ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1968/2020

Ședința publică din data de 20 mai 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016, reclamanta A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Administrația Prezidentială și Președinte B., constatarea lipsei oricărui răspuns al celui obligat de art. 80 (2) al Constituției "să vegheze la respectarea ei" la propunerile vizând sprijinul logistic permanent ce trebuie acordat comunității romanești din Ucraina, urmând a obliga pârâții a le transmite Ministerului de Externe, cu termene precise de finalizare, fiind o chestiune de interes național.

Prin sentința civilă nr. 5848 din 11 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, s-a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului București și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curtii de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, instanță pe rolul căreia dosarul a fost înregistrat la data de 15 noiembrie 2017.

Prin sentința civilă nr. 458 din 8 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-au respins ca nefondate excepțiile invocate de pârâti și a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Administrația Prezidențială și Președintele B..

Împotriva încheierii de ședință din 26 ianuarie 2018, prin care s-a amânat pronunțarea în cauză, și a sentinței nr. 458 din 8 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal reclamanta A. a declarat recurs, criticându-le pentru nelegalitate.

Recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea recurată este lovită de nulitate, prin raportare la dispozițiile art. 174 alin. (2), coroborat cu art. 178 alin. (1) și art. 405 C. proc. civ.

Astfel, în opinia recurentei, nu au fost respectate prevederile art. 425 alin. (1) lit. a), c) și d) C. proc. civ., întrucât în partea introductivă a hotărârii nu nu s-a consemnat mențiunea obligatorie "celelalte date au fost consemnate în încheierea de dezbateri", precum și denumirea părților și reședințele acestora, astfel că hotărârea nu îi este opozabilă, aceste erori putând fi îndreptate conform prevederilor art. 442 C. proc. civ., ceea ce nu s-a întâmplat.

Cu privire la încheiere de amânare a pronunțării a arătat că aceasta nu respectă prevederile art. 223 alin. (1) lit. g) din C. proc. civ., consemnând ca obiect obligația de a face, care nu este de competența secției de contencios administrativ și fiscal a curții de apel, eroare menținută și în hotărâre, deși se reține ca temei de drept dispozițiile constituționale și ale Legii contenciosului adminstrativ, în practica fiind menționată o altă parte.

Pe fond, recurenta-reclamantă a susținut că argumentele primei instanțe sunt contrare raționamentului juridic și probatoriului administrat în cauză.

Arată că înțelege să critice reținerile judecătorului fondului cu privire la faptul că nu a identificat nicio obligație legală în sarcina pârâtelor în sensul celor solicitat de reclamantă și că nu sunt identificate atribuții ale Președintelui României, iar reclamanta cu bună știință a înaintat sesizarea instituției Administrației Prezidențiale și Președintelui României, care nu au competențe legale în a soluționa o astfel de sesizare, când putea să le transmită direct.

Astfel, reclamanta a solicitat "sprijin logistic", în sensul trimiterii petiției la Minsterul de Externe cu un punct de vedere propriu, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 91 din Constituție, Președintele României este titularul politicii externe a țării.

În fine, a apreciat recurenta că în cazul în care pârâtii ar fi considerat că nu au atribuții în sensul celor solicitate, în temeiul dispozițiilor legale incidente, ar fi clasat petiția sau ar fi returnat-o pentru ca aceasta să se adreseze direct Ministerului, însă aceștia au formulat răspuns în sensul că punctele de vedere ale reclamantei vor rămâne în atenția departamentului de specialitate, răspunsul primit fiind astfel o mărturisire judiciară, iar prevederile art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 27/2002, invocat de instanța de fond, obligând la redirecționarea înscrisului către Ministerul de Externe.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat și rejudecarea cauzei.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Administrația Prezidențială, în nume propriu și în calitate de reprezentant al președintelui României a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului formulat, apreciind că soluția instanței de fond este temeinică și legală.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 21 februarie 2020, s-a fixat termen de judecată la data de 20 mai 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Instanța de contencios adminstrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Administrația Prezidentială și Președinte B., a solicitat constatarea lipsei oricărui răspuns al celui obligat de art. 80 (2) al Constituției "să vegheze la respectarea ei" la propunerile vizând sprijinul logistic permanent ce trebuie acordat comunității romanești din Ucraina, urmând a obliga pârâții a le transmite Ministerului de Externe, cu termene precise de finalizare, fiind o chestiune de interes național.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, recurenta-reclamantă a formulat critici cu privire la nulitatea sentinței recurate, a contradicției existente între raționamentul juridic al instanței și soluția adoptată de intanță, precum și cu privire la interpretarea greșită a legii, care pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., indicate de aceasta ca temei de drept al căii de atac exercitate, motiv pentru care urmează să respingă excepția nulității recursului invocată de intimații-pârâți.

Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta este incident "când prin hotărârea dată, instanța a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității."

Amintește Înalta Curte că nulitatea actelor de procedură definită la art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. ca fiind "sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă" se regăsește actualmente în Capitolul III din titlul IV al Cărții I din același Cod, care reglementează deopotrivă nulitatea absolută și pe cea relativă, nulitatea condiționată și nulitatea necondiționată de existența unei vătămări, totodată, statuând asupra modului în care nulitățile pot fi invocate și efectele pe care le produce aplicarea sancțiunii.

Prin urmare, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru a se constata dacă reprezintă sau nu un motiv de casare a hotărârii.

Așa fiind, Înalta Curte constată că referitor la nulitatea sentinței atacate recurenta a invocat lipsa din partea introductivă a acesteia a mențiunii că "celelalte date au fost consemnate în încheiere", având în vedere că în cauză a fost amânată pronunțarea, critică ce nu poate fi reținută, având în vedere că în partea introductivă a sentinței civile nr. 458/08.02.2018 al doilea alineat cuprinde mențiunea "Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică de la 26.01.2018, fiind consemnate în încheierea de ședință de al acea dată, ce face parte integrantă din prezenta sentință civilă (...)", astfel că, în cauză sunt respectate prevederile art. 425 alin. (1) lit. a) din C. proc. civ.

De asemenea, nici aserțiunea recurentei-reclamante cu privire la eroarea materială din partea introductivă a încheierii de amânare a pronunțării, respectiv din sentința civilă recurată cu privire la denumirea asociației, în sensul că s-a consemnat în mod eronat A., în loc de A. nu atrage casarea hotărârii, prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât erorile materiale se corectează potrivit dispozițiilor art. 442 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care "erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul (...) pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere", recurenta însăși făcând trimitere la aceste prevederi legale.

De asemenea, instanța de fond a reținut și a analizat în mod corect obiectul cererii cu care a fost învestită de către reclamantă, astfel că și această critică apare ca nefondată.

Înalta Curte nu poate reține nici critica formulată de recurentă cu privire la contradicția între raționamentul juridic al instanței și soluția pronunțată de aceasta, care se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., explicând în soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia admiterii, în parte, a cererii de chemare în judecată.

În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta nu înseamnă, însă, că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentei neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în cauză nu sunt inicdente nici prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 80 și art. 91 din Constituția României.

Astfel, amintește Înalta Curte că instituția "Președintelui României", este reglementată de Capitolul II din Titlul III al Constituției României la art. 80 - 101.

Conform dispozițiilor art. 80 alin. (2) din Constituție, Președintele exercită o funcție de mediere între puterile statului, în scopul de a veghea respectarea Constituției și buna funcționare a autorităților publice.

Conceptul de a veghea respectarea Constituției și buna funcționare a autorităților publice are în vedere îndatorirea generală ce revine cetățenilor români, ca și autorităților publice centrale și locale, partidelor politice, organismelor care desfășoară activitate economică, organizațiilor de cult, organizațiilor neguvernamentale, sindicatelor, presei ș.a. de a respecta litera și spiritul Constituției, într-o singură situație, prevăzută expres în Constituție, Președintele putând interveni direct pentru a asigura respectarea normelor constituționale și prin mesaje adresate Parlamentului, prin participarea la ședințele Guvernului sau prin recurgerea la referendum, căi ce pot fi folosite de acesta pentru a asigura repunerea unui act în legalitate constituțională.

Deși acestea nu sunt toate modalitățile în care șeful statului își exercită funcția de a veghea la respectarea Constituției, solicitarea reclamantei ca acesta să transmită petiția sa, cu un punct de vedere propriu, în vederea implementării propunerilor sale de către Ministerul Afacerilor Externe, astfel cum aceasta susține inclusiv prin cererea de recurs, excede obiectul reglementării antereferite.

Totodată, potrivit art. 91 din Constituția României, atribuțiile Președintelui României în domeniul politicii externe se referă la încheierea de tratate internaționale în numele României, negociate de Guvern și supunerea lor spre ratificare Parlamentului, acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici ai României, aprobarea înființării, desființării sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice, iar domeniul apărării reglementat la art. 93 și nici la art. 94 din Constituție, nu include atribuții ale Președintelui României în sensul solicitat de recurenta-reclamantă.

De asemenea, instanța de control judiciar constată că nici pârâta Administrația Prezidențială, instituție publică cu personalitate juridică, a cărei organizare și funcționarea este reglementată legal prin Legea nr. 47/1994 și prin Regulamentul de organizare și funcționare, nu are atribuții de însușire a propunerilor reclamantei considerate de aceasta ca fiind priorități absolute pentru Bucovina de Nord, Ținutul Herța și Bugeac și de transmitere spre implementare ministerului de resort.

Astfel, conduita oricărei autorități la primirea unei petiții este reglementată de dispozițiile O.G. nr. 27/2002 privind activitatea de soluționare a petițiilor, art. 6

1

din acest act normativ având în vedere doar petițiile care sunt greșit îndreptate și care vor fi trimise în termen de 5 zile de la înregistrare de către compartimentul prevăzut la art. 6 alin. (1) autorităților sau instituțiilor publice care au ca atribuții rezolvarea problemelor sesizate, urmând ca petiționarul să fie înștiințat despre aceasta.

În condițiile în care reclamanta aprecia că propunerile sunt de competența ministerului de resort, respectiv ale Ministerului Afacerilor Externe, aceasta trebuia să transmită aceste propuneri în mod direct, către instituția care ar fi avut atribuții de analiză în acest sens, în opinia reclamantei, întrucât pârâții nu au nici o obligație legală în acest sens, ipoteza propusă de reclamantă echivalând cu imixtiunea în activitatea unei alte instituții prin transmiterea imperativă a unor propuneri, în condițiile în care nu au nici o atribuție legală în a stabili sarcini de îndeplinit către ministerele de resort.

Mai constată instanța de control judiciar că din obiectul solicitării reclamantei, respectiv redirecționarea sesizării sale către ministerul de resort, rezultă că aceasta cunoștea care sunt atribuțiile acestui minister și, cu bună-știință, a înaintat sesizarea către instituția Administrației Prezidențiale și către Președintele României care nu au competențe legale în a soluționa o astfel de sesizare.

Or, situația din speță nu privește o petiție greșit îndreptată, în sensul dispozițiilor legale antereferite, ci o sesizare pe care reclamanta cunoștea că o transmite unor instituții ale statului care nu au atribuții în a o rezolva astfel că nu există o obligație legală a pârâților nici din acest punct de vedere, răspunsul pe care pârâții l-au comunicat reclamantei, în limita prerogativelor constituționale și legale, nemulțumitor pentru aceasta, neechivalând cu lipsa totală a unui răspuns, neputând fi reținute criticile recurentei astfel cum au fost formulate prin memoriul de recurs.

În fine, Înalta Curte reține că și critica privind răspunsul pârâților în sensul că punctele de vedere formulate de reclamantă vor rămâne în atenția departamentului de specialitate este nefondată, întrucât prin adresa răspuns nr. x/10.06.2015 emisă de Administrația Prezidențială s-a formulat într-adevăr răspuns în sensul sus-menționat de recurenta-reclamantă la cele trei petiții care se circumscriu sferei de competență a instituției Președintelui României, respectiv nr. DRA1/15485/10.06.2015, DRA1/15486/10.06.2015 și nr. DRA1/15529/10.06.2015, cuprinzând propunerile și punctele de vedere formulate referitor la situația politică internă, la problemele comunității românești din Ucraina, precum și la asumarea unor obiective economice prioritare cum ar fi refacerea și extinderea sistemului național de irigații, regularizarea tuturor cursurilor de apă și eradicarea economiei subterane, însă, prin motivele de recurs, recurentul-reclamant își exprimă nemulțumirea cu privire la soluția comunicată de intimata-pârâtă și consideră că în cazul său există un refuz ce nu poate fi justificat legal.

Instanța de control judiciar reține că deși recurenta-reclamantă a invocat refuzul nejustificat al pârâtilor de a-i soluționa aceste cereri, respectiv de a răspunde conform pretențiilor sale, acesta nu a dovedit existența refuzului nejustificat din partea autorității pârâte de a răspunde sau a soluționa cererile, iar răspunsul transmis de autoritatea pârâtă cu adresa nr. x/10.06.2015 nu echivalează cu un refuz nejustificat, în sensul prevederilor legale.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Definiția excesului de putere este dată de art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004, constând în exercitarea dreptului de apreciere, aparținând administrației publice, prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

Prin urmare, recurenta-reclamantă a primit răspuns din partea Administrației Prezidențiale cu privire la petițiile care s-au circumscris sferei sale de competență, iar faptul că acesta nu a primit răspunsul dorit, întrucât cererea reclamantei nu a fost soluționată în modalitatea pretinsă, nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004, răspunsul neputând fi condiționat de soluționarea favorabilă a cererii acestuia, aspect ce rezultă și din cuprinsul dispozițiilor art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor, potrivit cărora "autoritățile și instituțiile publice sesizate au obligația să comunice petiționarului, în termen de 30 de zile de la data înregistrării petiției, răspunsul, indiferent dacă soluția este favorabilă sau nefavorabilă."

Totodată, instanța de control judiciar amintește faptul că în competența instanței de contencios administrativ intră efectuarea unui control de legalitate a actelor administrative emise de autoritățile publice, instanța neputând să imixtioneze în activitatea acestora, prin obligarea la exercitarea într-un anumit mod a prerogativelor legale proprii ale acestora.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă și va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă Administratia Prezidențială în nume propriu și în calitate de reprezentant al Președintelui României.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii de ședință din 26 ianuarie 2018 și a sentinței nr. 458 din 8 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 mai 2020.