ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6401/2019

Circumstanțele cauzei Prin acțiunea adresată inițial Tribunalului Constanța, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Afacerilor Interne pentru ca, prin hotărâre judecătorească să se dispună: - în principal, anularea anexei 2 a Ordinului MAI nr. 140/2016 sau, - în subsidiar modificarea, datorită caracterului discriminatoriu al dispozițiilor cuprinse în art. 6 alin. (4) lit. a) și în) art. 7 alin. (4) lit. a) din anexă. Prin sentința civilă nr. 137/26.01.2017, Tribunalul Constanța a admis excepția necompetenței materiale în soluționarea cauzei, cu consecința declinării competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Constanța, secția a II a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 80 din 05 aprilie 2017, Curtea de Apel Constanța, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei de interes. Pe fond, a respins acțiunea ca nefondată.

Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 80 din 5 aprilie 2017 a Curții de Apel Constanța, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 din C. proc. civ. Criticile recurentului-reclamant au vizat, în esență, următoarele aspecte: - hotărârea recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 38/2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016 într-o speță similară, hotărâre pronunțată după introducerea cererii de chemare în judecată, dar înainte de pronunțarea hotărârii recurate. În opinia recurentului-reclamant, în mod greșit instanța de fond a menținut legalitatea unor dispoziții dintr-un act administrativ normativ considerate nelegale de către o altă instanță; - instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 137/2000, considerând legitimă și proporțională instituirea unei condiționări privind înălțimea, deși Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prin Hotărârea nr. 147/1.03.2017, a constatat discriminarea și a sancționat contravențional Ministerul Afacerilor Interne.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 21.08.2017, intimatul Ministerul Afacerilor Interne a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând circumstanțele esențiale ale cauzei. În opinia autorității intimate, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. nu este incident, întrucât hotărârea judecătorească invocată de către recurenta-reclamantă nu este definitivă. Referitor la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000, a învederat că stabilirea unui criteriu referitor la înălțimea minimă a candidaților la concursurile în vederea încadrării directe a fost impusă, pe de o parte, de rațiuni ce țin de aptitudinile fizice pe care trebuie să le posede aceștia în considerarea activităților profesionale specifice pe care le pot presta după încadrare pe parcursul carierei profesionale, iar pe de altă parte, tocmai pentru a nu institui un tratament diferențiat al acestora față de candidații la examenele de admitere la instituțiile de învățământ ale Ministerului Afacerilor Interne.

Procedura derulată în recurs Prin rezoluția din 25.10.2018 a completului investit cu soluționarea cauzei a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, fără a mai parcurge procedura de filtrare a recursului în raport de Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Prin notele de ședință depuse la data de 26.11.2019, intimatul-pârât a solicitat respingerea cererii de recurs ca rămasă fără obiect în considerarea faptului că prevederile art. 6 alin. (4) lit. a) din Anexa 2 la Ordinul M.A.I. nr. 140/2016 au fost abrogate prin Ordinul M.A.I. nr. 144/2017 privind modificarea și completarea Ordinului M.A.I. nr. 140/2016 privind activitatea de management resurse umane în unitățile de poliție ale Ministerului Afacerilor Interne și a Ordinului M.A.I. nr. 177/2016 privind activitatea de management resurse umane în unitățile militare ale Ministerului Afacerilor Interne, act normativ publicat în Monitorul Oficial nr. 917/22.11.2017.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare. Preliminar, se impune precizarea că solicitarea intimatului-pârât de respingere a cererii de chemare în judecată ca fiind rămasă fără obiect, în raport de abrogarea dispozițiilor contestate prin Ordinul M.A.I. nr. 144/2011 publicat în Monitorul Oficial nr. 917/22.11.2017 nu pot fi primite, întrucât abrogarea unui act administrativ cu caracter normativ produce efecte numai pentru viitor, în sensul că își încetează aplicabilitatea odată cu intrarea în vigoare a noului act administrativ de aceeași natură care urmează a fi aplicat, neafectând raporturile juridice născute în temeiul sau pe perioada în care a fost în vigoare. Spre deosebire de abrogare, nulitatea actului administrativ produce efecte retroactive de la data emiterii sale, afectând astfel raporturile juridice născute în baza lui pe perioada dintre emitere și abrogare, situaie în care cererea recurentului-reclamant urmează a fi analizată pe fond. Recurentul-reclamant a investit instanța de contencios administrativ, în condițiile art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004, cu solicitarea de anulare a anexei 2 a Ordinului M.A.I. nr. 140/2016, iar în subsidiar modificarea, datorită caracterului discriminatoriu a dispozițiilor cuprinse în art. 6 alin. (4) lit. a) și în art. 7 alin. (4) lit. a) din anexă. În esență, recurentul-reclamant a arătat că dispozițiile a căror anulare/modificare o solicită sunt discriminatorii sub aspectul înălțimii minime de 1,70 m pentru bărbați și 1,65 m pentru femei pe care trebuie să o aibă candidații în vederea participării la concursul pentru încadrare din sursă externă la MAI. Soluționând cauza, curtea de apel a găsit neîntemeiate motivele de nelegalitate invocate de recurentul-reclamant, soluție însușită și de către instanța de control judiciar. Efectuând propria evaluare a materialului probator, Înalta Curte constată că prima instanță a reținut în mod corect situația de fapt și a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale incidente. Răspunzând punctual criticilor formulate în recurs, Înalta Curte constată că nu este incident în cauză motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., dată fiind împrejurarea că sentința civilă recurată nu contrazice chestiunea litigioasă dezlegată prin considerentele sentinței civile nr. 38/30.03.2017 pronunțată de Curtea de Apel Oradea și care se bucură de autoritate de lucru judecat provizorie, conform art. 430 alin. (1) C. proc. civ. Aceasta întrucât, critica de nelegalitate a dispozițiilor art. 6 alin. (4) lit. a) și art. 7 alin. (4) lit. a) din Anexa la Ordinul M.A.I. nr. 140/2016 a fost invocată de recurentul-reclamant numai din perspectiva existenței unei discriminări și a primit aceeași rezolvare și în cuprinsul considerentelor sentinței civile nr. 38/30.03.2017. Astfel, la fila x din considerentele sentinței civile sus arătate, se menționează următoarele: "Motivele vizând existența unei discriminări în raport de candidații pentru instituțiile de formare a ofițerilor și agenților de poliție de frontieră pentru specializarea marină (art. 7 alin. (4) lit. a) din același ordin) nu vor fi reținute ca întemeiate de către instanță, întrucât existența unei diferențieri între condițiile de înscriere la concursuri diferite, organizate de structuri diferite nu implică, de plano, existența unei discriminări. Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. Rezultă că diferența de tratament se constituie în discriminare atunci când se realizează pe baza unui criteriu interzis în art. 2 din O.G. nr. 137/2000, și să vizeze situații identice, ceea ce nu este cazul în speța dedusă judecății." Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat interpretarea greșită a dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000, critică apreciată ca nefondată. Înalta Curte reține că, potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. Din cuprinsul normei sus enunțate rezultă că diferența de tratament se constituie în discriminare atunci când se realizează pe baza unui criteriu interzis în art. 2 din O.G. nr. 137/2000 și trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile, dar care sunt tratate diferit datorită apartenenței lor la una din categoriile sus enumerate, ceea ce nu este cazul în speța dedusă judecății. Astfel, Înalta Curte reține că, în mod corect judecătorul fondului, în raport de Directiva Consiliului Europei nr. 2000/78/CE din 27.11.2000 (paragraful 183 din preambul și art. 4 alin. (4) precum și de Raportul privind implementarea Directivei, a concluzionat că stabilirea unui criteriu referitor la înălțimea minimă a candidaților la concursurile în vederea încadrării directe apare ca fiind un criteriu corect impus, pe de o parte, de rațiuni ce țin de aptitudinile fizice ale candidaților și pe care aceștia trebuie să le posede, tocmai în considerarea activității profesionale specifice pe care urmează să le presteze după încadrare pe parcursul carierei profesionale, iar pe de altă parte, tocmai pentru a nu institui un tratament diferențiat al acestora față de candidații la examenele de admitere la instituțiile de învățământ ale MAI. Prin urmare, legitimitatea și proporționalitatea instituirii condiționării privind înălțimea se reflectă în necesitatea creării la nivelul MAI a unui corp profesional care să asigure calificări specifice domeniilor ministerului, având în vedere activitatea de bază a structurilor operative ale acestuia, respectiv misiuni în domeniul asigurării publice și combaterii infracțiunilor, caracterizate prin măsuri de înfrânare a fenomenelor sociale negative, pentru aplanarea conflictelor prin intervenții imediate, care să asigure menținerea caracterului operațional al serviciului. În acest context se impune precizarea că în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în mod constant faptul că statele dispun de o marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoge sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament aplicate (Hotărârile pronunțate în cauzele Fredin împotriva Suediei precum și Hoffmann împotriva Austriei), întinderea acestei marje depinzând de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze și de contextul în discuție. În speță, apelarea la criteriul de înălțime pentru admiterea la instituțiile de învățământ aparținând MAI, în raport de rațiunile sus arătate, apare ca fiind una legitimă.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Având în vedere considerentele arătate, constatând că nu există motive de reformare, Înalta Curte în baza art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.