ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4788/2019

Ședința publică din data de 16 octombrie 2019

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1). Obiectul litigiului dedus judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița, secția civilă, la data de 12 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții MINISTERUL AFACERILOR INTERNE și INSPECTORATUL GENERAL PENTRU IMIGRĂRI, solicitând: anularea în parte a Ordinului M.A.I. nr. II/1189/03.02.2017 și, ca o consecință a anulării în parte a acestuia, obligarea pârâtului Ministerul Afacerilor Interne la emiterea unui nou ordin, prin care să i se acorde gradul profesional corespunzător cu pregătirea și vechimea pe care le deținea la data emiterii Ordinului nr. II/1189/03.02.2017, prin luarea în considerare a perioadei de 19 ani și 6 luni, în specialitatea Financiar- Contabilitate și obligarea pârâtului Inspectoratul General pentru Imigrări la emiterea actelor administrative pentru numirea pe funcția de ofițer specialist principal I (economist), pentru care a candidat începând cu 15.02.2017 și până la 01.04.2018 și a acordării drepturilor salariale reprezentând diferența dintre gradul de subinspector și gradul profesional ce i se va acorda ca urmare a emiterii noului Ordin de către Ministerul Afacerilor Interne, precum și a celor dintre funcția de ofițer IV, pe care a fost încadrată, și cea de ofițer specialist principal I; cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

2) Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență

2.1). Prin sentința civilă nr. 294 F din 25 februarie 2019, Tribunalul Ialomița, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale, invocată de paratul Inspectoratul General pentru Imigrări și a declinat competenta de soluționare a cererii formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul General pentru Imigrări, în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII- a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul Ialomița a evocat prevederile legale de la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și a reținut, în esență, că, întrucât cauza de față are ca obiect anularea unui act administrativ emis de o autoritate publică centrală, respectiv Ordinul nr. II/1189/03.02.2017 emis de Ministerul Afacerilor Interne, competența de soluționare aparține Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ținându-se seama, totodată, și de dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

2.2). La data de 05 martie 2019, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ fiscal, iar prin sentința civilă nr. 194 din 29 mai 2019, s-a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București; s-a declinat competența de soluționare a cauzei privind acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul General pentru Imigrări, în favoarea Tribunalului Ialomița, secția civilă; s-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în vederea soluționării conflictului de competență.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, că, în stabilirea competenței de soluționare a cauzei, se impune analizarea nu doar în mod formal a categoriei de autoritate publică a emitentului actului a cărui anulare se solicită, din prisma poziționării acestuia în ierarhia autorităților publice, în sensul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 (local sau central), ci, în special, a obiectului cererii de chemare în judecată, adică, a pretenției concrete deduse judecății, naturii juridice a acesteia, destinatarului actului în cauză, în cadrul raporturilor juridice de serviciu dintre reclamantă și pârât.

Astfel, a reținut, Ordinul nr. II/1189/3.02.2017 este emis de Ministerul Afacerilor Interne în baza art. 9 alin. (2), art. 14, art. 15 alin 1 lit. b), art. 73 alin. (12) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului ca urmare a promovării de către reclamantă a concursului organizat de pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări, dispunându-se încadrarea reclamantei în corpul ofițerilor prin acordarea gradului profesional de subinspector de poliție.

Astfel cum se arată expres în cuprinsul actului atacat, Ordinul privește raportul de serviciu al funcționarului public.

Art. 1 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului prevede expres pentru polițist că acesta este funcționar public civil, cu statut special, înarmat, ce poartă, de regulă, uniformă și exercită atribuțiile stabilite pentru Poliția Română prin lege, ca instituție specializată a statului, în continuare, fiind reținute de către instanță prevederile art. 2 alin. (2) teza întâi, art. 5 alin. (1) lit. f) și g) și art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, prin aceste din urmă prevederi dispunându-se în mod explicit:

"Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe".

Motivul pentru care astfel de cauze intră în competența instanțelor de contencios administrativ, a reținut Curtea, rezidă în împrejurarea că, prin dispozițiile acestei legi, nașterea, modificarea raportului de serviciu al funcționarului public, ca și încetarea acestuia, au loc prin act administrativ emis de conducătorul autorității instituției publice în serviciul căreia funcționarul public se află.

Așa fiind, de regulă, în primă instanță, competența materială a soluționării unor atare cauze revine tribunalelor (secțiilor de contencios administrativ și fiscal), fără a face distincție după cum autoritatea publică pârâtă este una de nivel central sau local.

Astfel, s-a reținut, dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 au caracter de lege generală în raport de dispozițiile speciale ale art. 109 din Legea nr. 188/1999, fiind, astfel, înlăturate de la aplicare, neputând justifica o competență materială a instanței de judecată stabilită în raport de rangul autorității publice emitente a actului administrativ contestat.

În acest sens, Curtea a considerat că această interpretare este conformă și Soluției de unificare a jurisprudenței adoptate în ședința judecătorilor secției contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți din data de 18 februarie 2013, în sensul că "normele de competență prevăzute de art. 109 din Legea nr. 188/1999, astfel cum au fost modificate prin art. IV din Legea nr. 2/2013, sunt aplicabile inclusiv funcționarilor publici cu statut special, în măsura în care statutele speciale ale categoriilor respective nu conțin dispoziții prin care să fie stabilită expres competența unei alte instanțe" (Decizia nr. 59/2018 din 17 ianuarie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, regulator de competență).

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra regulatorului de competență

Analizând actele și lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente material să judece pricina, Înalta Curte va pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente, stabilind competența soluționării acesteia în favoarea Tribunalului Ialomița, secția Civilă, pentru următoarele considerente:

Art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, prevede în mod expres:

"Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe".

Dispozițiile Legii nr. 188/1999 stabilesc, așadar, în favoarea tribunalelor, competența materială exclusivă în soluționarea cauzelor având ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public, fără a face distincție după cum autoritatea publică pârâtă este una de nivel central sau local. Dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 au caracter de lege generală în raport de dispozițiile speciale ale art. 109 din Legea nr. 188/1999, fiind, astfel, înlăturate de la aplicare, neputând justifica o competență materială a instanței de judecată stabilită în raport de rangul autorității publice emitente a actului administrativ contestat.

Prin urmare, trebuie analizat dacă prezenta cauză are ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public.

Raporturile de serviciu se nasc și se exercită pe baza actului administrativ de numire, emis în condițiile legii și încetează tot prin emiterea unui act administrativ (art. 4, 97, 98, 99 din Legea nr. 188/1999). Raportul de serviciu poate fi modificat sau suspendat în condițiile reglementate de Cap. IX din același act normativ. De asemenea, art. 31 alin. (1) și (2) din Legea nr. 188/1999 prevede că pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din salariul de bază și sporul de vechime, și beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii. Rezultă că un litigiu are ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public dacă acesta privește nașterea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea raportului de serviciu.

În acest sens, se constată că în speța de față, obiectul acțiunii este cererea unui funcționar public de anulare în parte a Ordinului Ministerului Afacerilor Interne nr. II/1189/03.02.2017, sub aspectul acordării gradului profesional corespunzător cu pregătirea și vechimea pe care le deținea la data emiterii acestui Ordin, precum și acordarea drepturilor salariale constând în diferența rezultată, în considerarea raportului de serviciu pe care acesta îl desfășoară, ca funcționar public.

Prezentul litigiu se referă, deci, la un aspect strâns legat de raportul de serviciu al reclamantei, astfel încât, competența de soluționare aparține tribunalului, astfel cum prevăd dispozițiile speciale imperative ale art. 109 din Legea nr. 188/1999.

Prin urmare, de vreme ce nu a fost identificată o normă specială, derogatorie de la art. 109 din legea menționată, precum și având în vedere prevederile art. 95 pct. 4 C. proc. civ., în conformitate cu care tribunalele judecă "orice alte cereri date prin lege în competența lor", este evident instanța competentă să soluționeze cauza este Tribunalul Ialomița.

În același context, Înalta Curte reține că acțiunea reclamantei a fost introdusă inițial la Tribunalul Ialomița, care - în urma invocării de către pârât a necompetenței materiale, prin întâmpinare - și-a declinat în mod greșit competența în favoarea Curții de Apel București, iar sentința fiind fără cale de atac, dispoziția de declinare nu a putut fi criticată în fața unei instanțe de control judiciar.

În consecință, în condițiile art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1) și alin. (4) C. proc. civ., văzând și dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze prezenta cauză este Tribunalul Ialomița, secția civilă, completul specializat în litigii de contencios administrativ.

Temeiul legal al soluției

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența materială de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Ialomița.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. și pe pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul General pentru Imigrări, în favoarea Tribunalului Ialomița, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 octombrie 2019.