ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5877/2019

Ședința publică din data de 26 noiembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 28 iunie 2016 sub nr. x/2016, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a solicitat să se constate calitatea de lucrător al Securității în ceea ce îl privește pe domnul A..

Prin sentința civilă nr. 3312 pronunțată în data de 1 noiembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în contradictoriu cu pârâtul A. și a constatat că pârâtul a avut calitatea de lucrător al Securității.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a declarat recurs pârâtul A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca netemeinică.

În susținerea primului motiv de recurs menționează că sentința recurată cuprinde motive contradictorii și neconforme cu probatoriul administrat, întrucât instanța de fond a reținut eronat că pârâtul ar fi fost lucrător al securității și că, actele întocmite de acesta priveau viața personală a persoanei supravegheate. În realitate pârâtul era angajat cu grad militar, al fostei Securități și din toate înscrisurile concepute ori semnate rezulta cu claritate că activitățile desfășurate, cu referire la titularul dosarului x invocat de CNSAS, s-au referit exclusiv la atitudini, manifestări, conduite exterioare, relații de comunicare interpersonală și activități profesionale specifice în regimul de unitate de executare a pedepsei și viața în detenție specifice celor aflați în executarea pedepsei aplicate de justiție. Mai mult monitorizarea obiectivului vizat, desfășurat în respectivul stagiu de executare a pedepsei, avea legătură directă cu condamnați/deținuți, aflați sub un mandat de executarea pedepsei, aplicându-se restrângerea unor drepturi și obligații stabilite prin regulamente de ordine interioară, cu disciplină și exigență și nicidecum nu avea legătură cu viața personală intimă și privată.

Față de cel de-al doilea motiv de recurs a susținut că instanța de fond a reținut greșit încălcarea de către pârât a prevederilor art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, de intruziune în viața personală a celui monitorizat, din dosar nerezultând clar că pârâtul ar fi comis o ingerință nepermisă și nejustificată disproporțională cu scopul legitim și moral de a preveni orice eveniment sau acte de indisciplină sau mai grav de evadare sau organizarea de revolte, mișcări de protest, refuz de hrană, nerespectarea programului zilnic de educare etc.

Arată că sentința nu ține seama de deciziile CCR, de practica I.C.C.J. cu privire la analizarea riguroasă a dovezilor, nu a stabilit în examenul de temeinicie al soluției pronunțate, regimul juridic al drepturilor omului presupus încălcate în raport de starea de fapt și de conținutul lor.

Susține că, instanța de fond ar fi trebuit să rețină din cuprinsul probelor vizate sau semnate de pârât, că activitățile desfășurate de acesta cu privire la persoana monitorizată și invocate de CNSAS, s-au referit exclusiv la munca de prevenire pe linia de contrainformații în sistemul penitenciar, la influența sa pozitivă, de a renunța la actele de prozelitism, preocupări, vicii, manifestări și conduită regulamentară corectă, etc., toate desfășurate în legătură directă cu asigurarea unui climat de ordine și disciplină în executarea pedepsei și a condamnării, lipsit de evenimente sau acțiuni periculoase.

În concluzie, apreciază că, din cele prezentate rezultă caracterul vădit nelegal al sentinței.

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 31 octombrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 10 decembrie 2019, în ședință publică, cu citarea părților. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 26 noiembrie 2019, prin încheierea de ședință din data de 17 aprilie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată în raport de prevederile legale incidente, și față de criticile recurentei-pârâte, constată recursul nefondat și îl va respinge, pentru considerentele ce urmează.

Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a solicitat instanței de judecată să constate calitatea de lucrător al Securității a domnului A..

Prima instanță a admis cererea reclamantului, apreciind, în esență, că sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile prevăzute de art. 2 lit. a) din Legea nr. 24/2008, și aceasta este și concluzia instanței de control judiciar.

Înalta Curte precizează că, nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile formulate de recurent nu evidențiază faptul că hotărârea cuprinde motive contradictorii.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, hotărârea judecătorească va cuprinde:

"(1)/…/b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Motivarea este esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

În cauză, hotărârea pronunțată de instanța de fond satisface cerințele prevăzute de dispozițiile legale menționate, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței cu privire la soluția pronunțată.

Înalta Curte apreciază ca nu este incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Potrivit acestui text de lege, casarea unor hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Procedând la propria analiză, în limitele legale menționate, instanța de control judiciar constată că, nu este incident în cauză motivul de nelegalitate invocat, soluția primei instanțe fiind rezultatul interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

În cauză instanța de fond a reținut în mod justificat că, în cazul pârâtului este întrunită cerința de lucrător al Securității, prin prisma atribuțiilor ce-i reveneau, în calitate de ofițer de contrainformații militare în unitățile de penitenciar/militarizate, având atribuții pe linia muncii de Securitate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că recurentul a avut gradul de locotenent-colonel în cadrul Direcției a IV (1974), aspect necontestat de pârât și care rezultat din înscrisurile existente la dosar, constând în documente aprobate și semnate de către acesta, din care rezultă că a avut gradul și funcția menționate.

Înalta Curte arată că, potrivit art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 prin lucrător al Securității se înțelege orice persoană care având calitatea de ofițer sau subofițer al Securității, în perioada 1945-1989, a desfășurat activități prin care a suprimat drepturi și libertăți fundamentale ale omului.

Definiția legală enunțată determină conținutul noțiunii de lucrător al Securității, în sensul că nu orice persoană care a funcționat în cadrul acestei instituții are calitatea de lucrător, ci esențial este ca prin activitatea respectivă să fi fost suprimate drepturi și libertăți fundamentale ale omului.

Această interpretare are în vedere și scopul pentru care a fost adoptată O.U.G. nr. 24/2008, act normativ prin care se urmărește deconspirarea prin consemnare publică a persoanei care a participat la activități de poliție politică comunistă, fără însă a crea premisele unei forme de răspundere morală și juridică colectivă pentru simpla participare la activitatea serviciilor de informații, în condițiile lipsei de vinovăție și a vreunei încălcări a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Ca urmare a acestor exigențe deduse din textul legal sancționator, la analiza calității de lucrător, trebuie să se aibă în vedere și raportul rezonabil de proporționalitate între interesele generale și cele particulare.

În speță, trebuie examinat dacă recurentul, prin activitatea sa, a desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale.

Textul art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 atribuie calitatea de lucrător numai acelor persoane care au desfășurat activități prin care au fost suprimate sau îngrădite drepturi și libertăți fundamente, ceea ce înseamnă că prin activitățile respective trebuia să se fi produs efectiv un rezultat.

Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că prima condiție este îndeplinită, respectiv aceea ca persoana să aibă calitatea de ofițer, inclusiv acoperit, sau subofițer al Securității în perioada 1945-1989.

O a doua condiție este aceea ca în calitatea menționată la punctul 1, persoana să fi desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului.

Și această condiție a fost considerată îndeplinită de către instanța de fond, reținându-se că toate măsurile întreprinse sau încuviințate de către recurent au încălcat flagrant drepturi și libertăți fundamentale ale omului garantate prin legile în vigoare și la acea dată.

Înscrisurile din dosarul nr. x (deschis de Securitate pe numele domnului B.), atestă că domnul A., având gradul de locotenent-colonel în cadrul Direcției a IV (1974) a contribuit în mod direct la instrumentarea acțiunii de urmărire informativă desfășurată de organele de Securitate împotriva domnului B., deținut în cadrul Penitenciarului Iași.

Înalta Curte constată că persoana urmărită nu a făcut decât să-și exprime liber opiniile sale cu privire la credința sa religioasă, întrucât făcea parte din secta religioasă Martorii lui Iehova. Acest fapt a condus la supravegherea persoanei, precum și la controale și încercării de a-l obliga să renunțe la "activitatea iehovistă" urmând ca în situația în care se va descoperii că este "element instigator, să fie pedepsit cu regim restrictiv timp de 12 lui", măsuri care au fost propuse de recurent.

Față de activitățile desfășurate, ofițerii Securității adoptau o poziție activă în raport cu informatorii, care erau instruiți de ofițeri cu privire la persoana despre care ar fi trebuit să furnizeze informații, cu privire la categoriile care interesau Securitatea, precum și cu privire la modalitatea de obținere a acestora.

De asemenea, ofițerii - cum este cazul recurentului - luau hotărâri cu privire la folosirea informațiilor primite în procesul de urmărire informativă, generând noi ingerințe ale Securității în viața privată a celui urmărit.

Încălcarea dreptului la viață privată s-a produs în momentul în care Securitatea, cu sprijinul recurentului, a pătruns în intimitatea persoanei urmărite, obținând informații privitoare la opiniile, intențiile, preocupările și viața sa de zi cu zi, iar acestea ajungeau să fie cunoscute, în amănunt, de către o autoritate represivă a fostului regim. În momentul în care informațiile referitoare la preocupările și opiniile unei persoane erau preluate de Securitate și deveneau obiect de lucru al acesteia, pentru motive care nu aveau de a face cu apărarea intereselor naționale, se producea încălcarea dreptului la viață privată.

Împrejurarea că numai o parte din măsurile întreprinse au fost îndeplinite sau că planul de măsuri în discuție a fost ordonat și apoi a fost aprobat de superiorii pârâtului la acel moment, este lipsit de relevanță sub aspectul incidenței art. 2 lit. a) din actul normativ indicat, esențial fiind ca pârâtul să-și fi exercitat competențele prevăzute de lege ca ofițer de securitate sau delegate prin ordin al superiorilor.

Pe de altă parte, sunt nefondate și criticile pârâtului recurent referitoare la încălcarea drepturilor fundamentale ori la suprimarea libertăților individuale ale persoanelor vizate, instanța de fond indicând în concret drepturile și libertățile suprimate prin activitatea la care în mod activ a participat pârâtul, așa cum s-a reținut în precedent.

Propunerea de cercetare și atenționare a persoanei urmărite, pentru a nu se exprima liber, au fost dispuse în scopul de a reprima credința religioasă celui urmărit, așa cum în mod just a reținut instanța de fond, conduită care demonstrează caracterul profund abuziv al acțiunilor desfășurate de organele de securitate, cu participarea directă a pârâtului, apte prin efectul lor de a limita și afecta nejustificat dreptul la viață privată și dreptul la libertate de exprimare.

Simpla obținere și, mai ales, folosirea unor informații cu caracter personal referitoare la o persoană urmărită de Securitate pentru motive care nu aveau de a face cu apărarea intereselor naționale, ci erau legate de faptul că regimul comunist nu accepta nici un fel de manifestare religioasă, constituie o violare a dreptului la viață privată.

Din perspectiva definiției date de legiuitor noțiunii de lucrător al Securității, importantă este imixtiunea arbitrară a autorităților în viață personală a celui urmărit. Această împrejurare demonstrează fără echivoc încălcarea dreptului la viață privată (prevăzut de art. 17 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice).

În consecință, reținându-se că motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. nu sunt incidente, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul A. împotriva sentinței civile nr. 3312 din 01 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 noiembrie 2019.