ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2321/2019

Ședința publică din data de 4 decembrie 2019

asupra cauzei de față, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2017 la data de 11.12.2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate preferința titlului său de succesor al defunctei B. față de titlul pârâtului, care este moștenitor aparent, anularea certificatului de moștenitor nr. x/26.12.1962 eliberat de Notariatul de Stat al Raionului V. I. Lenin, prin care pârâtul este considerat unic moștenitor al imobilului din București, str. x, raionul V.I.Lenin (în prezent sector 5), compus din 186,40 mp teren construit și neconstruit și o casă formată din 5 camere, două holuri, antreu, baie, bucătărie, pivniță și pod dobândite de defunctă, prin moștenire de la tatăl său, C. și obligarea pârâtului la restituirea bunurilor succesorale preluate de pârât, prin echivalent, respectiv suma de 844.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 1263/25.06.2018, Tribunalul București, secția a III- a civilă a respins acțiunea, ca prescrisă.

Prin decizia nr. 202/A/15.02.2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. reclamantul A., astfel:

Prin motivele de recurs formulate la data de 20.02.2019, reclamantul a învederat următoarele:

- Menținând soluția de respingere, ca prescrisă, a acțiunii, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității;

- Contrar celor reținute de instanțele anterioare, cererile privind constatarea nulității absolute sunt imprescriptibile, situație față de care acestea trebuie analizate pe fond, indiferent de momentul înregistrării lor.

Prin motivele de recurs formulate la data de 22.02.2019, reclamantul a învederat următoarele:

- Întrucât pârâtul Statul Român nu a depus la dosar întâmpinare prin care să invoce prescripția, în mod nelegal instanța a aplicat regulile acestei instituții juridice, refuzând astfel să judece fondul cauzei și să se pronunțe asupra nulității absolute a certificatului de moștenitor nr. x/1962, respectiv asupra celor trei capete de cerere ce formează petiția de ereditate. În acest sens, au fost încălcate dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958 și ale art. 1841 C. civ.

- Prin nerespectarea textelor legale menționate, instanța a încălcat dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a viciat procedura de judecată a pricinii, aspect sancționabil cu constatarea nulității;

- Declararea nulității absolute este imprescriptibilă, ocrotește un interes general obștesc, certificatele de moștenitor sunt acte notariale care se încheie prin respectarea formelor legale, lipsa testamentului olograf reprezintă fraudă la lege, acțiunea este întemeiată pe motive de nulitate absolută, astfel încât este imprescriptibilă, conform art. 2 din Decretul nr. 167/1958, ceea ce dă legitimitate procesuală activă reclamantului într-o acțiune în anularea certificatului de moștenitor conform art. 88 din Legea nr. 36/1995.

Prin motivele de recurs formulate la data de 19.03.2019, reclamantul a învederat următoarele:

- Instanțele anterioare au interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, respectiv a omis a analiza capătul doi de cerere privind anularea certificatului de moștenitor nr. x/1962, ca fiind lovit de nulitate absolută pentru fraudă la lege, prin lipsa testamentului olograf;

- Întrucât reclamantul nu este moștenitor participant la procedura succesorală din 1962 (moment la care acesta avea 7 ani, fiind un terț), nu îi este aplicabil termenul de prescripție de 3 ani, ci îi sunt aplicabile dispozițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958. Reclamantul a intrat în posesia certificatului de moștenitor menționat în anul 2017, când a decedat mama sa, D. și la o lună de la intrarea în posesie a depus petiția de ereditate;

- Contrar celor reținute de instanța de apel în sensul că reclamantul nu are calitate procesuală activă întrucât autoarea sa a anihilat dreptul de opțiune al reclamantului (moștenitor subsecvent) prin desființarea dreptului succesoral pe care acesta îl dobândise de la data deschiderii succesiunii defunctei B., acesta are drepturi proprii asupra bunurilor incluse în certificatul de moștenitor, în calitate de terț (decizia nr. 385/2009 a Curții de Apel Suceava);

- Prin faptul că au analizat doar un capăt de cerere din cele trei deduse judecății, instanțele au încălcat dispozițiile art. 84 și 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., întrucât independent de indicarea unui temei juridic de către parte, instanța are obligația de a da o corectă calificare juridică cererilor, cu stabilirea normelor de drept aplicabile situației de fapt reținute în cauză.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 2 octombrie 2019, completul filtru a admis, în principiu, recursul declarat de A. împotriva deciziei nr. 202/A din 15 februarie 2019 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citare părți la data de 4 decembrie 2019.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:

În drept, petiția de ereditate este acțiunea civilă prin care moștenitorul cere instanței de judecată recunoașterea titlului său de moștenitor și obligarea celui care deține fără drept bunurile moștenirii la restituirea lor și nu se confundă cu acțiunea în nulitate absolută a unui act juridic.

Spre deosebire de acțiunea în nulitate absolută a actului juridic care este imprescriptibilă din punct de vedere extinctiv, conform art. 2 din Decretul nr. 167/1958, petiția de ereditate este supusă termenului general de prescripție, întrucât nu se regăsește printre acțiunile exceptate (imprescriptibile) care sunt enunțate limitativ prin dispozițiile art. 21 din decret. Potrivit dispozițiilor art. 18 din decret, instanța judecătorească si organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu să cerceteze, dacă dreptul la acțiune sau la executarea silită este prescris.

Moștenitor este persoana chemată la moștenire în temeiul legii sau al testamentului și care a înțeles să-și exercite în mod valabil dreptul de opțiune succesorală, calitatea de moștenitor urmând a fi dovedită cu certificatul de moștenitor (a cărui anulare se poate cere în condițiile art. 88 din Legea nr. 36/1995) sau prin alte mijloace de probă.

În legătură cu soarta bunurilor sale după ce nu va mai fi în viață, orice persoană are dreptul să decidă în formele prescrise de lege fie prin donație, fie prin testament (art. 800 vechiul C. civ.).

Dacă cel care lasă moștenirea a dispus doar pentru o parte din bunurile sale prin testament, pentru restul bunurilor legea cheamă la moștenire rudele defunctului în ordinea claselor de moștenitori legali și a gradului succesoral.

În speță, se constată că reclamantul, prin cererea dedusă judecății, a cerut să se constate preferința titlului său de succesor al defunctei B. față de titlul pârâtului, certificatul de moștenitor nr. x/26.12.1962 eliberat de Notariatul de Stat al Raionului V.I. Lenin, a cărui nulitate solicită a se consta, și obligarea pârâtului Statul Român la restituirea, prin echivalent, a bunurilor ce au aparținut moștenirii defunctei.

În motivarea cererii reclamantul a pretins că este moștenitorul legal al defunctei B. decedată la 8 iulie 1962, în calitate de nepot de soră (D.) și că a fost chemat la succesiunea acesteia în nume propriu, în raport de dispozițiile art. 653 C. civ., caz în care este îndreptățit să ceară restituirea de la pârât a imobilului situat în municipiul București, str. x, raionul V.I. Lenin (în prezent sector 5), pe care acesta îl deține în mod nelegal, în baza certificatului de moștenitor nr. x/26.12.1962 a cărui nulitate absolută cere a se constata.

Analizând pretenția dedusă în concret judecății, prima instanță, în conformitate cu dispozițiile art. 22 C. proc. civ., a procedat la calificarea cererii ca fiind o petiție în ereditate, reținând că această calificare se impune atâta timp cât reclamantul se pretinde adevăratul moștenitor al defunctei B. și urmărește deposedarea pârâtului, pe care îl indică a fi moștenitor aparent, de imobilul mai sus menționat.

Ori, astfel cum s-a arătat, petiția de ereditate este o acțiune prescriptibilă în termenul general de prescripție, în raport de dispozițiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958, iar excepția prescripției dreptului la acțiune, potrivit dispozițiilor art. 18 din decret, poate fi invocată din oficiu de instanța de judecată.

Așa fiind, Înalta Curte constată că nu poate primi critica formulată de reclamant, prin care solicită a se constata că instanțele de fond au primit greșit excepția prescripției dreptului la acțiune, întrucât, în raport de calificarea dată cererii de chemare în judecată, excepția se impunea a fi analizată cu prioritate, din oficiu, nefiind necesar ca aceasta să fi fost invocată de pârât prin întâmpinare.

Critica privind greșita soluționare, din oficiu, a excepției prescripției dreptului la acțiune nu poate fi primită nici din perspectiva dispozițiilor art. 1841 din C. civ. de la 1864 (potrivit cărora: În materie civilă, judecătorii nu pot aplica prescripția dacă cel interesat nu va fi invocat acest mijloc), astfel cum pretinde reclamantul, întrucât aceste dispoziții legale au fost abrogate implicit ca urmare a intrării în vigoare a Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă (publicat în M. Oficial nr. 19/21.04.1958).

Cât privește momentul de la care începe să curgă prescripția, instanțele de fond au statuat în mod corect că termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, curge de la data când pârâtul a făcut acte de moștenire care, prin natura lor, contestă drepturile celui ce se pretinde adevăratul moștenitor.

Cum pârâtul Statul Român a făcut acte de moștenire de la data decesului defunctei B., 8 iulie 1962, când a acceptat legatul cu titlu particular făcut în favoarea sa de defunctă, (dată la care au făcut acte de moștenire și autoarea reclamantului D., în calitate de moștenitoare legală a defunctei, precum și numita E., în calitate de legatar cu titlu particular, conform mențiunilor certificatului de moștenitor nr. x/26.12.1962 eliberat de Notariatul de Stat al Raionului V.I. Lenin), rezultă că termenul de prescripție a început să curgă din anul 1962 și, pe cale de consecință, că acesta s-a împlinit anterior înregistrării prezentei cereri de chemare în judecată (11 decembrie 2017).

Înalta Curte constată că nu poate primi nici critica potrivit căreia, în ceea ce ce-l privește pe reclamant, prescripția ar fi început să curgă din anul 2017, anume după încetarea din viață a autoarei sale, D. (decedată la 27 martie 2017), când a luat cunoștință de existența certificatului de moștenitor emis după mătușa sa.

Aceasta, întrucât, prin acceptarea moștenirii, reclamantul a preluat patrimoniul succesoral al autoarei sale, D., astfel cum acesta era configurat la data decesului. Ori, patrimoniul autoarei sale includea doar acele drepturi pe care aceasta, autoarea reclamantului, le-a dobândit prin acceptarea succesiunii defunctei B. în anul 1962, astfel cum ele au fost menționate în certificatul de moștenitor nr. x/1962.

Ca atare, cât timp autoarea sa, D., în calitatea sa de moștenitoare legală a defunctei B., nu a înțeles să exercite în contra pârâtului Statul Român petiția de ereditate și cum un atare drept la acțiune nu se mai găsea în patrimoniul său succesoral la data decesului, ca urmare a stingerii sale prin prescripție, el nu mai putea fi retransmis reclamantului pentru a-l putea exercita în mod valabil într-un nou termen de prescripție (ca, de altminteri, nici dreptul a formula cerere de repunere în termen în condițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958).

De altminteri, contrar apărărilor formulate, în mod corect instanțele de fond au reținut că reclamantul A. nu a fost chemat în nume propriu la moștenirea defunctei B. (și, ca atare, că nu este moștenitor al acesteia), deoarece a fost înlăturat chiar de autoarea sa, D., în considerarea gradului succesoral, aceasta înțelegând să-și exercite propriul drept de opțiune succesorală la data deschiderii succesiunii, 8 iulie 1962.

Așa fiind, cum instanțele de fond au interpretat și aplicat corect în speță dispozițiile legale relative la prescripție, Înalta Curte urmează a constata că nu este dat motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și, pe cale de consecință, că nu poate primi criticile formulate de reclamant prin recurs cu privire la acest aspect.

Cât privește critica prin care se pretinde încălcarea de către instanțele de fond a formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, prin omisiunea de a se pronunța distinct cu privire la pretenția de constatare a nulității absolute a certificatului de moștenitor, critică subsumată motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este, de asemenea, nefondată.

Astfel, este de observat că, invocând încălcarea prevederilor legale care consacră rolul activ al judecătorului în ceea ce privește calificarea cererilor deduse judecății (art. 84 și 129 alin. (4) și (5) din vechiul C. proc. civ.), reclamantul pretinde că instanțele de fond aveau îndatorirea de a califica o parte dintre pretențiile deduse judecății ca fiind o acțiune distinctă, în constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor nr. x/26.12.1962 eliberat de Notariatul de Stat al Raionului V.I. Lenin (imprescriptibilă extinctiv), pentru fraudă la lege (dovedită prin inexistența testamentului olograf ce a stat la baza emiterii certificatului) și de a se pronunța distinct asupra fondului acestei cereri.

Referitor la această chestiune, instanța de apel a statuat că nu poate proceda astfel cum pretinde reclamantul, cât timp acesta a înțeles să fundamenteze pretinsa nulitate absolută a certificatului de moștenitor, nu pe temeiuri specifice unei astfel de acțiuni (prevăzută de art. 88 din Legea nr. 36/1995), ci pe o chestiune de fapt, anume pe inexistența, la momentul prezentei judecăți, a înscrisului constatator al testamentului olograf întocmit de defuncta B. în favoarea pârâtului Statul Român, înscris care, conform adresei nr. x/1999 a Biroului de Publicitate Imobiliară al Judecătoriei sector 5 București, a fost distrus ca urmare a expirării termenului administrativ de păstrare a dosarelor succesorale.

În atare condiții, instanța de apel a statuat că acest aspect probator, inexistența înscrisului constatator, se circumscrie apărărilor prin care a înțeles să susțină cererea de chemare în judecată astfel cum a fost calificată, anume petiție de ereditate, sens în care a și fost analizat, și nu o acțiune distinctă care să impună o soluție separată.

Rezultă, deci, că instanțele de fond, potrivit aprecierii date faptelor deduse judecății de reclamant, s-au învestit și s-au pronunțat doar asupra petiției în ereditate, în lipsa unei cereri în nulitate absolută distincte prin obiect și cauză juridică, care să fi fost formulată de reclamant.

În atare condiții, Înalta Curte constată că nu este vorba de o omisiune de pronunțare a instanțelor de fond asupra unui capăt de cerere, cum eronat se susține prin recurs, instanțele pronunțându-se asupra obiectului cererii de chemare în judecată, astfel cum acesta a fost stabilit de reclamant prin acțiunea introductivă, conform art. art. 9 alin. (2) C. proc. civ., și astfel cum actele și faptele deduse judecății au fost calificate de judecătorii fondului, în aplicarea prevederilor art. 22 alin. (4) din același cod.

Așa fiind, pentru considerentele arătate, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul A., cu domiciliul în județul Ilfov împotriva deciziei nr. 202/A din 15 februarie 2019 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 decembrie 2019.