ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2728/2020

Ședința publică din data de 23 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău sub nr. x/2016 la data de 27.12.2016, reclamantul A. S.R.L. (prin administrator judiciar B. și prin administrator special C.) a solicitat în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Iași obligarea pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași să soluționeze contestația îndreptată împotriva deciziei de impunere nr. x/15.07.2016, a dispoziției nr. 31029/15.07.2016 și a raportului de inspecție fiscală nr. x/15.07.2016; anularea deciziei de impunere nr. x/15.07.2016; anularea dispoziției nr. 31029/15.07.2016; anularea raportului de inspecție fiscală nr. x/15.07.2016; restituirea de către organul fiscal a sumelor stabilite suplimentar de organul de inspecție fiscală (total 1.032.632 RON), cu dobânda fiscală calculată de la data plății.

Prin sentința civilă nr. 168 din 28 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a respins, ca nefondată cererea, așa cum a fost modificată, privind pe reclamanta S.C. A. S.R.L. prin Lichidator Judiciar B.. și prin Administrator Special C., în contradictoriu cu pârâtele Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Iași, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Iași.

S-a respins, ca rămasă fără obiect, contestația îndreptată împotriva refuzului Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Iași - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Iași de a soluționa plângerea privind decizia de impunere și raportul de inspecție fiscală nr. x/15.07.2016.

Împotriva sentinței menționate la pct. 1.2 a formulat recurs reclamanta criticând-o pentru motive de nelegalitate

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 23 iunie 2020, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta este nefondat, pentru următoarele considerente:

În recursul declarat recurenta-reclamantă invocă motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticând ca nelegală sentința recurată prin care a fost apreciată ca nefondată respectiv fără obiect acțiunea reclamantei astfel cum a fost modificată.

Deși a fost indicat formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ. recurenta-reclamantă nu formulează critici concrete de nelegalitate privind acest motiv de recurs.

Aspectele de nelegalitate invocate se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. și privesc în principal soluția de respingere pe fond a acțiunii astfel cum a fost modificată și de menținere a deciziei de soluționare a contestației administrative nr. 115/26.01.2017 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara.

Se critică ca nelegală sentința de fond prin care au fost menținute actele administrativ-fiscale contestate în special decizia de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor nr. F-IS 43/15.07.2016 prin care au fost stabilite următoarele baze impozabile și sume datorate bugetului de stat:

- Bază impozabilă suplimentar 152.644 RON și impozit, taxă contribuție stabilită suplimentar 24.423 RON:

- Bază impozabilă suplimentar 4.355.488 RON și impozit, taxă contribuție stabilită suplimentar 1.008.651 RON;

- 382,29 RON (441,29-45 RON) TVA suplimentar:

Recurenta-reclamantă expune în cadrul recursului, pe fiecare categorie de sumă imputată normele de drept material incidente care au fost interpretate și aplicate greșit de prima instanță.

Cu privire la primele două categorii de sume se invocă greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 21 și 24 din Codul fiscal arătând în esență faptul că halele erau destinate realizării obiectului de activitate specific al societății - activități de protecție și gardă și servicii privind sistemele de securizare.

În ceea ce privește TVA se arată că refuzându-se dreptul de deducere a fost încălcat principiul neutralității TVA și a jurisprudenței CJUE invocate și în fața primei instanțe arătându-se că societatea are dreptul corelativ la deducerea TVA aferent sumelor achitate în raport cu partenerii externi în cuantum de 396,29 RON.

Se solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost modificată și anulării ca nelegale a actelor contestate.

La dosar intimatele-pârâte au formulat întâmpinări în care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul declarat, în raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., Curtea îl apreciază pentru următoarele considerente ca nefondat.

În cauză sentința atacată este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente și a jurisprudenței comunitare privind recunoașterea dreptului de deducere a TVA.

Soluția respingerii fără obiect a capătului de acțiune având ca obiect refuzul emiterii deciziei privind soluționarea contestației este legală față de faptul că, în urma delegării intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara aceasta a emis Decizia nr. 115/26.01.2017 prin care a fost soluționată contestația reclamantei privind raportul de inspecție fiscală din data de 15.07.2016 și a Deciziei de impunere nr. x/15.07.2016.

În ceea ce privește soluția de fond dispusă prin care a fost apreciată acțiunea ca nefondată și respinsă ca atare Curtea apreciază că prima instanță a stabilit corect situația de fapt și a aplicat corect normele incidente atât în ceea ce privește stabilirea unei baze de impozitare în sumă de 152.644 RON pentru care pentru anii 2014 și 2015 s-a calculat un impozit pe profit suplimentar în sumă de 24.423 RON.

Curtea nu va reține susținerile din recurs ale reclamantei-recurente în sensul că bunurile care au făcut obiectul amortizării au fost generatoare de venituri impozabile în condițiile în care nu s-a probat în sensul dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 571/2003 că halele în cauză, ca mijloace fixe au fost folosite în scopul realizării de venituri impozabile.

Însăși recurenta arată că a intenționat retehnologizarea halelor și până la stabilirea destinației finale, halele erau folosite pentru depozitare de obiecte inclusiv mașinii de teren.

În ceea ce privește obligația de plată a TVA și respectiv refuzul de deducere a TVA-ului solicitat, Curtea constată că prima instanță a făcut o analiză corectă a fiecărei sume și facturi și a apreciat ca legale actele contestate prin care s-a impus reclamantei obligația de plată TVA în cuantum de 824.876 RON și pe de altă parte nu s-a recunoscut dreptul reclamantei de deducere a TVA-ului față de raporturile comerciale cu societățile comerciale contribuabili inactivi.

În cauză prima instanță în ceea ce privește respingerea dreptului de deducere a aplicat corect jurisprudența CJUE incidentă în sensul că deși nu s-a demonstrat existanța unei fraude poate fi refuzat dreptul de deducere dacă nu s-a probat că operațiunile economice sunt reale și au avut un conținut economic.

Iar în cauză recurenta-reclamantă nu a probat că tranzațiile încheiate cu societățile declarate inactive îndeplinesc condițiile de a fi operațiuni economice reale pentru a putea beneficia de dreptul de a-și deduce suma reprezentând TVA.

Față de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 496-497 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004 va respinge recursul ca nefondat menținând ca legală și temeinică sentința pronunțată de instanța de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant S.C. A. S.R.L prin lichidator judiciar B. împotriva sentinței nr. 168 din 28 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 23 iunie 2020.