ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4037/2019

Ședința publică din data de 18 septembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 06 iulie 2016, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în contradictoriu cu pârâtul A., a solicitat să se constate calitatea pârâtului de lucrător al Securității.

Prin sentința civilă nr. 3292 din 31 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în contradictoriu cu pârâtul A. și a constatat calitatea de lucrător al Securității în privința pârâtului.

Împotriva sentinței civile nr. 3292 din 31 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul A., întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, pârâtul a susținut că prima instanță și-a însușit în mod greșit situația de fapt prezentată de reclamant, deși din expunerea acestuia nu rezultă că pârâtul ar fi autorul unor acțiuni, planuri de măsuri, dispoziții sau acte de ingerință și de urmărire informativă. Dimpotrivă, acțiunile pârâtului reprezintă acte curente de lucru, de administrare și de efectuare a asistenței tehnice de specialitate, respectiv de muncă auxiliară specifică resortului secretariat. Activitățile pârâtului constau în citire, redare, conspectare și transcriere de corespondență, redactarea adreselor de înaintare, întocmirea de sinteze și informări clasificate, care nu pot fi considerate încălcări sau ingerințe directe asupra drepturilor sau libertăților fundamentale ale omului, astfel cum susține reclamantul.

Recurentul-pârât apreciază că nu există o legătură de cauzalitate între pretinsul drept încălcat și activitățile pe care le-a desfășurat, care au o natură administrativă. Aceste activități vizau ascultarea impersonală, indirectă, prin folosirea unor conexiuni pe circuitele telefonice și expedierea pachetelor cu benzi audio către ofițerul desemnat cu cercetarea cazului respectiv, care analiza utilitatea sau concludența datelor obținute. Prin urmare, în cauză nu au fost prezentate dovezi din care să reiasă că a avut un rol activ în supravegherea persoanelor urmărite informativ.

Recurentul-pârât a susținut că instanța de fond a stabilit în mod greșit că, prin acțiunile sale, ar fi încălcat dreptul la viață privată și secretul convorbirilor telefonice, atât timp cât activitățile desfășurate sunt circumscrise domeniului tehnic, constând în asigurarea funcționării instalațiilor electronice. Motivarea hotărârii recurate preia argumente din cererea reclamantului, însă nu stabilește în concret ce acțiuni de încălcare a unor drepturi fundamentale ar fi comis pârâtul, în funcția sa de ofițer tehnic.

Recurentul-pârât a învederat că atribuțiile sale de serviciu nu aveau ca scop suprimarea sau îngrădirea de drepturi și libertăți, ci reprezentau activități de depistare și prevenire a unor acțiuni de anarhie ideologică, de tulburare a ordinii și moralei publice de către o persoană non-conformistă, cu vădit comportament nepotrivit, care urmărea crearea unui fals portret de disident economic și politic.

În raport de aceste împrejurări, recurentul-pârât a susținut că instanța de fond a reținut în mod greșit că ar fi încălcat prevederile art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, deși niciun înscris conceput ori semnat de acesta nu poate fi interpretat ca un act de violare a vieții private, a dreptului la libera exprimare ori a secretului corespondenței și convorbirilor telefonice. De asemenea, sunt greșite și argumentele sentinței recurate privitoare la încălcarea drepturilor prevăzute de art. 17 din Pactul Internațional pentru Drepturile Civile și Politice, deoarece nu s-a dovedit caracterul arbitrar și ilegal al pretinselor imixtiuni în viața privată, intimă și familială a persoanei urmărite.

Sentința recurată nu ia în considerare deciziile Curții Constituționale și nici pe cele ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care impun o analiză riguroasă ale dovezilor prezentate în astfel de cauze. Instanța de fond trebuia să ia în considerare echilibrul rezonabil care trebuie să existe între interesul general ocrotit de prevederile O.U.G. nr. 24/2008 și drepturile subiective și interesele legitime private, ceea ce impune indicarea, în considerentele hotărârii atacate, a faptelor concrete, comisive sau omisive, imputate pârâtului, de natură a conduce la încălcarea, îngrădirea, suprimarea ori lezarea drepturilor persoanei urmărite.

S-a mai susținut de către recurentul-pârât că instanța de fond avea obligația de a analiza incidența condițiilor care permit restrângerea unor drepturi și libertăți, respectiv: limitările să fie prevăzute de legea națională; să aibă un scop legitim, moral, de interes general; să fie necesare într-o societate democratică la momentul temporal analizat.

Recurentul-pârât a învederat, de asemenea, că activitatea sa a avut caracter legal, fiind strict reglementată prin actele normative în vigoare la acea vreme, iar scopul activității desfășurate de structura în cadrul căreia a activat nu a fost acela de persecutare ori de suprimare a drepturilor și libertăților.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 28 februarie 2017, intimatul-reclamant Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esență, susținerile formulate în primă instanță.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În cauză, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a sesizat instanța de judecată, susținând că pârâtul A., având gradul de maior în cadrul Direcției a IX-a Securitate în perioada 1968-1969, a participat activ la urmărirea informativă a soților B. și C., persoane aflate în atenția organelor de Securitate și cărora li se imputau desfășurarea unor activități de informare a unor diplomați occidentali, întreținerea de legături suspecte cu cetățeni străini și cu persoane cu antecedente politice sau penale, precum și aducerea de injurii grave la adresa conducerii de partid și de stat.

Potrivit dispozițiilor art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 este considerat lucrător al Securității "orice persoană care, având calitatea de ofițer sau de subofițer al Securității sau al Miliției cu atribuții pe linie de Securitate, inclusiv de ofițer acoperit, în perioada 1945 - 1989, a desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului".

Prima instanță a verificat înscrisurile administrate, prin prisma condițiilor impuse de lege pentru constatarea calității de lucrător al Securității, concluzionând în sensul admiterii acțiunii promovate de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității.

Soluția instanței de fond este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, critica din recurs privind neîncadrarea activității desfășurate de pârât în prevederile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, fiind nefondată.

În ceea ce privește prima condiție impusă de lege, și anume aceea ca pârâtul A. să fi avut calitatea de ofițer sau subofițer al Securității, nu a existat o dispută litigioasă tranșată de către instanța de fond, potrivit înscrisurilor existente la dosarul cauzei, pârâtul deținând gradul de maior în cadrul Direcției a IX-a Securitate în perioada 1968-1969.

Referitor la cea de-a doua condiție prevăzută de lege, și anume ca, prin activitățile desfășurate să se fi suprimat sau îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului, recurentul-pârât a criticat hotărârea de fond, susținând, în esență, că prima instanță ar fi apreciat și încadrat greșit activitățile pe care le-a desfășurat, acestea având specific tehnic și administrativ, iar scopul lor nu a fost acela de a îngrădi ori suprima drepturile și libertățile persoanelor urmărite, ci de a depista și preveni acțiuni neconforme cu normele sociale.

Întrucât în considerentele hotărârii recurate a fost redat, pe larg, conținutul documentelor din cuprinsul dosarului de urmărire informativă nr. 191238, având cota I 233941, Înalta Curte nu le va mai relua în prezenta decizie, urmând a le avea în vedere, prin raportare la criticile formulate de recurentul-pârât.

În ceea ce privește criticile recurentului-pârât referitoare la preluarea, de către instanța de fond, a situației de fapt expusă de reclamant, fără o analiză aprofundată a materialului probator, Înalta Curte le apreciază a fi nefondate, reținând că prima instanță a procedat la o examinare detaliată a datelor și informațiilor cuprinse în dosarul de urmărire informativă, în raport de apărările formulate de pârât, pentru a stabili dacă faptele imputate acestuia îndeplinesc cerințele prevăzute de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008.

Referitor la specificul activităților prestate de recurentul-pârât, Înalta Curte consideră că argumentele privitoare la caracterul tehnic al atribuțiilor de serviciu sunt irelevante în stabilirea existenței unei ingerințe în drepturile fundamentale ale persoanelor urmărite. Chiar dacă recurentul-pârât a ocupat o funcție de execuție, respectiv nu a dispus interceptarea discuțiilor private și a convorbirilor telefonice și nu a apreciat asupra concludenței și utilității acestora, rezumându-se la asigurarea suportului tehnic pentru realizarea acestor activități, Înalta Curte reține că, prin realizarea interceptărilor ambientale sau a convorbirilor telefonice aparținând persoanelor urmărite, prin efectuarea transcrierilor benzilor audio și asigurarea transmiterii materialului către ofițerul responsabil de caz, recurentul-pârât a contribuit în mod direct la încălcarea dreptului la viața familială și privată și a dreptului la liberă exprimare aparținând persoanelor urmărite.

Prevederile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 nu fac distincție între deținerea unei funcții de conducere sau de execuție, fiind suficient ca activitățile desfășurate să fi produs o ingerință nepermisă în drepturile ori libertățile fundamentale ale persoanei urmărite. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că este nefondată și critica privind desfășurarea activității pârâtului, urmare a unor ordine primite în calitate de ofițer de Securitate, întrucât legea nu conferă relevanță împrejurării dacă limitarea sau încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale a avut suport în actele normative sau în regulamentele în vigoare la acel moment.

În ceea ce privește scopul activităților desfășurate de recurentul-pârât, Înalta Curte apreciază a fi neîntemeiate argumentele expuse prin cererea de recurs, pornind, în primul rând, de la motivele care au condus la deschiderea dosarului informativ, printre care se numără legăturile soților D. cu persoane cu antecedente politice și comentarii la adresa conducerii de partid și de stat. Așadar, activitatea de urmărire informativă privea aspecte din sfera de interes a vieții particulare a persoanelor vizate, despre care Securitatea considera că manifestă atitudini anticomuniste, scopul real fiind acela de a identifica și persecuta opozanții regimului politic comunist. De altfel, chiar pârâtul arată, prin motivele de recurs, că activitățile pe care le-a desfășurat aveau ca obiect, printre altele, prevenirea unor acțiuni de anarhie ideologică, confirmând scopul real al urmăririi informative, expus anterior.

Încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanelor urmărite, de către recurentul-pârât, nu a fost o măsură proporțională și nici rezonabilă, scopul urmărit nefiind unul legitim, atât timp cât, în mod formal, se urmărea protejarea societății, dar, prin informațiile care interesau organele Securității, erau vizate persoanele care nu aderau la principiile și ideile statului comunist totalitar.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul A. împotriva sentinței civile nr. 3292 din 31 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 septembrie 2019.