Decizia nr. 1362/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V a civilă, la data de 06.04.2017, sub nr. x/2017, reclamantul Institutul Național de Cercetare Dezvoltare în Construcții, Urbanism și Dezvoltare Teritorială Durabilă Urban - INCERC a chemat în judecată pârâtul Institutul de Cercetări pentru Echipamente și Tehnologii în Construcții - ICECON S.A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor civile evaluate provizoriu la suma de 1.294,90 RON pentru ocuparea abuzivă a imobilul-teren de sport în suprafață de 1.126 mp (suprafață construită desfășurată), aflat în incinta imobilului din București, Sos. x, identificat prin C33 nr. inventar x din Anexa nr. 2 a H.G. nr. 1398/2009, valoarea fiind determinată luând în calcul valorile cuprinse în H.G. nr. 1182/2011 privind modificarea Anexei 10 la H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat din domeniul public al statului, astfel: 1.126 mp (suprafața ocupată) x 1,15 RON/mp = 1.294,9 RON, obligarea pârâtului la plata sumei de 121.608 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a acestui teren pe ultimii 3 ani anteriori formulării acțiunii și în continuare, după introducerea acțiunii, până la eliberarea terenului ocupat. Se solicită, de asemenea, obligarea pârâtului la plata dobânzii legale și la actualizarea cu rata inflației a sumelor pretinse prin cele două capete de cerere. În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 870, 875, 868, art. 1349 din C. civ., art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013. Pârâtul Institutul de Cercetări pentru Echipamente și Tehnologii în Construcții - ICECON S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. La data de 06.10.2017, reclamantul a depus note scrise, prin care a precizat capătul 1 al cererii de chemare în judecată, arătând că solicită obligarea pârâtului la plata despăgubirilor ce au rezultat din degradarea imobilului - teren de sport. Prin încheierea de ședință din 06.10.2017, Tribunalul a respins ca neîntemeiate, excepția inadmisibilității acțiunii, precum și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, pentru considerentele arătate în cuprinsul încheierii de la termenul respectiv.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 1697/21.09.2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis în parte acțiunea precizată, formulată de reclamantul Institutul Național de Cercetare Dezvoltare în Construcții, Urbanism și Dezvoltare Teritorială Durabilă-URBAN INCERC, în contradictoriu cu pârâtul Institutul de Cercetări pentru Echipamente și Tehnologii în Construcții - ICECON S.A.; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 42.120 euro, echivalent în RON la data plății, reprezentând contravaloare lipsă de folosință în perioada 05.04.2014 - 05.04.2017 pentru terenul în suprafață de 1126 m.p. aflat în administrarea reclamantului, precum și la plata sumei de 1300 euro/lună, echivalent în RON la data plății, calculată în continuare, până la data eliberării efective a terenului; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor cauzate de degradarea imobilului și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 3500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în cauză.

Hotărârea pronunțată în apel: Împotriva încheierii de ședință din data de 06.10.2017, precum și împotriva sentinței civile nr. 1697/21.09.2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, pârâtul Institutul de Cercetări pentru Echipamente și Tehnologii în Construcții - ICECON S.A a declarat apel, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 28.01.2019, solicitând, în principal, anularea încheierii și respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind inadmisibilă, iar în subsidiar, schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. Prin decizia nr. 978 din 28 iunie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de pârâtul Institutul de Cercetări pentru Echipamente și Tehnologii în Construcții - ICECON S.A. împotriva sentinței nr. 1697 din 21 septembrie 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 1300 euro/lună, echivalentă în RON la data plății pentru perioada 05.04.2017 - 19.02.2018. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței civile atacate.

Calea de atac exercitată: Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs pârâtul Institutul de Cercetări pentru Echipamente și Tehnologii în Construcții - ICECON S.A., susținând că decizia instanței de apel nu este legală și se impune a fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel, pentru motivul prevăzut la art. 488 alin. (1), pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., pentru următoarele argumente: Se susține că excepția lipsei calității procesuale active a fost respinsă în mod nelegal de instanțele de fond și apel, având în vedere că potrivit dispozițiilor art. 865 alin. (1) C. civ., "obligația apărării în justiție a proprietății publice revine titularului", iar titularul dreptului de proprietate publică asupra imobilului ce face obiectul prezentei cauze, este Statul Român, acesta având calitatea de a apăra dreptul prin Ministerul Finanțelor Publice. Cu toate acestea, URBAN-INCERC a promovat acțiunea ce face obiectul prezentului dosar, în nume propriu; Întrucât în legislația actuală nu se identifică un act normativ potrivit căruia să se realizeze o transmisiune legală a posibilității de apărare a dreptului de proprietate publică de o instituție abilitată a statului către reclamantul URBAN-INCERC, aspect ce nu este reglementat în H.G. nr. 984/1996 și H.G. nr. 1398/2009, pârâtul a susținut că reclamantul nu are calitate procesuala activă, apreciind că se impunea ca instanțele de fond și de apel să respingă acțiunea promovată ca fiind introdusă de o persoana fără calitate procesuală activă. Cu privire la excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, recurentul pârât susține că reclamantul, deși avea de ales între două căi prin care putea obține reparația cuvenită, acesta a uzat de amândouă, respectiv executarea silită a titlului executoriu, reprezentat de sentința civilă nr. 3234/01.03.2013 a Judecătoriei Sectorului 2 București și promovarea prezentei acțiuni. Or, potrivit principiul de drept "electa una via" ce stabilește caracterul exclusiv al opțiunii pentru una dintre cele două căi procedurale, pentru a împiedica pronunțarea unor soluții contradictorii în aceeași problemă de drept, se impunea ca instanțele de fond și de apel să admită excepția inadmisibilității și să respingă acțiunea ca inadmisibilă. Totodată se susține că soluția dată de instanța de fond nu a fost cuprinsă în dispozitivul încheierii din 6 octombrie 2017, fiind încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., potrivit cărora în dispozitivul hotărârii se va arăta soluția dată tuturor cererilor deduse judecații, astfel încât Curtea avea obligația sa admită acest motiv de apel și să dispună anularea încheierii. Recurentul precizează că la înființare i-au fost transmise, iar ulterior au fost introduse în capitalul său social, printre altele, active imobiliare care servesc exclusiv îndeplinirii obiectului de activitate, printre care și imobilul ce face obiectul cauzei, iar în acest context, consideră că nu există fapta ilicită invocată de reclamant, iar instanțele de fond și de apel au constatat eronat întrunirea cumulativă a condițiilor privind atragerea răspunderii civile delictuale. De asemenea se mai susține că instanța de fond nu a avut în vedere procesul-verbal de constatare nr. x/16.05.2017, întocmit de către SPCEJ IGPV, potrivit căruia pârâtul și-a ridicat bunurile depozitate pe teren împreună cu gardul, bunuri care au fost identificate și în procesul-verbal încheiat de BEJA A., în cadrul procedurii de executare inițiate de reclamant, astfel încât nu pot fi primite susținerile instanței de fond potrivit cărora "din captura reprezentând imaginarea terenului realizată de B. rezultă că la momentul la care s-a realizat scanarea, terenul în litigiu era utilizat ca loc de parcare", cu atât mai mult cu cât înscrisul la care face referire instanța de fond nu poate fi poziționat în timp și nu demonstrează faptul că ar fi fost ocupat și utilizat de pârâtă, aspect ce nu poate fi determinat nici de expert. Cu privire la prejudiciu, pârâtul a arătat că valoarea prejudiciului determinat de expertul desemnat de instanța de fond nu a fost calculat cu respectarea metodelor de evaluare utilizate în prezent, astfel că nu reflectă o valoare reală, iar raportul de expertiză nu a fost realizat cu respectarea standardului ANEVAR și nu a evaluat corect prejudiciul, sub aspectul existenței sau întinderii acestuia. De asemenea recurentul pârât a arătat că instanța de fond nu a observat că imobilele folosite ca și comparabile nu sunt similare terenului în litigiu din punctul de vedere al caracteristicilor tehnico-edilitare, fapt ce atrage nelegalitatea raportului de expertiză, precum și a sentinței, nefiind îndeplinită nici condiția existenței raportului de cauzalitate între faptă și prejudiciu și nici vinovăția. În ceea ce privește obligarea sa la plata sumei de 1.300 euro/lună, calculată până la data eliberării efective a terenului, recurentul susține că trebuia ca instanța de apel să înlăture în totalitate această dispoziție a instanței de fond, întrucât aceasta nu a observat nici procesul-verbal de constatare nr. x/16.05.2017 întocmit de SPCEJ IGPV potrivit căruia ICECON S.A. și-a ridicat bunurile depozitate pe teren împreună cu gardul, bunuri identificate de altfel și în procesul-verbal încheiat de BEJA A., în cadrul procedurii de executare inițiate de INCERC și nici constatarea expertului potrivit căreia, în prezent, terenul este liber de orice elemente de depozitare, nefiind identificate mașini parcate la data constatărilor în teren.

Apărările formulate în cauză: La 9 decembrie 2019, intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 18 iunie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâtul Institutul de Cercetări pentru Echipamente și Tehnologii în Construcții - ICECON S.A. împotriva deciziei nr. 978 A din 28 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată la 2 iulie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare: Recurentul pârât susține că în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active și excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, iar pe fondul cauzei, instanța de apel a constatat în mod eronat întrunirea cumulativă a condițiilor privind atragerea răspunderii delictuale, motivele de recurs invocate putând fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. Sub un prim aspect, cu referire la motivul de recurs privind greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel, pentru a stabili calitatea procesuală a reclamantului, a analizat în mod prioritar autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr 3234/01.03.2013 a Judecătoriei Sectorului 2 București, definitivă prin decizia civilă nr. 349/17.03.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Prin această hotârâre au fost respinse ca neîntemeiate excepția autorității de lucru judecat și excepția lipsei calității procesuale active și, ca urmare a admiterii în parte a cererii având ca obiect obligația de a face formulată de reclamantul Institutul Național de Cercetare Dezvoltare în Construcții, Urbanism și Dezvoltare Teritorială Durabilă Urban - INCERC împotriva pârâtului Institutul de Cercetări pentru Echipamente și Tehnologii în Construcții - ICECON S.A, a fost obligat pârâtul să lase reclamantului în deplina folosință imobilul - teren de sport aflat în incinta imobilului din București, Șos. x, identificat prin C33 nr. inventar x din Anexa nr. 2 a H.G. nr. 1398/2009, același cu imobilul atribuit în folosința pârâtului prin H.G. nr. 550/1995 (poziția 1.6 Poligon de încercări utilaje - fost teren de sport - cu nr. inventar x/101006 și cu valoare de 3.400.000 RON component al Listei de inventariere întocmita la 30.09.1994 pentru INCERC - UMC și preluat de H.G. nr. 550/1995 referitoare la ICECON SA). Totodată, s-a constatat că, dreptul de folosință al reclamantului a fost recunoscut în mod definitiv prin aceste hotărâri, în cadrul deciziei nr. 349/17.03.2015, a Curții de Apel București reținându-se că: "Relevant în cauză este și faptul că între părți s-a mai derulat un litigiu, în cadrul acestuia statuându-se cu putere de lucru judecat în sensul că dreptul pe care pârâtul apelant l-a dobândit asupra bunurilor imobile ce au fost transmise în patrimoniul său prin efectul H.G. nr. 550/1995 este unul de folosință - conform sentinței civile nr. 12277/23.09.201998 pronunțată de Judecătoria sector 2 București în dosarul nr. x/1997, devenită irevocabilă prin respingerea căilor de atac". Înalta Curte reține că, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă". Astfel cum rezultă din textul art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca atașându-se și considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susțin dispozitivul, ci și considerentelor decizorii. În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental și dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur). Într-o astfel de situație, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanței, iar în speța de față, dezlegările date de către instanțele anterioare asupra calității reclamantului de posesor al terenului în litigiu, au fost aplicate în mod corespunzător. Câtă vreme pe calea acțiunii confesorii, reclamantul a obținut deja recunoașterea de către instanța de judecată a faptului că este titularul unui drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate, respectiv al dreptului de folosință asupra terenului stăpânit în fapt de pârât, ceea ce îi conferă dreptul de exercitare a lui în mod deplin și netulburat, rezultă în mod cert că este și titularul unei acțiuni în plata despăgubirilor rezultate din încălcarea acestui drept. Instanța de recurs, constatând că s-a reținut cu autoritate de lucru judecat în cadrul hotărârilor judecătorești menționate anterior, existența dreptului de administrare al reclamantului INCERC, concomitent cu lipsa oricărui titlu pentru pârâtul ICECON S.A., acesta din urmă fiind obligat să predea în deplină folosință reclamantului imobilul în litigiu, vor fi respinse susținerile recurentului în sensul că, în legislația actuală, nu se identifică un act normativ potrivit căruia să se realizeze o transmisiune legală a posibilității de apărare a dreptului de proprietate publică de o instituție abilitată a statului către reclamantul URBAN-INCERC, aspect ce nu este reglementat în H.G. nr. 984/1996 și H.G. nr. 1398/2009. În speță, recurentul invocă încălcarea dispozițiilor art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia potrivit cărora în litigiile privitoare la dreptul de administrare, în instanță titularul acestui drept va sta în nume propriu. În litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului de administrare are obligația să arate instanței cine este titularul dreptului de proprietate, potrivit prevederilor C. proc. civ.. Titularul dreptului de administrare răspunde, în condițiile legii, pentru prejudiciile cauzate ca urmare a neîndeplinirii acestei obligații. De asemenea, neîndeplinirea acestei obligații poate atrage revocarea dreptului de administrare, dar și a dispozițiilor art. 865 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., conform cărora "obligația apărării în justiție a proprietății publice revine titularului". Aceste texte nu au însă aplicabilitate în cauză câtă vreme prezenta acțiune nu pune în discuție dreptul de proprietate al imobilului, ci reprezintă o acțiune în despăgubiri, pusă la îndemâna celui care deține posesia, pentru a obține o compensație pentru îngrădirea dreptului său de folosință. În aceste condiții, în mod corect Curtea de Apel a reținut că în speță sunt întrunite dispozițiile art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultând din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Cu privire la excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, recurentul susține că în prezentul litigiu reclamantul URBAN-INCERC a solicitat obligarea sa la plata de despăgubiri pentru ocuparea abuzivă a imobilului în litigiu, deși s-a adresat și executorului judecătoresc pentru a pune în executare sentința civilă nr. 3234/01.03.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2, definitivă și irevocabilă și s-a adresat instanței de judecată pentru obținerea autorizării prin ridicarea bunurilor de pe teren. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că nu pot fi primite susținerile recurentului pârât în sensul că intimatul-reclamant, deși avea de ales între două căi de a obține reparația cuvenită, a înțeles să uzeze de amândouă, respectiv executarea silită a titlului executoriu, reprezentat de sentința civilă nr. 3234/01.03.2013 și promovarea prezentei acțiuni. Pentru a fi aplicabil, astfel cum susține recurentul, principiul de drept "electa una via non datur recursus al alteram", (ce se rezumă, în esență la limitarea dreptului celor care urmează a se adresa justiției, când legea indică două sau mai multe instanțe competente, de a alege și sesiza prin acțiunea lor numai pe una dintre ele) este necesar că efectul urmărit de reclamant să fie similar celor două acțiuni. Or, prin punerea în executare a sentinței civile nr. 3234/01.03.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 și prin încercarea de obținere a autorizării prin ridicarea bunurilor de pe teren se urmărește dobândirea exercițiului dreptului de folosință asupra terenului, pe când prin prezenta acțiune se urmărește obținerea unor despăgubiri pentru împiedicarea acestui drept, până la momentul la care acest lucru se va realiza. În aceste condiții, în mod corect au fost respinse de către Curtea de Apel apărările pârâtului, întrucât obiectul celor două proceduri jurisdicționale este diferit, iar în lipsa unei dispoziții legale care să aducă limitări accesului liber la justiție, nu poate fi aplicată sancțiunea inadmisibilității acțiunii. Referitor la nerespectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) pct. c) C. proc. civ., privitoare la conținutul hotărârii judecătorești, ce reglementează faptul că în dispozitiv se va arăta soluția dată tuturor cererilor deduse judecății, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că prin încheierea de ședință din 06.10.2017, Tribunalul a respins ca neîntemeiate, excepția inadmisibilității acțiunii, precum și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, pentru considerentele arătate în cuprinsul încheierii de la termenul respectiv. În mod judicios a arătat Curtea de Apel că împrejurarea că soluția de respingere a celor două excepții nu este cuprinsă și în dispozitivul hotărârii pronunțate, nu determină nulitatea acesteia, în condițiile în care instanța s-a pronunțat asupra acestor excepții prin încheierea interlocutorie din data de 06.10.2017, soluția fiind cunoscută de către părți, pârâtul criticând-o în mod explicit prin prezenta cale de atac. De altfel, instanța s-a pronunțat asupra acestor excepții în concordanță cu dispozițiile art. 248 C. proc. civ., potrivit cărora instanța e ținută a se pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei, iar încheierea prin care s-a respins excepția, precum și cea prin care, după admiterea excepției, instanța a rămas în continuare învestită pot fi atacate numai odată cu fondul, dacă legea nu dispune altfel. Pe de altă parte, încheierea de ședință din data de 06.10.2017, respectă dispozițiile art. 233 alin. (1) lit. j) C. proc. civ., potrivit cărora pentru fiecare ședință a instanței se întocmește o încheiere care va cuprinde soluția dată și măsurile luate de instanță, cu arătarea motivelor, în fapt și în drept. În aceste condiții nu pot fi primite criticile recurentului nici în ceea ce privește nerespectarea regulilor de procedură referitoare la modul de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii. Referitor la motivele de recurs ce vizează fondul cauzei, Înalta Curte constată că, deși recurentul admite că acțiunea ce face obiectul cauzei este întemeiată pe dispozițiile titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 3234/01.03.2013, definitivă și irevocabilă, prin care a fost obligat să lase reclamantului în deplină folosință, terenul de sport, identificat C33 - număr inventar 243 din Anexa nr. 2 a H.G. nr. 1398/2009, același cu imobilul atribuit pârâtului prin H.G. nr. 550/1995, susține totuși că în contextul transmiterii către pârât a unor active imobiliare printre care și imobilul ce face obiectul cauzei, nu ne aflăm în prezența unei fapte ilicite. Cu privire la acest aspect, în cadrul deciziei nr. 349/17.03.2015 a Curții de Apel București s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că prin efectul emiterii H.G. nr. 1398/2009, "concluzia care se impune este aceea că precedenta transmisiune (realizată în baza H.G. nr. 550/1995) a dreptului de folosință gratuită către pârât și-a încetat efectele, acest din urmă drept devenind caduc în condițiile în care titularul dreptului de proprietate (statul român) a înțeles să dispună cu privire la dreptul de administrare care, în accepțiunea normelor juridice enunțate, are în conținut și dreptul de folosință". Fiind deja stabilit, printr-o hotărâre anterioară, că pârâtul nu mai are niciun drept de administrare al terenului în litigiu, care a fost transmis reclamantului de către Statul Român (titularul dreptului de proprietate), susținerile referitoare la introducerea în capitalul social a unor bunuri și active imobiliare care servesc exclusiv îndeplinirii obiectului de activitate al pârâtului, inclusiv a imobilului ce face obiectul prezentei cauze, nu mai pot fi puse în discuție. În realitate fapta ilicită invocată de către reclamant constă în ingerința în exercitarea prerogativelor dreptului său de administrare, posesie și folosință, ulterior pronunțării sentinței civile nr. 3234/01.03.2013 a Judecătoriei Sectorului 2 București, definitivă prin decizia civilă nr. 349/17.03.201, prin care s-a constatat că nu mai are niciun drept de administrare și folosință asupra imobilului în litigiu. Aspectele referitoare la caracterul legal al exercitării dreptului de folosință asupra terenului și la îndreptățirea pârâtului de a pretinde vreun drept asupra acestuia, fiind tranșate în mod irevocabil pe cale judiciară și neputând fi repuse în discuție, nu pot fi reanalizate în acest cadru procesual deoarece o atare operațiune ar fi de natură a aduce atingere puterii de lucru judecat a hotărârii judecătorești anterior menționate. În aceste condiții, în mod corect au reținut instanțele anterioare că nu pot fi primite susținerile pârâtului referitoare la inexistența unei fapte ilicite din partea sa, întemeiat pe argumentul că aceasta doar a exercitat dreptul de folosință ce i-a fost conferit în baza H.G. nr. 550/1995. În ceea ce privește argumentele invocate de recurentul pârât în susținerea inexistenței unei fapte ilicite, prin care invocă faptul că terenul în litigiu era liber, putând fi folosit de către reclamant, Înalta Curte constată că, deși se face referire la procesul-verbal de constatare nr. x/16.05.2017 orele 12:30, întocmit de către S.P.C.E.J. IGPV, în cuprinsul căruia pretinde că s-a menționat că "ICECON S.A. și-a ridicat bunurile depozitate pe teren împreună cu gardul, bunuri identificate de altfel și în procesul-verbal încheiat de BEJA A., în cadrul procedurii de executare inițiate de ÎNCERC", din verificarea actelor și lucrărilor dosarului rezultă că acest proces-verbal nu a fost depus în probațiune. Pe de altă parte susținerile privind greșita valorizare a înscrisului reprezentând "captura cu imaginea terenului realizata de B." în sensul că nu poate fi poziționat în timp și nici nu demonstrează faptul că ar fi fost ocupat și utilizat de către pârât, reprezintă argumente ce țin de modul de interpretare a probatoriului administrat de către instanțele anterioare. Acestea au reținut caracterul nefondat și nereal al afirmațiilor de mai sus, în sensul că terenul nu a fost ocupat de pârât, această concluzie fiind consecința stabilirii situației de fapt ca urmare a interpretării probatoriului administrat în cauză și reprezintă modul în care s-a stabilit situația de fapt dedusă judecății, nicidecum modul în care au fost interpretate dispozițiile legale incidente. Instanța constată că la această concluzie s-a ajuns interpretându-se întregul probatoriu administrat și nu numai înscrisul la care face referire recurentul pârât. Astfel, instanțele anterioare au avut în vedere procesul-verbal încheiat la data de 15.09.2015 de către B.E.J.A A. din care rezultă că terenul în litigiu este în continuare ocupat de debitor, acesta fiind folosit pentru parcarea autoturismelor angajaților și ocupat de standurile de încercare a materialelor, neputând fi folosit de către creditor, dar și considerentele încheierii civile pronunțate la data de 14.01.2016 de către Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul cu nr. x/2015 prin care reclamantul din prezenta cauză a fost autorizat să îndeplinească pe cheltuiala pârâtului obligația de a face, constând în lăsarea în deplină folosință a terenului litigios, stabilită prin sentința civilă nr. 3234/2013, prin ridicarea bunurilor depozitate pe acest teren, instanța reținând că «până în prezent, pârâtul nu s-a conformat și nu a eliberat terenul, înțelegând să nu respecte o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, folosind acest teren pentru parcare, astfel cum rezultă din planșele foto depuse la dosar». De asemenea, din cuprinsul procesului-verbal încheiat la data 26.01.2017 în cadrul dosarului de executare nr. x/2015 al B.E.J.A A. s-a reținut că la data întocmirii acestui act terenul nu era liber, debitorul solicitând o amânare a executării până la rămânerea definitivă a soluției privind contestația la executare. În acest context, Curtea de Apel a stabilit că eliberarea faptică a terenului a avut loc la data de 19.02.2018, potrivit planșelor foto atașate raportului de expertiză și a constatărilor personale ale expertului la fața locului, necontestate de către părți, reținând că părțile nu au produs probe contrare unei asemenea concluzii. O reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu mai este posibilă în calea de atac a recursului, astfel încât Înalta Curte de Casație și Justiție nu mai poate reanaliza înscrisurile depuse la dosar și celelalte probe administrate, așa cum solicită recurentul. Cu privire la celelalte condiții ale angajării răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 1357 și urm. C. civ., respectiv existența vinovăției, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate dintre acesta și fapta ilicită se susține de recurent că intimatul nu a dovedit că a încercat să folosească terenul respectiv sau că ar fi fost împiedicat să obțină venituri din exploatarea acestuia în desfășurarea activității sale, în condițiile în care nu are ca obiect de activitate "închirierea bunurilor imobile aflate în administrarea sa". Așa cum s-a arătat anterior a fost dovedită fapta ilicită pretinsă de către reclamant respectiv ocuparea fără drept de către pârât a imobilului teren, ceea ce constituie o ingerință în dreptul de folosință al acestuia. Acest drept este recunoscut în favoarea lui în mod irevocabil printr-o hotărâre judecătorească și presupune posibilitatea de a întrebuința bunul sau de a-i culege fructele naturale sau civile, fapt ce are drept premisă deținerea de către acea persoană în stăpânire a bunului. În atare condiții, în mod corect s-a stabilit că inacțiunea săvârșită fără drept de pârât constând în refuzul de a elibera bunul aflat în folosința reclamantului a produs un prejudiciu acestuia, constând în "echivalentul lipsei de folosință", criteriu creat pe cale jurisprudențială având efectul reparatoriu al unei despăgubiri pure și simple cuvenite titularului unui drept, ce nu își poate exercita atributele inerente acesteia. Pentru acordarea despăgubirii cu acest titlu nu se impune ca titularul dreptului să dovedească faptul că a încercat să folosească efectiv terenul sau să obțină venituri din exploatarea acestora, motiv pentru care nu are relevanță dacă reclamantul are ca obiect de activitate "închirierea bunurilor imobile aflate în administrarea sa". În ceea ce privește valoarea prejudiciului calculat de către expertul desemnat de instanța de fond, recurentul susține că acesta nu a fost calculat cu respectarea metodelor de evaluare utilizate în prezent, expertul nu s-a raportat la tranzacții, ci numai la oferte, care pot fi utilizate în evaluare numai în măsura în care evaluatorul nu are la dispoziție tranzacții efectiv realizate, iar raportul de expertiză nu a fost realizat cu respectarea Standardului ANEVAR, nu aplică indicii de corecție, recurge la comparabila chiriei ce s-ar fi putut obține pe un teren similar cu cel ce face obiectul acțiunii, deși imobilele comparabile nu sunt similare cu terenul în litigiu și nu evaluează în mod corect prejudiciul, nici sub aspectul existenței, nici sub aspectul întinderii acestuia. Sub acest aspect Curtea de Apel a reținut că au fost respectate procedurile ANEVAR, expertul evaluator indicând modalitatea de evaluare și formulele aplicabile, reținând că terenul se află în incinta unei societăți comerciale, iar respingerea obiecțiunilor formulate la raportul de expertiză s-a datorat, printre altele, faptului că nu a depus în susținerea criticilor aduse raportului, tranzacții cu privire la terenuri similare, situate în aceeași zonă care să facă dovada faptului că suma stabilită drept contravaloare a lipsei de folosință ar fi una mai mare decât cea practicată în realitate. Mai mult, apelantul pârât nu a solicitat la termenul de propunere a probelor în apel, efectuarea unui nou raport de expertiză în apel, deși formulase o cerere în acest sens prin motivele de apel, astfel că toate criticile aduse modalității de evaluare urmează a fi respinse. Recurentul nu indică un motiv de nelegalitate al hotărârii atacate sub acest aspect, modalitatea de administrare și interpretare a probatoriilor fiind încadrabilă eventual în motivele de netemeinicie ale unei hotărâri. Trebuie menționat că nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece, art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie. Instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situațiile strict reglementate de art. 488 C. proc. civ., în speță nefiind invocate astfel de motive care să conducă la casarea hotârârii în calea de atac a recursului. În ceea ce privește obligarea pârâtului la plata sumei de 1.300 euro/lună, calculată până la data eliberării efective a terenului, recurentul susține că trebuia ca instanța de apel să înlăture în totalitate această dispoziție a instanței de fond, întrucât aceasta nu a observat nici procesul-verbal de constatare nr. x/16.05.2017 întocmit de SPCEJ IGPV potrivit căruia ICECON S.A. și-a ridicat bunurile depozitate pe teren împreuna cu gardul și nici constatarea expertului potrivit căreia, în prezent, terenul este liber de orice elemente de depozitare, nefiind identificate mașini parcate la data constatărilor în teren. În primul rând, Înalta Curte observă că soluția recurată este aceea a obligării pârâtului la plata sumei de 1.300 euro/lună, calculată până la data de 19.02.2018 și nu așa cum susține recurentul până la data eliberării efective a terenului, soluția primei instanțe fiind schimbată în apel sub acest aspect. Pe de altă parte, așa cum s-a arătat anterior, cu ocazia stabilirii situației de fapt, s-a constatat, în lipsa altor probatorii, inclusiv lipsa de la dosar a procesului-verbal de constatare nr. x/16.05.2017 întocmit de SPCEJ IGPV, că data eliberării efective a terenului este data de 19.02.2018, aspect de fapt care nu poate fi supus cenzurii instanței de control judiciar. Aceasta reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate și în consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Față de aceste împrejurări, Înalta Curte, potrivit art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Institutul de Cercetări pentru Echipamente și Tehnologii în Construcții - ICECON S.A. împotriva deciziei nr. 978A din 28 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. PENTRU ACESTE MOTIVE,