ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5839/2019

Ședința publică din data de 22 noiembrie 2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul A. a solicitat instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului Ministerul Sănătății la plata sumei de 44.243,38 euro echivalent în RON la data plății, cu dobânda penalizatoare începând cu data introducerii acțiunii și până la achitarea efectivă a obligației principale și cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 148/2017 din 07 aprilie 2017, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății, a obligat pârâtul la plata echivalentului în RON al sumei de 24.474,83 euro, cu dobânda legală aferentă începând cu data promovării cererii de chemare în judecată și până la data plății efective, precum și a sumei de 3.300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, în favoarea reclamantului.

Împotriva hotărârii instanței de fond atât reclamantul A., cât și pârâtul Ministerul Sănătății, au declarat recurs.

I. Reclamantul A., prin recursul formulat, arată că obligarea intimatei la plata sumei de 160 Euro, achitată pentru susținerea testului de evaluare a cunoștințelor lingvistice pentru limba germană, în mod greșit a fost respinsă, considerând că "nu reprezintă un prejudiciu cauzat de refuzul nejustificat al pârâtului de eliberare a certificatului, în condițiile în care respectivul certificat de conformitate nu vizează acest aspect."

Recurentul consideră că în condițiile în care Ministerul Sănătății i-ar fi eliberat certificatul de conformitate care atestă formarea în profesia de medic gastroenterolog de la data solicitării acestuia, respectiv de la data de 19.02.2013, ar fi putut să se angajeze și ar fi putut profesa ca medic gastroenterolog încă de la acea dată, nemaifiind obligat să efectueze demersuri pentru obținerea formalităților echivalente în Germania, demersuri pentru care a fost obligat să achite în prealabil taxa de evaluare a cunoștințelor lingvistice.

În consecință, este evident faptul că suma de 160 euro achitată pentru susținerea testului de evaluare a cunoștințelor lingvistice pentru limba germană reprezintă un prejudiciu generat de refuzul intimatului de eliberare a certificatului de conformitate, respectiv reprezintă o cheltuială făcută pentru limitarea prejudiciului. Astfel, această cheltuială se încadrează în condițiile prevăzute de art. 1385, alin. (3) C. civ.., reprezentând o cheltuială dovedită prin înscrisuri, care reprezintă consecința directă a faptei ilicite a Ministerului Sănătății, ca urmare a refuzului nelegal de eliberare a certificatului de conformitate, reprezentând o taxă legală care intră în categoria celor necesare a fi efectuate pentru echivalarea studiilor medicale.

În ceea ce privește veniturile nerealizate, instanța de fond a obligat intimatul la plata sumei de 22.797,45 euro, considerând că doar această sumă ce cuvine cu titlu de venituri nerealizate, considerând că se cuvine acordarea salariilor doar pe o perioadă de 5 luni și 2/3 și doar la nivelul de 4.023,08 Euro.

În legătură cu aceste aspecte, recurentul învederează faptul că perioada pentru care se impune acordarea salariilor este perioada 10.01.2014-01.07.2014, iar nivelul salariului cuvenit ca medic specialist gastroenterolog este de 5.171,38 euro.

În condițiile în care intimatul nu ar fi refuzat în mod nelegal și nejustificat emiterea certificatului de conformitate care atestă formarea în profesia de medic gastroenterolog, recurentul consideră că ar fi obținut venituri salariale lunare în cuantum de 5.178,38 Euro încă de la data de 10.01.2014, și nu doar începând cu data de 08.06.2015, dată la care ar fi putut fi încadrat ca medic specialist gastroenterolog.

În consecință, instanța de fond trebuia să țină cont de un salariu de 5.171,38 euro, conform încadrării medicilor specialiști, în grila de salarizare 1 gradul 6, acesta fiind salariul neîncasat în perioada invocată și care reprezintă un beneficiu nerealizat în sensul normelor legale ale dreptului civil.

În ceea ce privește suma de 11.390 Euro reprezentând diferența dintre veniturile realizate în perioada 01.07.2014 -31.05.2015 și cele pe care le-ar fi putut realiza dacă deținea certificatul de conformitate, în mod greșit instanța de fond a considerat că vorbim despre pierderea unei șanse și nu despre un beneficiu nerealizat, respingând această solicitare.

În condițiile în care instanța de fond a admis cererea de obligare a intimatei la plata contravalorii veniturilor salariale în perioada 10.01.2014-01.07.2014, dată la care nu a putut profesa deloc ca medic, cu atât mai mult se impunea admiterea solicitării de obligare a intimatului la plata diferenței veniturilor salariale dintre cele cuvenite și cele încasate în concret în perioada 01.07.2014-31.05.2015, fiind evident faptul că și în acest caz vorbim despre un beneficiu nerealizat.

În opinia recurentului prejudiciul în cuantum de 11.390 Euro trebuie analizat din perspectiva prejudiciului cauzat ca beneficiu nerealizat. Fiind evident faptul că în ipoteza în care fapta ilicită nu exista, iar intimatul elibera certificatul de conformitate de la momentul solicitării acestuia (în data de 19.02.2013), de la acel moment putea încasa venituri salariale conform grilei de salarizare 1 gradul 6, astfel cum s-a întâmplat imediat ulterior efectuării formalităților necesare pentru recunoașterea studiilor medicale, prejudiciul fiind cert și raportat la aceste aspecte.

În ceea ce privește reducerea onorariului avocațial de la suma de 6.000 de RON la suma de 3.000 de RON, motivat de faptul admiterii în parte a pretențiilor, recurentul consideră că această soluție este nefondată și nelegală. Instanța de fond nu a făcut o apreciere corectă a cuantumului cheltuielilor de judecată cuvenite cu titlu de onorariu avocațial și a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 274, alin. (2) vechiul C. proc. civ.

II. Pârâtul Ministerul Sănătății, prin motivele de recurs formulate arată că din analiza contractului de muncă încheiat de reclamant cu Okumenisches Verbundkrankenhaus Trier Gemeinnutzige GmbH rezultă că angajatul își va desfășura activitatea începând cu din data de 10.01.2014 ca medic rezident în domeniile de responsabilitate precizate, fără a fi precizate nicăieri aceste domenii.

Din contractul de muncă se mai desprinde faptul că domeniul de responsabilitate poate fi determinat mai în detaliu pe baza unor instrucțiuni și, dacă este necesar, poate fi modificat.

Se mai arată că din contractul de muncă la care se face referire nu rezultă funcția și specialitatea, respectiv medic specialist gastroenterolog pe care angajatorul ar fi avut-o vacantă și pe care putea fii încadrat salariatul.

De asemenea, nu rezultă că oferta de muncă a angajatorului era pentru funcția de medic specialist gastroenterolog.

în concluzie, din contractul de muncă analizat nu rezultă că angajatorul avea o funcție vacantă de medic specialist gastroenterolog pe care reclamantul nu a putut să o ocupe din lipsa certificatului de conformitate eliberat în raport cu prevederile Directivei 2005/36/CE privind recunoașterea calificărilor profesionale.

Corespondența dintre reclamant cu Oficiul de Stat pentru Afaceri Sociale, Tineret și Aprovizionare din Koblenz nu prezintă relevanță. Din această corespondență se desprinde în esență faptul că, fără determinarea echivalenței pregătirii medicale prin avizare sau participare la examen care să facă referire la conținutul examenului de stat, desfășurarea unei activități medicale pentru o durată mai lungă nu este posibilă în landul Renania-Palatinat.

Se mai menționează în corespondență că studiile obținute în Albania nu dovedesc existența unei pregătiri echivalente cu cele care pot fi obținute pe plan local.

Or, reclamantul nu a făcut dovada că putea obține pe plan local, în landul german respectiv, o funcție de medic specialist gastroenterolog.

Pentru aceste motive nu pot fi reținute în sarcina Ministerului Sănătății taxele plătite de reclamant pentru obținerea permisului pentru exercitarea temporară a profesiei de medic, pentru eliberarea permisului de muncă și pentru autorizația de liberă practică.

Reclamantul, pentru a desfășura activitatea subordonată de medic rezident, în baza unui contract de muncă, nu avea nevoie de certificatul de conformitate de medic specialist gastroenterolog, certificat ce i-ar fi conferit dreptul de a desfășura în Germania activitate independentă.

Nu poate fi reținută susținerea instanței de fond referitoare la imposibilitatea reclamantului de a desfășura activități medicale în lipsa certificatului de conformitate atât timp că reclamantul a încheiat un contract de muncă pentru activitate medicală de medic rezident și a desfășurat-o efectiv.

Așadar, reclamantul a desfășurat în Germania activități medicale, în regim de subordonare, pentru care nu era condiționat de obținerea în prealabil a certificatului de conformitate, activități pentru care unitățile angajatoare aveau posturi vacante ofertate ca atare.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a normelor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate.

Cu toate că au fost formulate motive de recurs distincte de recurenți, instanța le va analiza și răspunde prin considerente commune.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere următoarele considerente.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin sentința civilă nr. 237/03.06.2014 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2014, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1457/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admisă acțiunea reclamantului A. și a fost obligat pârâtul Ministerul Sănătății la emiterea certificatului de conformitate ce atestă formarea reclamantului în profesia de medic specialist gastroenterologie.

Ulterior, recurentul-reclamant a promovat acțiune prin care a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Sănătății la plata sumei de 44.243,38 euro echivalent în RON la data plății, cu dobânda penalizatoare începând cu data introducerii acțiunii și până la achitarea efectivă a obligației principale, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul produs prin neeliberarea certificatului imediat după ce l-a solicitat.

Potrivit art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ,

"(1) Cand persoana vatamata a cerut anularea actului administrativ, fara a cere in acelasi timp si despagubiri, termenul de prescriptie pentru cererea de despagubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia sa cunoasca intinderea pagubei.

(2) Cererile se adreseaza instantelor de contencios administrativ competente, in termenul de un an prevazut la art. 11 alin. (2)".

Înalta Curte constată că, în cauză, se solicită despăgubiri pentru prejudiciul material suferit, reprezentând pe de o parte contravaloarea cheltuielilor efectuate pentru obținerea formalităților echivalente în Germania, iar pe de altă parte, diferența între veniturile salariale obținute și cele pe care le putea realiza în respectiva perioadă.

Din cuprinsul sentinței civile nr. 237/2014 a Curții de Apel Cluj rezultă că recurentul-reclamant s-a adresat recurentului-pârât la data de 19.02.2013, în vederea obținerii certificatului de conformitate,

Cererea a fost soluționată după finalizarea dosarului menționat, prin emiterea certificatului nr. VIII.d/11770/07.10.2016.

Intenția recurentului-reclamant de a se angaja în străinătate a fost dovedită, tocmai acesta fiind scopul certificatului de conformitate eliberat în temeiul Directivei nr. 2005/36/CE privind recunoașterea calificărilor profesionale.

Recurentul-reclamant a făcut dovada că a încheiat contract individual de muncă în Germania, ca medic rezident, începând cu data de 10.01.2014, dată ulterioară solicitării adresate Ministerului, dar anterioară declanșării procesului care s-a finalizat cu obligarea autorității publice la emiterea certificatului.

Din înscrisurile depuse rezultă faptul că, în cursul derulării dosarului nr. x/2014, recurentul-reclamant a făcut demersuri pentru obținerea permisului de muncă și pentru recunoașterea studiilor medicale în Germania, pentru a-și putea desfășura activitatea ca medic.

Inițial, recurentul-reclamant a obținut un permis pentru exercitarea temporară a profesiei de medic, ceea ce atestă achitarea sumei de 142,50 euro pentru urmarea procedurilor legale, indicată prin decizia de stabilire a costurilor din data de 24.10.2013.

Taxa administrativă pentru eliberarea permisului limitat de muncă și taxa de livrare, în total 151,45 euro a fost achitată de recurentul-reclamant, întrucât subsecvent a încheiat contractul individual de muncă din data de 27.06.2014, pentru desfășurarea activității începând cu data de 01.07.2014.

Ulterior, recuentul-reclamant a susținut examenul pentru obținerea autorizației de liberă practică medicală, achitând în acest scop suma de 1.100 euro. Autorizația de liberă practică i-a fost eliberată la data de 08.04.2015, după achitarea taxei totale de 283,45 euro.

Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că toate cheltuielile menționate sunt dovedite și reprezintă consecința directă a faptei ilicite a recurentului-pârât Ministerul Sănătății, care a refuzat în mod nelegal eliberarea certificatului de conformitate, determinându-l astfel pe recurentul-reclamant să achite taxele legale pentru a-și echivala studiile medicale.

De asemenea, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că suma de 160 euro achitată de recurentul-reclamant pentru susținerea testului de evaluare a cunoștințelor lingvistice pentru limba germană nu reprezintă un prejudiciu cauzat de refuzul nejustificat al recurentului-pârât de eliberare a certificatului, în condițiile în care respectivul certificat de conformitate nu vizează acest aspect.

Cu titlu de venituri nerealizate, recurentul-reclamant a solicitat acordarea sumei de 31.026 euro reprezentând contravaloarea salariilor pentru perioada 10.01.2014-01.07.2014, adică o perioadă de 6 luni și un salariu de 5.171 euro pe lună, respectiv suma de 11.390 euro reprezentând diferența dintre veniturile realizate pe perioada 01.07.2014-31.05.2015 și cele pe care le putea realiza dacă deținea certificatul de conformitate.

În speță, recurentul-reclamant a făcut dovada că la data de 02.01.2014 a semnat contract individual de muncă cu o instituție medicală din Germania, Trier, pentru a-și desfășura activitatea ca medic rezident în perioada 10.01.2014 - 09.01.2019.

Deoarece recurentul-reclamant nu a obținut certificatul de conformitate de la Ministerul Sănătății, nu a putut desfășura activitate în calitate de medic decât după echivalarea pregătirii medicale prin avizare sau participare la examen.

Ulterior, la data de 27.06.2014 a semnat un alt contract individual de muncă cu St. Nikolaus-Stiftshospital GmbH Andernach, pentru perioada 01.07.2014-31.12.2015, fiind încadrat în grila de salarizare I, gradul 1.

După obținerea autorizației de liberă practică medicală, reclamantul a fost angajat ca medic rezident în cadrul B. începând cu data de 08.06.2015, încadrarea salarială fiind în grila de salarizare 1 gradul 6.

Înalta Curte constată că recurentul-reclamant solicită acordarea sumei de 31.026 euro reprezentând contravaloarea salariilor pentru perioada 10.01.2014-01.07.2014, adică o perioadă de 6 luni și un salariu lunar de 5.171 euro.

Înalta Curte apreciază că instanța de fond în mod corect a reținut că salariul neîncasat de recurentul-reclamant în respectiva perioadă reprezintă beneficiu nerealizat în sensul dreptului civil, contractul atașat făcând dovada că începând cu data de 10.01.2014 urma să obțină veniturile salariale negociate.

Sub acest aspect, însă, contractul specifică în mod expres încadrarea în grila de salarizare 1A, gradul 1, conform Contractului colectiv de muncă pentru medici - versiunea ecleziastică.

Recurentul-reclamant solicită a se ține cont de un salariu de 5.171,38 euro valabil pentru încadrarea în grila de salarizare 1 gradul 6 dar contractul individual de muncă semnat nu îi conferea astfel de drepturi salariale.

Prin urmare, instanța de fond în mod corect a stabilit că recurentului-reclamant cu titlu de beneficiul nerealizat nu i se poate acorda decât salariul menționat prin contract.

De asemenea, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant solicită suma de 11.390 euro reprezentând diferența dintre veniturile realizate în perioada 01.07.2014 - 31.05.2015 și cele pe care le putea realiza dacă deținea certificatul de conformitate. Pentru aceasta, recurentul-reclamant a arătat că fără certificatul de conformitate era plătit ca medic rezident, dar dacă îl deținea, era plătit ca medic specialist și putea efectua gărzi, veniturile fiind mult superioare. După obținerea autorizației de liberă practică medicală, s-a putut angaja medic specialist începând cu data de 08.06.2015, având un salariu lunar de 5.171 euro.

Instanța de control judiciar constată că recurentul-reclamant nu a făcut dovada încheierii unui contract individual de muncă pentru funcția de medic specialist gastroenterolog și cu încadrarea aferentă, pe care să nu îl fi putut onora din cauza lipsei certificatului de conformitate.

Înalta Curte apreciază că instanța de fond temeinic și legal a reținut că solicitarea recurentului-reclamant de acordare a diferențelor salariale ar fi putut fi abordată din această perspectivă doar dacă se proba existența unei șanse reale și serioase de a obține respectivul salariu. Cu alte cuvinte, dacă reclamantul făcea dovada că în aceeași perioadă era disponibil un post de medic specialist în cadrul aceleiași instituții, se putea proceda la verificarea probabilității de realizare a șansei sale de ocupare a respectivei funcții. Iar aceasta tocmai pentru că pierderea unei șanse atrage acordarea de daune proporțional cu probabilitatea realizării șansei respective.

În ceea ce privește susținerile privind greșita acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 451 C. proc. civ., potrivit cărora: judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxele de procedură și impozitul proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a tăcut. Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiași articol, să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenții, în sensul art. 451 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru și de procedură, plata experților, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfășurare a judecății.

Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanță, partea care a câștigat procesul trebuie să dovedească că le-a făcut.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamantul a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susținerea intereselor în fața instanței de fond.

Înalta Curte constată că textul de lege a fost interpretat corect, fiind respectat principiul de drept potrivit căruia legalitatea sentinței implică respectarea întocmai a dispozițiilor procesuale și justa aplicare a legii materiale cu ocazia judecării pricinii respective.

Înalta Curte apreciază că instanța de fond corect a obligat pârâta la cheltuieli parțiale de judecată, reținând că suma pretinsă ca onorariu avocațial este disproporționată în raport cu complexitatea cauzei.

Natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părții care a câștigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții.

Cheltuielile de judecată pornesc de la principiul independenței procesuale a fiecărei părți. Astfel, se poate vorbi și de o altă natură juridică a cheltuielilor de judecată, și anume aceea de sancțiune, menirea lor fiind înlăturarea procesivității excesive a unor justițiabili.

Dispozițiile art. 451 C. proc. civ., fără a menționa in terminis, induce o prezumție de culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat pornirea procesului de către partea adversă și implicit efectuarea unor cheltuieli de judecată.

Din punct de vedere al formei de manifestare, culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul instanței a unei cereri, acțiuni ce se dovedește a fi neîntemeiată, fie susținerea unor apărări neîntemeiate (care echivalează cu zădărnicirea încercării reclamatului de a obține solicitările formulate în cererea de chemare în judecată).

În general, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câștigătoare. Din acest punct de vedere este irelevantă buna-credință a părții care a pierdut procesul.

Înalta Curte constată că instanța de fond a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată stabilite de dispozițiile legale, doctrină și jurisprudență.

În jurisprudența CEDO s-a stabilit cu valoare de principiu regula conform căreia partea care a câștigat procesul va putea obține rambursarea unor cheltuieli doar în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. Tot jurisprudența CEDO a stabilit că pentru a se putea da curs solicitării de restituire a cheltuielilor de judecată, trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele trăsături: caracterul real și caracterul necesar.

Se poate observa că, atât condițiile impuse de legislația națională, cât și cele impuse de jurisprudența CEDO sunt întrunite în litigiul de față, condiții ce au fost avute în vedere de prima instanță atunci când a admis parțial acordarea cheltuielilor de judecată.

De asemenea, Înalta Curte constată că și celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect, legal, starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Pentru toate considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursurile vor fi respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Ministerul Sănătății împotriva sentinței civile nr. 148/2017 din 7 aprilie 2017 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 noiembrie 2019.