum sunt cea în care cererea este denumită greșit sau cea în care deși se face referire la o anumită instituție juridică, argumentarea în fapt a cererii vizează o altă instituție.

Or, în cauza dedusă judecății, lipsa argumentelor de fapt pe care reclamanții trebuiau să le aducă în susținerea primului capăt de cerere al acțiunii nu a permis o calificare din punct de vedere juridic, omisiune care nu putea fi complinită de judecător, în exercitarea rolului activ, ci este imputabilă reclamanților.

Este real că instanța de prim control judiciar a făcut trimitere la Legea nr. 18/1991, care stabilește o procedură specială de contestare a titlurilor de proprietate determinată de art. 53-59 din același act normativ, iar prin art. III din Legea nr. 169/1997, legiuitorul a conferit legitimitate subiectelor de drept ce pot promova o acțiune în nulitatea actelor emise cu încălcarea legislației fondului funciar, menționate cu titlu exemplificativ în alin. (1) lit. a) - h) al art. III din Legea nr. 169/1997, însă apelul fiind o cale de atac de reformare, a cărei finalitate este exercitarea unui control asupra legalității și temeiniciei hotărârii atacate, cenzurarea unei hotărârii judecătorești nu se poate realiza decât pe terenul faptelor și pretențiilor invocate în fața primei instanței.

Or, din acest punct de vedere, nu se verifică în considerentele hotărârii atacate o preluare a raționamentului instanței de fond cu privire la soluția pronunțată, ci, în virtutea efectului devolutiv al apelului, reglementat de dispozițiile art. 476 din C. proc. civ., procedând la verificarea situației de fapt și a aplicării legii în speța dedusă judecății, curtea de apel a realizat o analiză proprie a aspectelor invocate la prima instanță, în limitele stabilite de apelantul-reclamant, conform adagiului tantum devolutum quantum apellatum.

Înalta Curte are în vedere și aspectul că, spre deosebire de obiectul acțiunii, care nu poate fi schimbat, temeiul juridic al acesteia poate fi luat în discuție de către instanța de judecată care, în exercitarea rolului activ, este îndreptățită și chiar obligată, pentru a contribui la ocrotirea intereselor legitime ale părților, să dea acțiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată.

În acest scop, calificarea acțiunii se va face nu după natura termenilor folosiți de reclamant, ci după motivele de fapt ale cererii și după scopul urmărit prin promovarea acțiunii.

Din acest punct de vedere, instanța de apel a reținut că cererea introductivă cu care prima instanță a fost învestită nu cuprinde o argumentare în fapt și în drept a motivului de nulitate care să conducă la anularea parțială a titlului de proprietate nr. x/1995, ci conține exclusiv motivele pentru care reclamanții au solicitat anularea contractului de întreținere nr. x/2007 și a certificatului de moștenitor nr. x/2013.

În analiza acestor motive, contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că instanța de apel a reevaluat și reținut situația de fapt pe baza propriei aprecieri a probatoriului dosarului, în raport de care a identificat și interpretat corect normele de drept incidente raportului juridic litigios.

Astfel, în considerentele deciziei recurate s-a arătat că obiectul contractului de întreținere, autentificat sub nr. x din 25 septembrie 2007 la B.N.P. J., l-a reprezentat imobilul situat în comuna Cliceni, sat Olteni, județul Ilfov cu numărul cadastral x compus din casa de locuit, identificată pe schița cadastrală C2, în suprafață de 158,81, prin construire în baza Autorizației de construire nr. x din 28 ianuarie 1998, și o suprafață de teren de 6644 m.p. dezmembrată din suprafața totală de 13253 m.p. având ca număr cadastral x, prin reconstituirea dreptului de proprietate în condițiile Legii Fondului Funciar rn. 18/1991, conform Titlului de proprietate nr. x din 24 martie 1995.

Din cuprinsul contractului menționat rezultă că I., având 70 ani, a fost asistată de un reprezentant al Autorității Tutelare din cadrul Primăriei comunei Clinceni, decesul acesteia survenind la data de 17 august 2012, împrejurare ce rezultă din certificatul de moștenitor nr. x din 18 februarie 2013 emis de B.N.P. K..

În mod judicios a reținut instanța de apel argumentul potrivit cu care prima instanță a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 956 și art. 960 din C. civ. din 1864, în contextul în care susținerile recurentului cu privire la exercitarea violenței și la folosirea dolului, ce ar fi condus la vicierea consimțământului defunctei la încheierea contractului de întreținere, nu au fost dovedite în urma probatoriului administrat în dosar.

De asemenea, corect a notat instanța de apel faptul că în prezenta cauză contractul de întreținere a fost încheiat la data de 25 septembrie 2007, iar decesul numitei I. a intervenit la data de 17 august 2012, perioadă în care pârâții E. și D. și-au executat obligațiile contractuale, fapt necontestat de către reclamanți, iar cererea în anulare a fost promovată în anul 2017, la 5 ani după decesul autoarei părților.

Tot astfel, corect s-a apreciat în privința contractului de întreținere faptul că, fiind încheiat în formă autentică, se prezumă până la proba contrară că reprezintă voința liberă și neviciată a părților, în condițiile în care existența violenței drept cauză de nulitate a contractului nu a fost dovedită cu probatoriul administrat în cauză (proba testimonială și proba cu înscrisuri).

Cu privire la dol, instanța de apel a observat corect faptul că nici prin acțiunea introductivă și nici prin cererea de apel, nu au fost indicate mijloacele viclene de care ar fi uzat pârâții în vicierea consimțământului creditoarei I. și că prima instanță a analizat îndeplinirea condițiilor cumulative privitoare la exprimarea valabilă a consimțământului creditoarei întreținerii, respectiv să fie exprimat în cunoștință de cauză, adică să provină de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice și să fie liber, adică să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ.

În analiza nulității contractului de întreținere instanțele de fond și apel s-au raportat la certificatul de moștenitor nr. x din 11 iunie 1981, la care au făcut trimitere reclamanții în cererea introductivă, din care rezultă că bunul ce a făcut obiectul acestui contract nu se regăsește în masa succesorală a defunctului G., tatăl recurentului-reclamant, acesta având în patrimoniu doar suprafața de teren de 250 mp., dobândită de la părinții săi și cota de 1/2 din construcția de pe teren, edificată în timpul căsătoriei cu I..

Certificatul de moștenitor se bucură de prezumția de legalitate atâta timp cât nu a fost desființat cu privire la masa succesorală și la cotele moștenitorilor indicați în acesta.

Cum în raport de cele anterior prezentate, instanța de apel a examinat și a dat un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, examinând în mod real elementele esențiale care i-au fost supuse verificării, se constată că a fost respectat dreptul recurentului-reclamant de acces liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, garantate de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, sunt nefondate criticile recurentului-reclamant care susțin nemotivarea și contradictorialitatea hotărârii atacate, nemulțumirile acestuia vizând în realitate aspecte ce țin de modalitatea în care instanța de apel a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, astfel că nu poate fi primit motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Nu pot fi primite nici criticile recurentului-reclamant subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., conform căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte observă că, în concret, cu referire la nulitatea contractului de întreținere nr. 2013 din 25 septembrie 2017, recurentul-reclamant a invocat incidența prevederilor art. 956 și art. 960 din C. civ. din 1864, susținând că motivele de nulitate au fost dovedite prin depoziția martorului H. și certificatul medico-legal nr. A2/52 din 15 martie 1999, care atestă fără dubiu că I. a fost supusă unor violențe de natură să-i transmită o stare de temere în lipsa căreia nu ar fi semnat acest contract.

Însă, nu pot fi supuse cenzurii în recurs criticile referitoare la modalitatea în care instanța de fond a interpretat probatoriul administrat în cauză, din perspectiva dispozițiilor art. 956 și art. 960 din C. civ., întrucât acestea au făcut obiectul controlului judiciar în apel, iar prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurentul-reclamant tinde să obțină un nou control judiciar de temeinicie, incompatibil cu structura recursului.

Or, chiar dacă prin decizia de apel s-a menținut hotărârea primei instanțe, al cărei raționament a fost astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, anume decizia instanței de prim control judiciar.

Cu referire la criticile recurentului-reclamant prin care se suține nelegalitatea hotărârii atacate, prin prisma soluției de respingere a probei cu expertiză topografică și a igonării certificatului medico-legal nr. A2/52 din 15 martie 1999, Înalta Curte are a observa faptul că instanța de apel a respins motivat proba solicitată, apreciind că nu este utilă și pertinentă soluționării cauzei, raportat obiectului cererii, a motivului de nulitate invocat, precum și a probelor deja administrate în cauză.

Totodată, verificând susținerile apelantului-reclamant cu privire la existența unor pretinse violențe asupra creditoarei întreținerii care ar fi condus la vicierea consimțământului la momentul încheierii contractului de întreținere, raportându-se la răspunsul Spitalului Clinic Județean de Urgență Ilfov, instanța de apel a validat raționamentul primei intanțe cu privire la aplicarea corectă a dispozițiilor art. 956 din C. civ.

Ca atare, criticile, astfel cum au fost expuse, nu se constituie în motive de nelegalitate ce pot fi deduse judecății în calea extraordinară de atac a recursului, ci reprezintă critici de netemeinicie ce nu pot fi cenzurate de către instanța de recurs, modalitatea de evaluare și interpretare a probatoriului reprezentând o chestiune de fapt, ce este analizată în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei, recursul fiind o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, fără a avea caracter devolutiv.

Nu pot fi primite nici criticile recurentului, prin care se susține omisiunea cercetării motivului de apel referitor la nepronunțarea instanței de fond asupra capătului de cerere privind ieșirea din indiviziune, precum și omisiunea cercetării motivului de apel referitor la incidența sancțiunii decăderii pârâților din dreptul de a mai depune întâmpinare la judecata în primă instanță.

Aceasta întrucât, în privința omisiunii instanței de fond de a statua asupra capătului de cerere privind ieșirea din indiviziune, astfel cum a fost menționat în cererea completatoare depusă la prima instanță, la data de 12 mai 2017, Înalta Curte are în vedere inadmisibilitatea invocării unei astfel de critici (minus petita) prin apel sau recurs, date fiind dispozițiile art. 445 din C. proc. civ., care instituie obligativitatea parcurgerii procedurii de completare a hotărârii, în condițiile prevăzute de art. 444 din același cod.

Pe de altă parte, motivul de recurs ce vizează omisiunea primei instanțe de a se pronunța asupra incidenței sancțiunii decăderii pârâților din dreptul de a mai depune întâmpinare nu a făcut obiectul criticilor în apel, astfel încât nu poate fi formulat omisso medio în recurs, cale extraordinară de atac ce nu permite exercitarea controlului judiciar asupra hotărârii primei instanțe.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1013 A din 5 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1013 A din 5 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 iulie 2020.