Decizia nr. 3068/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 312/2018 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 21.09.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la emiterea unui răspuns la cererea de despăgubire formulată, a unui act administrativ privind acordarea indemnizației de asigurare și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 312 din 31 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins excepția inadmisibilității, s-a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și a fost obligat pârâtul să soluționeze cererea reclamantului de despăgubire. Totodată, a fost obligat pârâtul la plata sumei de 50 RON cheltuieli de judecată către reclamant.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 312 din 31 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, în esență, s-a susținut de către recurentul-pârât că hotărârea recurată este netemeinică și nelegală, fiind rezultatul unei interpretări superficiale și vădit eronate a situației de fapt și a probelor administrate în cauză, precum și a unei greșite interpretări și aplicări a legii de către instanța de fond. Astfel, a arătat recurentul că, în opinia sa, din textul și interpretarea Legii nr. 213/2015, rezultă că legiuitorul nu a prevăzut un termen legal pentru soluționarea de către FGA a cererilor de plată depuse în condițiile și termenele stabilite prin acest act normativ, condiții în care având în vedere că Legea nr. 213/2015 nu se completează cu Legea nr. 554/2004, acțiunea reclamantului este inadmisibilă, sub aspectul neîndeplinirii condiției speciale a "nesoluționării în termenul legal" a cererii de plată. A mai susținut recurentul-pârât că cererea de plată formulată de reclamant și înregistrată la FGA nu are caracterul unei cereri în sensul Legii nr. 554/2004, invocând dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015. Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în recurs Intimatul-reclamant nu a formulat întâmpinare la cererea de recurs.

Procedura de soluționare a recursului Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 21 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 25 martie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. La termenul din 25 martie 2020, cauza a fost suspendată de plin drept, conform art. 42 alin. (6) din Decretul Președintelui României nr. 195/16.03.2020 privind instituirea stării de urgentă pe teritoriul României, fără efectuarea vreunui act de procedură, prin rezoluția din data de 21 mai 2020, fixându-se termen pentru redeschiderea judecății la data de 1 iulie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. Prin notele scrise depuse la dosar, la data de 28 februarie 2020, respectiv 29 iunie 2020, atât recurentul-reclamant, cât și intimatul-pârât au arătat că a fost soluționată cererea de plată ce formează obiectul prezentului demers judiciar. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând actele și lucrările dosarului, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte se va pronunța cu prioritate asupra excepției lipsei de interes în susținerea recursului. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, obligarea pârâtului la emiterea unui răspuns la cererea de despăgubire formulată, a unui act administrativ privind acordarea indemnizației de asigurare. Prin sentința nr. 312 din 31 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis acțiunea formulată și a fost obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să soluționeze cererea de despăgubire formulată de reclamantul A.. Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunțată la data de 31 ianuarie 2018, iar, după data de 12 martie 2018 la care autoritatea pârâtă a declarat calea de atac de față, aceasta a emis Decizia nr. 19994/29.05.2019, prin care a soluționat cererea de plată a intimatului-reclamant . Prin urmare, instanța de control judiciar apreciază că emiterea deciziei de soluționare a cererii de plată reprezintă o conformare a recurentului-pârât la dispozițiile date prin sentința recurată, astfel că nu afectează, prin ea însăși, legalitatea hotărârii, fiind o împrejurare ulterioară pronunțării acesteia, dar pune problema subzistenței interesului în susținerea recursului exercitat în cauză. Condiția interesului în exercitarea căilor de atac este subliniată în mod expres prin dispozițiile art. 129 din Constituția României, care prevăd că împotriva hotărârilor judecătorești pot exercita căile legale de atac, Ministerul Public și părțile "interesate". Conform dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., republicat, una din condițiile necesare pentru existența dreptului la acțiune este cea privind interesul de a promova acțiunea, condiție generală care vizează orice cerere formulată în justiție și care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces, pe tot parcursul soluționării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât și la momentul exercitării căilor de atac. Astfel, nu este suficient ca recurentul să aibă capacitate procesuală (de folosință și de exercițiu) și legitimare procesuală, ci este necesar și ca acesta să justifice un interes în exercitarea și susținerea căii de atac, constând în remedierea, cu prilejul soluționării recursului, a hotărârii judecătorești atacate, care îi este defavorabilă. Deși C. proc. civ. nu definește această condiție de exercițiu a acțiunii, în doctrină s-a arătat că prin interes se înțelege folosul practic pe care îl poate obține prin promovarea acțiunii, interes care trebuie să se reflecte într-un avantaj material sau juridic în patrimoniul sau persoana reclamantului, fiind necesar ca acesta să fie născut și actual, în sensul că partea s-ar expune la un prejudiciu numai dacă nu ar recurge în acel moment la acțiune, condiție ce trebuie îndeplinită atât la promovarea acțiunii/căii de atac, cât și pe parcursul soluționării acesteia. În contextul celor anterior arătate, instanța de control judiciar constată că recurentul-pârât nu mai justifică un interes în soluționarea recursului de față, atât timp cât, ulterior exercitării căii de atac, acesta a emis Decizia nr. 19994/29.05.2019, prin care a soluționat cererea de plată a intimatului-reclamant, care formează obiectul litigiului de față. Așa fiind, Înalta Curte, având în vedere că activitatea judiciară nu poate fi inițiată și întreținută fără justificarea unui interes care să îndeplinească condițiile legale astfel cum au fost analizate anterior, urmează să respingă, ca atare, prezenta cale de atac exercitată de autoritatea pârâtă. Față de dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cu care: "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", Înalta Curte reține caracterul întemeiat al cererii formulată de intimatul-reclamant, urmând a o încuviința, conform dovezii depusă de acesta la dosar, respectiv factura privind onorariul de avocat în cuantum de 1500 RON. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) și art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite excepția lipsei de interes a recursului și va respinge recursul ca fiind lipsit de interes; va obliga recurentul-pârât la plata către intimatul-reclamant la plata sumei de 1500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.