ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3313/2020

Ședința publică din data de 9 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 19.12.2016, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Majestatea Sa A. al României a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, anularea actului administrativ emis de pârât sub nr. 8130/CPP/06.12.2016 raportat la anul 2008, reprezentând un refuz nejustificat de acordare/de plată a ajutoarelor de stat aferente anului 2008, cu consecința obligării pârâtului la plata sumei de 253.819,81 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-a putut recolta în calitate de proprietar pentru suprafața de pădure de 387,70 ha, situată în zona/tipul funcționat T1/T2, terenuri forestiere administrate de Ocolul Silvic Brașov, cu titlu de compensații/ajutoare de stat, datorită funcțiilor de protecție stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricții în recoltarea de masă lemnoasă, aferente anului 2008.

A solicitat și plata dobânzilor fiscale calculate asupra debitului principal în cuantum de 253.819,81 RON, începând cu data de 27.10.2016, dată la care a depus Cererea nr. x la Garda Forestieră Brașov, până la plata efectivă a debitului.

Prin sentința nr. 1409 din 19 aprilie 2017, Curtea a respins acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul Majestatea Sa A. al României, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a hotărârii recurate și, urmare a rejudecării fondului, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată, respectiv:

- anularea actului administrativ nr. 8130/ C. proc. pen./06.12.2016 emis de pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor, reprezentând un refuz nejustificat de avizare a documentației depuse în vederea accesării pe cale administrativă a ajutoarelor de stat pentru anul 2008, cu consecința

- obligării pârâtului la plata ajutorului de stat cuvenit pentru anul 2008, în cuantum de 253.819,81 RON, și a dobânzii fiscale, de la data de 27.10.2016 (data la care creanța a devenit exigibilă prin introducerea cererii nr. x/27.10.2016 la Garda Forestieră Brașov) și până la data plății efective,

- cu cheltuieli de judecată la fond și recurs.

A susținut recurentul-reclamant că instanța de fond a ignorat cele statuate în mod definitiv și obligatoriu de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 36/2015 pronunțată în sesizarea nr. x/2015 având ca obiect dezlegarea unor chestiuni de drept.

Astfel, având în vedere că perioada pentru care a solicitat acordarea compensațiilor, respectiv anul 2008, considerentele primei instanțe privind inexistența unor norme metodologice nu pot fi reținute în cauză.

Ajutoarele de stat se determină potrivit Normelor Metodologice aprobate prin H.G. nr. 1071/2006 prin aplicarea metodologiei de calcul a sumelor cuvenite drept compensații proprietarilor de păduri cu funcții speciale de protecție, emise prin Ordinul comun al Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale nr. 625/2006 și al Ministerului Finanțelor Publice nr. 22507/2006.

Prin urmare, exista cadrul juridic în baza căruia autoritățile competente să poată face plata ajutorului de stat cuvenit.

A precizat recurentul-reclamant că a inițiat procedura administrativă de obținere a ajutorului de stat solicitat pentru anul 2008 prin Cererea înregistrată la Garda Forestieră Brașov sub nr. x/27.10.2016, dată la care H.G. nr. 861/2009 era în vigoare.

De asemenea, la acea dată era îndeplinită inclusiv condiția suspensivă reglementată de art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009, având în vedere că prin Decizia nr. C(2012) 5166final/19.07.2012, publicată în JOUE pe data de 13.09.2012, Comisia Europeană a încadrat aceste compensații în categoria ajutoarelor de stat.

Ca atare, existau în cadrul legislativ național acte normative în vigoare care reglementează domeniul specific al acordării, utilizării și controlului sumelor anulare destinate gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice pentru anul 2008.

Suma solicitată prin acțiune a fost calculată conform H.G. nr. 1071/2006, neputându-se constata inexistența unei creanțe certe.

Scopul Legii nr. 46/2008 privind Codul silvic este acela de a-i despăgubi pe proprietari pentru imposibilitatea de a dispune de terenurile lor, iar lipsa normelor metodologice este imputabilă Statului Român, prin Guvernul României, exercitarea dreptului său de proprietate nu poate fi restrânsă de normele metodologice.

A mai apreciat recurentul-reclamant că au fost încălcate și dispozițiile art. 44 și art. 136 alin. (5) din Constituția României, care garantează dreptul la proprietate privată, precum și dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional la CEDO.

Intimatul-pârât Ministerul Apelor și Pădurilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Totodată, a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește acordarea compensațiilor pentru anul 2008, având în vedere că dreptul reclamantului de a solicita compensațiile s-a născut începând cu data de 01.01.2009, iar promovarea acțiunii în instanță s-a realizat la data de 19.12.2016.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-reclamant a solicitat respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, apreciind că termenul de prescripție în cauză este cel de 5 ani, reglementat de art. 91 Codul de procedură fiscală, având în vedere natura juridică a ajutoarelor de stat, respectiv caracterul acestora de creanțe fiscale.

De asemenea, termenul de prescripție de 5 ani curge de la data publicării în JOUE a Deciziei C(2012) 5166 final/19.07.2012, respectiv data de 13.09.2012 (data împlinirii condiției suspensive reglementate de art. 6 alin. (1) din H.G. nr. 861/2009).

Pe fondul căii de atac, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, Înalta Curte constată că recursul, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este fondat, însă pentru următoarele considerente care privesc analiza excepției dreptului material la acțiune invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare.

6.1. Preliminar, reține instanța de control judiciar că soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, formulată de pârât pentru prima dată în recurs, este posibilă, fiind întrunite condițiile impuse de dispozițiile art. 247 alin. (1) C. proc. civ., excepția prescripției dreptului material la acțiune fiind de ordine publică și neimplicând o verificare a împrejurărilor de fapt în afara probelor deja administrate la dosar.

6.2. Instanța de fond a fost învestită de către reclamantul Majestatea Sa A. al României cu o acțiune în pretenții îndreptată împotriva pârâtului Ministerul Apelor și Pădurilor, creanța fiind generată de interdicția legală a recoltării produselor de masă lemnoasă pentru suprafața de pădure de 387,70 ha, situată în aria total protejată Natura 2000, tipul funcțional T1/T2.

Pretențiile au fost evaluate de către reclamant la suma de 253.819,81 RON (la care se adaugă dobânzi), fiind aferente anului 2008.

Raportat la perioada pentru care au fost calculate pretențiile solicitate prin cererea de chemare în judecată (anul 2008), pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune.

6.3. Recurentul-reclamant, prin răspunsul la întâmpinare, a apreciat a fi aplicabil art. 91 Codul de procedură fiscală astfel că ar fi vorba despre termenul de prescripție de 5 ani. De asemenea, a mai susținut că dreptul reclamantului la despăgubiri a fost afectat de condiția suspensivă prevăzută de art. 6 din H.G. nr. 861/2009, conform căruia formele de sprijin prevăzute la art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 se vor finanța numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat.

În raport de aceste dispoziții legale, recurentul-reclamant a mai opinat că, față de data publicării Deciziei Comisiei Europene nr. C(2012) 5266 final/19.07.2012 prin care s-a acordat avizul favorabil pentru acordarea ajutoarelor de stat persoanelor fizice și juridice care dețin păduri incluse în T1 și T2 din cadrul siturilor Natura 2000, termenul de prescripție, suspendat odată cu intrarea în vigoare a H.G. nr. 861/2009, a început să curgă din nou, fiind vorba despre un nou termen de prescripție.

6.4. Înalta Curte constată a fi nefondate alegațiile recurentului-reclamant formulate prin răspunsul la întâmpinare.

Pentru o corectă analiză a datei de început și a momentului împlinirii termenului de prescripție, dar și a incidenței unor eventuale cauze de suspendare ori întrerupere a acestui termen, este necesar a se determina actul normativ aplicabil litigiului dedus judecății, în raport de modificările legislative survenite.

Pretențiile deduse judecății de către reclamant sunt aferente anului 2008, data nașterii dreptului la acțiune situându-se, din punct de vedere cronologic, anterior datei de intrare în vigoare a C. civ. din 2009 (01.10.2011) și, implicit, anterior abrogării Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

6.5. Contrar aprecierilor recurentului-reclamant, în acord cu Soluția de principiu adoptată de secția de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 12 iunie 2017, natura juridică a creanței referitoare la compensațiile prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, este una civilă, supusă termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de legea civilă, iar termenul de prescripție pentru compensații acordate potrivit Codului Silvic curge de la 1 ianuarie a anului următor celui pentru care se solicită compensația.

Înalta Curte reține că prescripțiile începute înainte de abrogarea Decretului-lege nr. 167/1958 sunt reglementate de acest act normativ, concluzie fondată pe prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care dispun că prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ., sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Prin urmare, având în vedere că reclamantul pretinde o creanță de natură civilă aferentă anului 2008, iar prescripțiile începute pentru perioada anterioară datei de 1 octombrie 2011 sunt supuse dispozițiilor Decretului-lege nr. 167/1958, Înalta Curte va analiza excepția prescripției dreptului material la acțiune prin prisma acestor prevederi legale, reținând că, potrivit art. 3 din Decretul-lege nr. 167/1958, este aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani.

Din analiza actelor dosarului rezultă că cererea de chemare în judecată, având ca obiect pretenții aferente anului 2008, a fost înregistrată pe rolul instanței de judecată la data de 19.12.2016, după ce recurentul-reclamant s-a adresat Gărzii Forestiere Brașov prin Cererea nr. x/27.10.2016 pentru solicitarea plății compensațiilor.

Termenul de prescripție aferent creanței născute în anul 2008 a început să curgă la data de 01.01.2009 și s-a împlinit la data de 01.01.2012, astfel încât, la data sesizării instanței de judecată, 19.12.2016, dar și la data solicitării de avizare a plății, 27.10.2016, dreptul material la acțiune al reclamantului era prescris.

6.6. Referitor la argumentele recurentului-reclamant, că art. 6 alin. (1) din H.G. nr. 861/2009 a instituit o condiție suspensivă, Înalta Curte reține că, prin Soluția de principiu adoptată de secția de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 12 iunie 2017, cu rol de unificare a practicii, s-a reținut că

"Decizia C (2012) 5166 final, emisă de Comisia Europeană la data de 19 iulie 2012, prin care s-a avizat favorabil acordarea ajutoarelor de stat, nu constituie condiție suspensivă, în sensul dispozițiilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/58, pentru obținerea compensaților aferente anilor 2007, 2008, 2009 (...)."

La adoptarea acestei Soluții de principiu s-a avut în vedere faptul că prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 se referă numai la compensațiile pentru care dreptul de acordare a luat naștere începând cu data de 1 ianuarie 2010, chestiune de drept care a fost dezlegată prin Decizia nr. 36/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dezlegare obligatorie pentru instanțe de la data la care decizia respectivă a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 11 februarie 2016.

De altfel, această decizie a fost invocată chiar de către recurentul-reclamant prin cererea de recurs, solicitând a fi avută în vedere.

Prin decizia respectivă, s-a stabilit că:

"Pentru acordarea compensațiilor prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, republicată, și de art. 4 lit. s) pct. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 74/2010, cu modificările și completările ulterioare, după data de 1 ianuarie 2010, trebuie să existe decizia favorabilă a Comisiei Europene privind ajutorul de stat și să fie adoptate normele metodologice ulterioare, în condițiile art. 5 din Ordonanța Guvernului nr. 14/2010."

În consecință, dispozițiile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 nu reglementează o condiție suspensivă privind nașterea dreptului la acțiune pentru compensațiile solicitate de persoanele interesate, aferente perioadei anterioare datei de 1 ianuarie 2010. Astfel, nu au incidență asupra termenului de prescripție, în ceea ce privește pretențiile deduse judecății, iar termenul de prescripție s-a împlinit, astfel cum s-a arătat mai sus, la data de 01.01.2012, anterior sesizării instanței de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază a fiind fondată excepția prescripției dreptului material la acțiune.

6.7. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul reclamantului, continuat de succesori, iar în rejudecare, va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune și va respinge acțiunea în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de Majestatea Sa A. al României și continuat de succesorii B., C., D., E. și F. împotriva sentinței nr. 1409 din 19 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând, admite excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Respinge acțiunea constatând prescris dreptul material la acțiune.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 iulie 2020.