ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1697/2020

Ședința publică din data de 20 martie 2020

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1). Obiectul litigiului dedus judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș, secția civilă, la data de 01 martie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - prin ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE MUREȘ și MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BACĂU, în conformitate cu dispozițiile art. 253 alin. (2) din Codul Muncii, O.G. nr. 13/2008 privind creșterile salariale aplicabile judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției pentru anul 2008, art. 4 din Legea nr. 293/2015, O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligați bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar- fiscale în domeniul bancar, art. 1531 din C. civ., solicitând: obligarea pârâților la plata salariilor de încadrare și celelalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referință sectorială care să cuprindă și majorările cu 8,5%, conform O.G. nr. 13/2008 începând cu 09.04.2015, respectiv, 484,18 RON (cuantum ce cuprinde majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015), începând cu data de 01.12.2015; repararea prejudiciului creat prin neacordarea acestor drepturi, respectiv, obligarea pârâților la plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care reclamanta este îndreptățită și venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

2) Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență

2.1). Prin sentința civilă nr. 920/2019 din 09 iulie 2019, Tribunalul Mureș, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Mureș și a declinat, în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, competența soluționării acțiunii civile formulate de reclamanta A. și pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casatie și Justiție, Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacau și Ministerul Finanțelor Publice prin A.J.F.P. Mureș.

În motivarea acestei hotărâri, s-au reținut, în esență, următoarele:

Prezenta pricină poartă între reclamantă, personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, și ordonatorii de credite care au atribuții în stabilirea și plata drepturilor sale salariale. Reclamanta a solicitat recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente luând în considerare valoarea de referință sectorială de 484,18 RON începând cu data de 1 decembrie 2015.

Potrivit art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, salarizarea personalului din justiție se face pe baza unor ordine/decizii de salarizare pe care trebuie să le emită în prealabil unul dintre ordonatorii de credite. Totodată, în cazul în care angajatul este nemulțumit de modalitate de calcul a salariului care rezultă din ordin, are posibilitatea să conteste actul administrativ, în conformitate cu dispozițiile alin. (2) din textul de lege citat. În speță, reclamanții invocă faptul că încadrarea lor nu este corectă, solicitând încadrarea prin raportare la un alt coeficient, criticând practic ordonatorul de credite pentru refuzul de a emite un ordin de salarizare, în conformitate cu textele legale incidente. Apreciem că din rațiuni de simetrie juridică, acțiunea prin care se reclamă refuzul ordonatorului de credite de a emite un nou ordin de salarizare ar trebui să aibă același regim juridic ca și acțiunea prin care se contestă ordinul de salarizare emis și care este considerat ilegal. Prin urmare, sunt aplicabile și în această pricină dispozițiile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, întrucât aceste prevederi sunt speciale în ceea ce privește modalitatea de stabilire a salariilor pentru personalul din justiție.

În acest context, reținând că reclamanta este personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, făcând aplicarea art. 7 alin. (2) din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, s-a concluzionat că, în speță, competența materială de soluționare a pricinii aparține Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin urmare, din punctul de vedere al competenței materiale, instanța a apreciat că prezenta pricină aparține Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Per a contrario, a areciat, dacă s-ar considera că se pune în discuție doar plata drepturilor salariale, ar însemna ca încadrarea lui să rămână cea veche, ceea ce ar avea drept rezultat necorelarea raportului de muncă real cu cel scriptic.

2.2). La data de 10 septembrie 2019, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, iar prin sentința civilă nr. 834 din 25 noiembrie 2019, a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București; a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău și Ministerul Finanțelor Publice prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș, în favoarea Tribunalului Mureș - complet specializat litigii de muncă; a constatat intervenit conflictul negativ de competență și a suspendat judecata cauzei; a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în vederea soluționării acestuia.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea a reținut, în esență, următoarele motive:

Din analiza textelor legale de la art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, art. 10 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 7 din Capitolul VIII (Reglementări specifice personalului din sistemul justiției) al Anexei V din Legea nr. 153/2017, alin. (1) și (2), s-a constatat că revine Curții de Apel București competența materială de judecată doar atunci când personalul salarizat, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor sale salariale, a contestat în prealabil actul administrativ de stabilire a acelor drepturi salariale, adresându-se ulterior instanței cu o acțiune îndreptată împotriva soluției date de colegiul de conducere din cadrul curții de apel sesizat cu procedura contestației.

În cauză, a reținut instanța, reclamanta, care are calitatea de personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, nu contestă vreun act administrativ de stabilire a drepturilor salariale, aspect evidențiat chiar în preambulul cererii de chemare în judecată, unde se menționează neechivoc faptul că se solicită acordarea unor drepturi salariale personalului din justiție, fără ca reclamanta să formuleze plângere împotriva hotărârilor colegiului de conducere al Curții de Apel, astfel că, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017 și nici dispozițiile similare cuprinse în Legea nr. 284/2010.

Împrejurarea că se solicită și obligarea pârâților la reîncadrare și recalcularea salariului brut, a apreciat instanța că nu atrage competența specială a Curții de Apel București, din moment ce competența acestei instanțe este stabilită în mod excepțional și nu poate fi extinsă prin analogie și la alte cauze.

De altfel, s-a observat că art. 7 din Anexa V a Legii nr. 153/2017 prevede inclusiv o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării Curții de Apel București, iar acțiunea vizată de competența exclusivă trebuie să vizeze hotărârea care soluționează contestația.

Față de acestea, reținând motivele de fapt și de drept invocate în susținerea pretențiilor deduse judecății, Curtea a constatat că nu sunt incidente speței prevederile legale speciale reținute în justificarea soluției de admitere a excepției de necompetență materială, prezenta cauză fiind un veritabil litigiu de muncă, în căderea instanței de conflicte de muncă de la domiciliul reclamantei, potrivit prevederilor art. 208 din Legea nr. 62/2011, dar și art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170-171, art. 266 și art. 269 din Legea nr. 53/2003.

Nici calificarea acțiunii ca o acțiune în contencios de drept comun, a apreciat instanța că nu ar atrage competența Curții de Apel București, atât din punctul de vedere al competenței materiale, determinată de rangul autorității emitente care în speță este o autoritate locală (colegiul de conducere al unei curți de apel) cât și al celei teritoriale, astfel cum prevede art. 10 din Legea nr. 554/2004, citat mai sus.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra regulatorului de competență

Constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente material să judece pricina, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente, stabilind competența soluționării acesteia în favoarea Tribunalului Mureș, secția Civilă, complet specializat în litigii de muncă, pentru următoarele considerente:

În speță, instanța de judecată a fost învestită cu o cerere privind obligarea pârâților la plata unor diferențe salariale rezultate din modul de calcul, raportat la o valoare de referință sectorială care să cuprindă și majorările cu 8,5%, conform O.G. nr. 13/2008 începând cu 09.04.2015, respectiv, 484,18 RON (cuantum ce cuprinde majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015), începând cu data de 01.12.2015, precum și repararea prejudiciului creat prin neacordarea acestor drepturi.

Înalta Curte reține că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile speciale ale art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea- cadru nr. 284/2010, în raport de petitul acțiunii, apreciind că legiuitorul a prevăzut competența materială și teritorială exclusivă a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal strict în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluționează contestația împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, aceste prevederi neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraților, întrucât, fiind norme speciale, se aplică strict în ipoteza reglementată de către legiuitor.

Competența materială a Curții de Apel București prevăzută de art. 7 din capitolul VIII din anexa VI la Legea nr. 284/2010 are caracter special.

Obiectul cererilor soluționate de Curtea de Apel București este limitat la plângerea împotriva hotărârilor organelor de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, ale colegiilor de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea.

Or, în cauză, reclamanta nu a formulat o astfel de plângere, nu a parcurs procedura contestației împotriva actelor administrative ale ordonatorului de credite, ci a solicitat obligarea pârâților la plata diferenței dintre drepturile salariale primite și cele pretins cuvenite.

Așadar, se reține pe deplin că dispozițiile speciale ale art. 7, Cap. VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017 nu sunt incidente în cauză, ele neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraților sau personalului asimilat acestora.

De asemenea, Înalta Curte reține că litigiul de față nu are natura unuia de contencios administrativ, întrucât reclamanta nu contestă un act administrativ tipic și nici nu deduce judecății un act administrativ asimilat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. f) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care din actele dosarului nu rezultă că aceasta a adresat ordonatorilor de credite pârâți o cerere de acordare a diferențelor salariale solicitate pe calea acțiunii în instanță sau de emitere a unor noi ordine de salarizare, iar aceștia au respins-o sau nu au soluționat-o, astfel că, nu sunt aplicabile nici dispozițiile de drept comun ale art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Tot prin raportare la obiectul dedus judecății, Înalta Curte constată că nu există alte dispoziții speciale prin care să fie instituită competența materială a instanțelor de contencios administrativ.

Astfel, ori de câte ori legiuitorul a dorit ca litigiile privind anumite categorii profesionale să nu intre sub jurisdicția muncii, ci să fie soluționate de către instanțele de contencios administrativ, a prevăzut-o expres, prin instituirea unor norme speciale de atribuire a competenței. Spre exemplu, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999, "cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios". Temeiul legal al soluției adoptate asupra conflictului de competență administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe".

Or, în privința litigiilor vizând drepturile salariale ale magistraților, sau personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor- cazul în speță, în afara situației circumstanțiate prevăzute la art. 7, Cap. VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competența de soluționare instanțelor de contencios administrativ, astfel că acestea intră sub jurisdicția muncii.

Înalta Curte reține că obiectul cauzei de față îl reprezintă strict acțiunea pentru plata unor drepturi salariale, respectiv, o acțiune de drept comun, raportul juridic generator al drepturilor și obligațiilor corelative fiind un raport juridic de muncă, căruia îi sunt aplicabile dispozițiile Codului muncii.

Potrivit art. 278 alin. (2) din Codul muncii, "prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective", iar conform art. 1 alin. (2), "prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii."

De asemenea, în materia raporturilor juridice de muncă se aplică dispozițiile art. 208 din Legea nr. 62/2011, coroborat cu art. 1 alin. (2), art. 278 alin. (2) și art. 266 din Codul muncii.

Prin Decizia nr. 9/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție ca urmare a soluționării unui recurs în interesul legii, s-a reținut distincția între recalcularea și plata drepturilor salariale prevăzute de lege și nerecunoscute de angajator, pe de o parte, și contestarea actelor de stabilire a salariului, pe de altă parte. Această distincție se aplică nu numai în privința condițiilor de exercitare a acțiunii, aspect avut în vedere de Înalta Curte la pronunțarea deciziei amintite, ci și sub aspectul competenței de drept material a instanței chemate să soluționeze cele două tipuri de litigii.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că instanța competentă material să soluționeze litigiul de față este instanța specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecății intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ, această calificare fiind dată și de către reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată depuse la secția specializată a Tribunalului Mureș.

Prin stabilirea competenței de soluționare a prezentei cauze în favoarea Tribunalului Mureș, secția Civilă- complet specializat în litigii de muncă, se vor avea în vedere și poziția reclamantei, dar și dispozițiile art. 127 alin. (1) și (3) din C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ. (forma la data introducerii cererii de chemare în judecată - 01.03.2019), "Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea".

Potrivit disp. art. 127 alin. (3) C. proc. civ.: "Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor".

Prin Decizia nr. 290/2018 a Curții Constituționale a României, s-a constatat că sintagma "de competența instanței la care își desfășoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., precum și sintagma "care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza" din cuprinsul art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. sunt neconstituționale.

Ca urmare, față de Decizia nr. 290/2018 a Curții Constituționale a României, art. 127 C. proc. civ., în forma în vigoare la data înregistrării cererii, trebuie interpretat a avea următorul conținut: "Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere (...), va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea".

Pentru toate aceste considerente, având în vedere obiectul acțiunii reclamantei, personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor încadrat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, privind plata drepturilor salariale, competența materială de soluționare a cauzei aparține Tribunalului Mureș, secția civilă.

Temeiul legal al soluției

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența materială de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Mureș, secția Civilă, complet specializat în litigii de muncă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. și pe pârâții MINISTERUL PUBLIC- PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - prin ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE MUREȘ și MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BACĂU, în favoarea Tribunalului Mureș, secția Civilă, complet specializat în litigii de muncă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 martie 2020.