Decizia nr. 154/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1648/2018 a Tribunalului București

Obiectul cereri de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 28 septembrie 2016, sub dosar nr. x/2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Sectorul 3 București prin Primar, a solicitat instanței ca, în baza probelor ce vor fi administrate, să pronunțe o hotărâre prin care să dispună evacuarea pârâtului de pe terenul situat în București, Bd. x, cu obligația acestuia de a-și ridica construcțiile edificate ilegal pe terenul proprietatea sa. A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 euro, echivalentul în RON la data plății, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei prin lipsa de folosință - beneficiul nerealizat asupra imobilului teren situat în București, Bd. x, începând cu 28 septembrie 2013 și până la data soluționării prezentei cauze.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal: Prin sentința civilă nr. 1648 din 1 octombrie 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a anulat, ca netimbrat, capătul de cerere formulat de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Sectorul 3 București prin Primar, având ca obiect evacuare. A admis cel de-al doilea capăt de cerere și, în consecință, a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 50.000 euro, în RON, la cursul BNR din ziua plății, reprezentând lipsă de folosință și beneficiu nerealizat pentru perioada 28.09.2013 - 01.10.2018. A obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 9.908 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru și onorariu expert. A luat act că reclamanta a înțeles să solicite cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat pe cale separată.

Decizia pronunțată de curtea de apel: Prin decizia civilă nr. 1025 A din 10 iulie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost admis apelul declarat de pârâtul Sectorul 3 al Municipiului București prin primar împotriva sentinței civile nr. 1648 din 01.10.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă. A fost schimbată în parte sentința civilă atacată, în sensul că: A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de obligare a pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință și a beneficiului nerealizat. A fost înlăturată dispoziția privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva aceleiași sentințe. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. A obligat pe apelanta-reclamantă la plata sumei de 930 RON către apelantul-pârât, reprezentând cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, reclamanta A. a declarat recurs. Criticile de nelegalitate aduse hotărârii instanței de apel, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ. vizează, în esență, următoarele aspecte: Reclamanta susține că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept procesual, principiul disponibilității și principiul contradictorialității, cu încălcarea normelor de drept material, dispozițiile art. 1349 și următoarele C. proc. civ., referitoare la condițiile răspunderii civile delictuale, hotărârea a fost pronunțată cu depășirea limitelor cu care a fost învestită instanța, fiind încălcat efectul devolutiv al apelului și principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor care reglementează autoritatea de lucru judecat, puterea executorie a hotărârii judecătorești, obligativitatea și opozabilitatea hotărârii judecătorești, asigurarea securității circuitului civil, stabilitatea raporturilor civile și, respectiv, că hotărârea cuprinde motive contradictorii. Astfel, reclamanta, în dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că a fost încălcat principiul disponibilității și principiul contradictorialității, reglementate de dispozițiile art. 9 și art. 14 C. proc. civ., motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În acest context a arătat că potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ. "Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților", iar potrivit art. 14 alin. (5) C. proc. civ. "Instanța este obligată, în orice proces, sa supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate", alin. (6) al aceluiași articol dispunând că "Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și are drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii". Or, arată reclamanta fără a face obiectul vreunei cereri sau apărări în prezenta cauza și fără a fi fost pusă în discuția părților, instanța de apel a contestat dreptul reclamantei de proprietate asupra imobilului compus din teren în suprafață de 1468,18 mp situat în București, str. x, C, drept de proprietate ce a fost dobândit în baza sentinței civile nr. 1471 pronunțată la 1 octombrie 2008 de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2008, definitivă și irevocabilă, imobil înscris în cartea funciară nr. x, actual nr. 211635 a Municipiului București, Sector 3 și având număr cadastral nr. 11767, actual nr. 211635. Se arată că, în mod eronat, instanța de apel a apreciat că a fost învestită cu o astfel de cerere, prin apelul formulat de pârât, prin care se invocă "neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, reglementate de art. 1349 și următoarele C. civ., esențiale "pentru soluționarea prezentei cauze fiind cele referitoare la existența unui prejudiciu și cerințele pe care trebuie să le îndeplinească noțiunea de prejudiciu și la existența faptei ilicite".Or, intimatul, nici prin întâmpinarea formulată în fața instanței de fond și nici prin motivele de apel, nu a contestat dreptul reclamantei asupra terenului ce face obiectul prezentului litigiu. În acest sens, se arată că instanța de apel a analizat legalitatea sentinței civile nr. 1471 pronunțată la 1 octombrie 2008 de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, fără a fi învestită cu o astfel de cerere. Obiectul prezentei cauze se referă la obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului, imobil ce este ocupat în mod abuziv de către pârâtă, care nu a contestat dreptul reclamantei de proprietate asupra întregii suprafețe de teren și nici faptul că aceasta ar fi ocupat o suprafață mai mică decât suprafața de teren, criticând soluția primei instanțe în ceea ce privește caracterul cert al prejudiciului doar în privința modalității de evaluare de către expert, critica vizând doar raportul de expertiză întocmit în cauza și nu întinderea dreptului reclamantei de proprietate. Mai mult, susține reclamanta, fără a pune în discuția părților acest aspect, instanța de apel a apreciat, în mod nelegal, faptul că nu există identitate între imobilul asupra căruia s-a dispus restituirea prin sentința civilă nr. 1471 pronunțată la 1 octombrie 2008 de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2008 și imobilul ce face obiectul prezentei cauze, constatând că "deși această hotărâre nu mai poate fi pusă în discuția în prezenta cauză, atâta vreme cât a rămas definitivă și irevocabilă prin neapelare, individualizarea diferită a imobilului în considerente, respectiv în dispozitiv, și neidentificarea corespunzătoare a terenului la care s-a făcut referire în considerente, în mod identic, și în dispozitivul hotărârii, reprezintă aspecte relevante în sensul stabilirii certitudinii prejudiciului, sub aspectul întinderii acestuia, susținerea apelantului-pârât în sensul că nu pot fi luate în considerare pretențiile intimatei-reclamante nesusținute de dovezi, fund întemeiate". Se mai învederează că, în mod eronat, instanța de apel reține că nu există dovezi în ceea ce privește întinderea dreptului reclamantei de proprietate, în contextul în care în dispozitivul sentinței civile se arată că se restituie în natură în proprietatea reclamantei imobilul situat în București, B-dul x fn, sector 3 în suprafață de 1468,18 mp, lotul x, Anexa XII din raportul de expertiză judiciară efectuat de expertul B., prin procesul-verbal încheiat la data de 18 decembrie 2008 de executorul judecătoresc C. s-a făcut punerea în executare a dispozitivului sentinței civile nr. 1471/2008 și predarea în posesie a acestui teren, terenului în discuție i-a fost acordat numărul 14 C. pen. bulevardul x nr. 792687/19406/2009, iar dreptul reclamantei de proprietate a fost întabulat în cartea funciară nr. x deschisă de OCPI București Sector 3, după cum rezultă din încheierea nr. 111716, planul de amplasament și delimitare a imobilului și extrasul de carte funciară pentru informare. În acest sens, se arată că terenul restituit a fost identificat prin raportul de expertiză extrajudiciară efectuat de expert B., raport care a fost însușit și de instanța de judecată - Tribunalul București, secția a IV-a civila, când a pronunțat sentința civila nr. 1471/01.10.2008 în dosarul nr. x/2008, prin procesul-verbal de punere în posesie încheiat la data de 18 decembrie 2008 de executorul judecătoresc C., cât și prin planul de amplasament și delimitare a imobilului întocmit de inginerul de cadastru D., astfel încât considerentele instanței de apel potrivit cărora reclamanta nu a dovedit identitatea dintre imobilul din sentință și imobilul identificat prin adresa x sunt neîntemeiate și nesusținute de înscrisurile din dosarul cauzei, cu atât mai mult cu cât imobilul este înscris în cartea funciară, iar dreptul reclamantei de proprietate are opozabilitate erga omnes, inclusiv pârâtului din prezenta cauză. Se mai susține că în mod greșit s-a apreciat că sentința civilă nr. 1471/01.10.2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă a fost pronunțată în contradictoriu cu Municipiul București prin Primar și nu în contradictoriu cu pârâtul chemat în judecată în prezenta cauză (aspect subliniat de instanța de apel) nu are relevanță, având în vedere, faptul că Sectorul 3 este cel care ocupă în prezent în mod abuziv imobilul, iar dreptul reclamantei de proprietate este înscris în cartea funciară, ba mai mult, nu este contestat de către pârât. Față de aspectele arătate, recurenta reclamantă solicită să se constate că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea principiului disponibilității reglementat de dispozițiile art. 9 C. proc. civ., potrivit cu care părțile pot determina nu numai existența procesului, prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre asupra fondului pretenției supuse judecății, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privința părților, obiectului și cauzei, precum și a etapelor pe care procesul le parcurge. Prin faptul că nu a pus în discuția părților aspectele asupra cărora a statuat, respectiv întinderea dreptului de proprietate și identitatea terenului ce a făcut obiectul restituirii cu terenul ce face obiectul cererii de chemare în judecată, reclamanta susține ca instanța a încălcat și principiul contradictorialității prevăzut de art. 14 C. proc. civ., care statuează la alin. (5) că instanța este obligată să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate, principiul contradictorialității reprezentând o garanție a unui proces echitabil prin prisma exigentelor cerute de art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, procedurii de judecată propriu-zise, hotărârea pronunțată fiind astfel nelegală. O altă critică vizează că hotărârea este pronunțată cu încălcarea normelor de drept procesual, respectiv, cu depășirea limitelor cu care a fost învestită instanța de judecată - a fost încălcat efectul devolutiv al apelului, astfel cum este prevăzut în dispozițiile art. 477 și art. 478 C. proc. civ., precum și principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului, consacrat de dispozițiile art. 22 C. proc. civ., motiv de casare ce se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Se susține că, deși dispozițiile legale anterior enunțate prevăd că instanța judecătorească este obligată să statueze asupra celor solicitate de părți, fără a putea depăși cadrul procesual trasat de către acestea în exercitarea acțiunii civile, atât sub forma cererilor în justiție, cât și a apărărilor, instanța de apel a încălcat aceste dispoziții. În ceea ce privește efectul devolutiv al apelului, art. 477 C. proc. civ. dispune că "(1) Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. (2) Devoluțiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil", iar art. 478 stabilește limitele efectului devolutiv, dispunând că,,(1) Prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe. (2) Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri. (3) În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi. (4) Părțile pot însă să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe". Recurenta-reclamantă precizează că instanța de apel a analizat legalitatea sentinței civile nr. 1471 pronunțată la 1 octombrie 2008 de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2008, fără a fi fost învestită cu o astfel de cerere că, a analizat însăși existența dreptului reclamantei de proprietate asupra imobilului, deși acesta nu a fost contestat nici prin întâmpinare și nici prin motivele de apel formulate de apelantul-pârât Sectorul 3 al Municipiului București, constatând în mod eronat că reclamanta nu ar deține un titlu de proprietate în care să se regăsească adresa de identificare a imobilului situat în București, str. x C. Reclamanta a mai arătat că instanța de apel a omis să analizeze motivele de apel formulate de reclamantă, prin care a solicitat să înlăture constarea instanței de fond cu privire la existența unei autorizații de edificare a lucrărilor pe terenul proprietatea sa, astfel cum s-a reținut în motivarea sentinței la pagina 9 alin. (7) "...tribunalul reține că pe terenul proprietatea reclamantei se află amenajat un loc de joacă pentru copii, edificarea locului dejoacă fiind făcută de Societatea Administrarea Domeniului Public București S.A.. De asemenea, contrar susținerilor pârâtului, tribunalul constată că această amenajare s-a făcut cu acordul acestuia, care a eliberat și documentele necesare (autorizații, etc.) și în beneficiul subunității administrativ teritoriale Sector 3 București" - amenajările fiind făcute fără autorizație și fără acordul său - proprietarul terenului. În același sens, reclamanta a mai învederat că, deși prin întâmpinarea formulată față de apelul intimatului-pârât, a invocat faptul că toate susținerile apelantului-pârât făcute prin cererea de apel reprezintă apărări noi, care nu au fost susținute în fața instanței de fond prin întâmpinare, ba chiar dețin un panou prin care arată că locul este amenajat de Primăria Sectorului 3 București, în mod eronat consideră instanța de apel că nu reprezintă apărări noi, întrucât prin întâmpinare s-a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, că nu s-au administrat dovezi cu privire la întinderea prejudiciului, că nu este îndeplinită cerința certitudinii prejudiciului, iar în urma probelor administrate în cauză pentru evaluarea lipsei de folosință, în cadrul obiecțiunilor formulate împotriva raportului de expertiză administrat în cauză, a susținut în mod expres că din fotografiile realizate de expert rezultă că acest imobil nu este frecventat ori utilizat de către public, acest spațiu nefiind edificat de Primăria Sectorului 3, iar față de concluziile expertului nu se poate edifica cu privire la modul de calculare și stabilire a prejudiciului. Or, prin întâmpinarea formulată în fața primei instanțe, intimatul-pârât a arătat în mod generic faptul că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, fără a arăta motivele de fapt sau de drept pe care își întemeiază apărările, fără a preciza în vreun fel că amenajarea locului de joacă nu ar fi fost efectuată de intimatul-pârât, fără a invoca lipsa calității procesuale pasive în situația în care nu pârâtul ar fi fost cel care a ocupat abuziv imobilul și a realizat lucrările de amenajare a acestuia ca loc de joacă sau dacă aceste amenajări nu i-ar fi aparținut. S-a mai arătat că, prin motivele de apel, s-a invocat faptul că, potrivit relațiilor comunicate de către direcțiile de specialitate din cadrul Primăriei Sector 3, respectiv Serviciul Urbanism și Amenajarea Teritoriului, precum și Direcția Administrarea Domeniului Public, a rezultat, din documentația existentă la nivelul acestora, faptul că edificarea locului de joacă situat în București, Bd. x, nr. 14 C, sector 3 a fost realizată de Societatea Administrarea Domeniului Public București S.A. - o societate cu capital mixt, fiind o persoană juridică ce își poate exercita drepturile civile, putând sta astfel în judecată. Instanța de fond a făcut o corelare între cele două instituții (ADPB și Primăria Sector 3 București) cu privire la amenajarea locului de joacă, fără a fi susținută de dovezi, ci doar pe o simplă bănuială. Se susține că, în mod neîntemeiat, instanța de apel a luat în considerare această susținere, reținând că nu au fost indicate probele care să confirme concluzia tribunalului, care a constatat că amenajările s-au făcut de către Societatea Administrarea Domeniului Public București S.A., dar cu acordul intimatului-pârât și în beneficiul acestuia. Chiar și în condițiile în care, prin adresa x/08.08.2018 se arată că edificarea locului de joacă a fost realizată de Societatea Administrarea Domeniului Public București S.A., nu poate fi de acord cu concluziile instanței de apel, potrivit cărora nu se poate reține săvârșirea faptei ilicite de către pârât, având în vedere, în primul rând, faptul că adresa este emisă de către pârâta, fără vreo altă probă care să confirme susținerea pârâtei și fără ca instanța de apel să facă verificări cu privire la raporturile care există între aceasta societate - ADPB - și pârât sau cu privire la beneficiarul/proprietarul lucrărilor. Existența unor raporturi între societatea Administrarea Domeniului Public București S.A. și pârât rezultă și din Certificatul constatator 590013/17.10.2019 emis de Oficiul Registrului Comerțului, unde se menționează că, în calitate de acționar al acestei societăți este Consiliul Local al Sectorului 3 București, cu o cota de participare la beneficii și pierderi de 96,653%. Astfel reiese ca această societate este o societate cu capital majoritar de stat, în subordinea pârâtului. Totodată, susține reclamanta, trebuie reținut faptul că această societate a executat lucrările în baza dispozițiilor pârâtului, fiind un simplu executant, edificând lucrările în bază contractuală în beneficiul pârâtului, așa cum rezultă din Contractul de delegare a gestiunii serviciului de amenajare și întreținere a spațiilor verzi din sectorul 3 al Municipiului București (zona II și III) prin concesiunea nr. 5420/29.04.2015 (Anexa 2), (publicat pe site-ul Primăriei Sectorului 3 București) încheiat între Sectorul 3 al Municipiului București prin Primar și Administrarea Domeniului Public București (ADPB) S.A., încheiat ca urmare a Hotărârii Consiliului Local nr. 225/28.08.2014 de aprobare a delegării gestiunii serviciului de amenajare și întreținere a spațiilor verzi din Sectorul 3 al Municipiului București (zona II și III) prin concesiune, având ca obiect delegarea gestiunii serviciului de amenajare și întreținere a spațiilor verzi din Sectorul 3 al Municipiului București (zona II și III) - zone în care este încadrat și terenul proprietatea reclamantei, prin concesiune. Rezultă, astfel, că beneficiarul lucrărilor executate de către ADPB S.A. este Sectorul 3 al Municipiului București, tot el fiind și proprietarul bunurilor existente pe terenul proprietatea reclamantei, rezultând astfel, în mod cert, că fapta ilicită de ocupare abuzivă a imobilului este săvârșită de către pârât. Cu toate acestea, arată reclamanta, instanța de apel, depășind limitele cu care a fost învestită, a constatat în mod nelegal faptul că fapta ilicită nu a fost săvârșită de către pârât, deși acesta nu a invocat lipsa calității procesuale pasive și nici faptul că nu ar fi proprietarul bunurilor și lucrărilor reprezentând loc de joacă, ce au fost edificate de ADPB S.A.. Reclamanta a mai susținut că hotărârea apelată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor care reglementează autoritatea de lucru judecat, puterea de lucru judecat, puterea executorie a hotărârii judecătorești, forța probantă, obligativitatea și opozabilitatea, hotărârii judecătorești - art. 430 și următoarele C. proc. civ., asigurarea securității circuitului civil, art. 565 C. civ., art. 876 și următoarele C. civ., art. 1 Protocolul nr. 1 din CEDO, exercitarea drepturilor civile cu bună credința - motiv ce se încadrează în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor care reglementează autoritatea de lucru judecat, sentința civilă nr. 1471/01.10.2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2008, definitivă și irevocabilă, se bucură de autoritate de lucru judecat, fiind executorie și opozabilă oricărei persoane, până la dovada contrară. În acest sens se arată că, în esență, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singura dată (bis de eadem re ne sit adio), iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o alta hotărâre (res judicata pro veritate habetur). Efectul de lucru judecat al unei hotărâri are două accepțiuni: stricto sensu semnifica autoritatea de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibila judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect, cu aceeași cauza (exclusivitatea); lato sensu semnifica puterea de lucru judecat (res iudicata), care presupune ca hotărârea beneficiază de o prezumție irefragabila ca exprima adevărul și ca nu trebuie contrazisa de o alta hotărâre (obligativitatea). Instanța de apel a pronunțat hotărârea apelată cu încălcarea dispozițiilor legale referitoare la autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1471/01.10.2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin care a fost consfințit în mod irevocabil dreptul reclamantei de proprietate asupra imobilului compus din teren în suprafață de 1468,18 mp situat în București, str. x, C, drept de proprietate înscris în cartea funciară nr. x, actual nr. 211635 a Municipiului București, Sector 3 și având număr cadastral nr. 11767, actual nr. 211635 - sub aspectul efectului de lucru judecat al hotărârii judecătorești, obligativitatea, puterea executorie, forța probantă și opozabilitatea acesteia. În mod nelegal, susține reclamanta, instanța de apel a analizat legalitatea acestei hotărâri definitive și irevocabile, ce se bucură de autoritate de lucru judecat, contestând dreptul reclamantei de proprietate asupra imobilului, considerând în mod nelegal faptul că nu există identitate între imobilul asupra căruia s-a dispus restituirea și imobilul ce face obiectul prezentei cauze, pe motiv că există contradicții între considerentele sentinței civile și dispozitivul acesteia întrucât: "(...) în considerentele hotărârii (...) se arată că prin raportul de expertiză efectuat în fața instanței de expertul E. s-a concluzionat că o suprafață de 187,90 mp este afectată de o alee pietonală de acces, putând fi restituită în natură suprafața de 1280,38 mp suprafață identificată între punctele 1,2,3,4,5,1 din Anexa 2 a raportului de expertiză. Reclamanta arată că, în considerentele hotărârii, se reține că "prin concluziile scrise formulate, reclamanta a solicitat restituirea în natură a suprafeței de 1280,38 mp și având în vedere cele reținute mai sus față de concluziile expertizelor efectuate în cauză, văzând și dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, tribunalul, în considerente, a admis cererea și a dispus restituirea în natură a imobilului situat în București, B-dul. x, fn, în suprafață de 1280,38 mp, lotul x, Anexa XII, din raportul de expertiză (extra) judiciară efectuat de expertul B., cu mențiunea că lotul ce se restituie în natură este cel identificat de expertul E.". Totodată constată că "...deși această hotărâre nu mai poate fi pusă în discuția în prezenta cauza, atâta vreme cât a rămas definitiva și irevocabilă prin neapelare, individualizarea diferită a imobilului în considerente, respectiv în dispozitiv, și neidentificarea corespunzătoare a terenului la care s-a făcut referire în considerente, în mod identic, și în dispozitivul hotărârii, reprezintă aspecte relevante în sensul stabilirii certitudinii prejudiciului, sub aspectul întinderii acestuia, susținerea apelantului-pârât în sensul că nu pot fi luate în considerare pretențiile intimatei-reclamante nesusținute de dovezi, fiind întemeiate". Astfel, susține reclamanta, în condițiile în care, în această hotărâre, s-a arătat că poate fi restituită în natură doar suprafața identificată între punctele 1,2,3,4,5,1 din Anexa 2 a raportului de expertiză, suprafață pe care însăși reclamanta a solicitat-o a fi restituită în natură, că o suprafață de 187,90 mp este afectată de o alee x, însă în dispozitiv s-a dispus restituirea în natură în proprietatea reclamantei a imobilului situat în București, B-dul. x fn, în suprafață de 1468,18 mp, lotul x, Anexa XII, din raportul de expertiză judiciara efectuat de expertul B., deși în considerente s-a făcut mențiunea că lotul ce se restituie în natură este cel identificat de expertul E., curtea a considerat că reclamanta nu a făcut dovada certă nici a terenului și nici a suprafeței asupra cărora invocă deținerea dreptului de proprietate și care este suprafața efectiv ocupată de locul de joacă, de vreme ce suprafața de 187,90 mp aparținea deja domeniului public și nu se putea restitui în natură reclamantei. Mai mult decât atât, capătul de cerere referitor la evacuarea pârâtului din prezenta cauză de pe terenul pentru care reclamanta a invocat un drept de proprietate identificat ca fiind situat în București, B-dul x, nr. 14C, sectorul 3 a fost anulat ca netimbrat, iar reclamanta nu a administrat nicio probă din care să rezulte că fapta ilicită reținută în sarcina pârâtului de către prima instanță s-ar fi săvârșit pe terenul identificat în considerentele sentinței civile nr. 1471/01.10.2008 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă sau pe terenul identificat în cererea de chemare în judecată ca fiind în București, B-dul. x, nr. 14 C, observându-se, cu puterea evidenței că niciunul dintre terenuri nu are aceleași elemente de identificare, și nici probe din care sa rezulte ca întreaga suprafață de teren - de 1468,18 mp (care a fost restituită) sau suprafața de 1280,38 mp (care putea fi restituită) - este ocupată de locul de joacă (pag. 7-8 din considerentele deciziei nr. 1025/2019), În mod eronat, susține reclamanta, și contrar dispozițiilor art. 565 C. civ., potrivit căruia în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară, instanța de apel a considerat că nu există dovezi în ceea ce privește întinderea dreptului reclamantei de proprietate, în contextul în care în dispozitivul sentinței civile nr. 1471/01.10.2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă se arată că se restituie în natură în proprietatea reclamantei imobilul situat în București, B-dul. x fn, sector 3 în suprafață, de 1468,18 mp, lotul ÎS, Anexa XII din raportul de expertiză judiciară efectuat de expertul B. - or, ceea ce se pune în executare este dispozitivul hotărârii judecătorești, și nu considerentele. Prin procesul-verbal încheiat la data de 18 decembrie 2008 de executorul judecătoresc C. s-a făcut punerea în executare a dispozitivului sentinței civile nr. 1471/2008 și predarea în posesie a acestui teren, terenului în discuție i-a fost acordat numărul 14 C. pen. bulevardul x, conform certificatului nr. x/2009, iar dreptul de proprietate a fost întabulat în cartea funciară nr. x deschisă de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară București Sector 3, după cum rezultă din încheierea nr. 111716, planul de amplasament și delimitare a imobilului și extrasul de carte funciară pentru informare. Terenul restituit a fost identificat prin raportul de expertiză extrajudiciară efectuat de expert B., raport care a fost însușit și de instanța de judecată, Tribunalul București, secția a IV-a Civila, când a pronunțat sentința civilă nr. 1471/01.10.2008 în dosarul nr. x/2008, în dispozitivul căreia se arată că se dispune restituirea în natura în proprietatea reclamantei a imobilului situat în București, B-dul. x, fn, în suprafață de 1468,18 mp, lotul x, Anexa XII din raportul de expertiza judiciară efectuat de expert B.. Identitatea dintre terenul ce a fost restituit, așa cum rezultă din dispozitivul sentinței menționate și terenul ce face obiectul prezentei cereri rezultă și din procesul-verbal de punere în posesie încheiat la data de 18 decembrie 2008 de executorul judecătoresc C., din certificatul nr. x/2009 din care reiese că terenului în discuție i-a fost acordat numărul poștal 14 C. pen. bulevardul x, cât și din planul de amplasament și delimitare a imobilului întocmit de inginerul de cadastru D., astfel încât considerentele instanței de apel potrivit cărora reclamanta nu a dovedit dreptul să de proprietate asupra terenului sunt neîntemeiate și nefondate. Dovada dreptului de proprietate rezultă din Extrasul de carte funciară (Anexa 1), astfel încât instanța nu putea constata că mențiunile din Cartea funciară nu corespund cu situația juridică și reală a terenului, mai ales în condițiile în care nu a fost investită cu o astfel de cerere. În ceea ce privește hotărârea de restituire, trebuie să se aibă în vedere că ceea ce se pune în executare este dispozitivul, și tocmai de aceea curtea de apel a reținut că aceasta nu mai poate fi pusă în discuție, caz în care nici întabularea reclamantei nu mai poate fi pusă în discuție, față de dispozițiile art. 565 C. civ. care prevăd imperativ că în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară. Identificarea terenului în dispozitiv nu e neclară, atâta timp cât dispozitivul face referire la expertiza efectuată de expertul B., astfel că nu mai era necesară arătarea limitelor, raportul fiind parte din hotărâre. Nici faptul că această hotărâre a fost pronunțată în contradictoriu cu Municipiul București prin Primar și nu cu Sectorul 3 al Municipiului București prin Primar, nu are relevanță întrucât intabularea în cartea funciară a dreptului conferă opozabilitatea față de terți a acestui drept de proprietate. Or, prin hotărârea apelată, arată reclamanta, instanța de apel încalcă dispozițiile menționate, reanalizând dreptul reclamantei de proprietate și contestând existența și întinderea acestui drept, în condițiile în care acesta a fost consfințit printr-o hotărâre judecătorească necontestată de pârât, hotărâre ce a fost pusă în executare, dreptul de proprietate fiind înscris în cartea funciară și dobândind opozabilitate erga omnes. A ajunge la o altă concluzie presupune o reformare a hotărârii judecătorești prin care i-a fost restituit imobilul, ceea ce nu se poate decât printr-o cale extraordinară de atac de reformare a hotărârii judecătorești, ceea ce nu s-a solicitat în speță. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamanta susține că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii cu privire la existența și întinderea dreptului de proprietate al reclamantei, analizat de instanța de apel pentru stabilirea caracterului cert al prejudiciului. Astfel, referindu-se la sentința civilă nr. 1471/01.10.2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, deși constată că această hotărâre nu mai poate fi pusă în discuția în prezenta cauză, atâta vreme cât a rămas definitivă și irevocabilă prin neapelare, în mod contrar consideră că individualizarea diferită a imobilului în considerente, respectiv în dispozitiv, și neidentificarea corespunzătoare a terenului la care s-a făcut referire în considerente, în mod identic, și în dispozitivul hotărârii, reprezintă aspecte relevante în sensul stabilirii certitudinii prejudiciului, sub aspectul întinderii acestuia. Or, de vreme ce hotărârea a intrat în puterea lucrului judecat, procedând în mod nelegal la o noua analiză a dreptului de proprietate, instanța de apel constată, contrar dispozițiilor din sentința civila nr. 1471/01.10.2008, faptul că dreptul reclamantei de proprietate nu este cert nici cu privire la teren și nici cu privire la suprafața ocupată de locul dejoacă, considerând că "suprafața de 187,90 mp aparținea deja domeniului public și nu putea fi restituită în natură". Mai mult, arată reclamanta, din considerentele hotărârii apelate nu rezultă cu certitudine că nu ar fi vorba de același teren - cel pe care reclamanta îl deține în proprietate și asupra căruia a fost pusă în posesie, fiind înscris și în cartea funciară - și terenul pentru care solicită obligarea pârâtului la lipsa de folosință, așa cum încearcă să se înțeleagă, din moment ce constată că la momentul întocmirii procesului-verbal din data de 18.12.2008, în dosarul de executare nr. x/2008 de către executorul judecătoresc C., în vederea predării creditoarei A. a terenului în suprafață de 1468,18 mp situat în București, B-dul x, fn, s-a constatat că la imobilul indicat nu s-a prezentat nicio persoană care să reprezinte debitoarea, respectiv Municipiul București prin Primar General, că s-a trecut la identificarea și măsurarea terenului pentru executare, așa încât "Curtea constatat ca potrivit acestui proces-verbal, cel puțin la nivelul anului 2008, terenul pretins de reclamantă, chiar și în condițiile unei identificări deficitare a fost predat acesteia. De altfel, chiar și prima instanță a reținut că, în raport de înscrisurile depuse la dosar, a rezultat că, la data pronunțării hotărârii judecătorești, la data punerii în posesie și la data întabulării în cartea funciară terenul pretins de reclamantă era liber. Prin urmare, susținerile reclamantei în sensul că ar fi notificat pârâtul din prezenta cauză încă din anul 2003 să nu emită niciun act administrativ sau să nu afecteze în tot sau în parte terenul proprietatea acesteia sunt lipsite de relevanță în prezenta cauza, în condițiile în care în anul 2008 terenul a fost predat acesteia". Din aceasta perspectivă, reclamanta învederează că, din aceste considerații, așa cum sunt dovedite prin probele din dosarul cauzei, instanța de apel constată că terenul a fost predat reclamantei în anul 2008; iar la data pronunțării hotărârii judecătorești, la data punerii în posesie și la data intabulării în cartea funciară terenul era liber și că totodată, curtea de apel constată că, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, pe teren se află edificat un spațiu de joacă și parțial parcare. Astfel, deși susține că terenul nu poate fi identificat, în mod contradictoriu constată că în anul 2008 terenul a fost predat reclamantei, ca în momentul când a fost predat terenul era liber în prezent pe acesta se află amenajat un loc de joacă iar parțial spațiu verde. Aceste ultime aspecte au fost avute în vedere în mod corect și de prima instanță și sunt dovedite de înscrisurile depuse la dosar, planșele foto și raportul de expertiză întocmit de expert F., terenul fiind identificat și prin raportul de expertiză întocmit în cauză. Or, contrar acestor susțineri și contrar concluziilor raportului de expertiză din care rezultă că terenul este amenajat ca loc de joacă și parțial spațiu verde, instanța de apel constată că nu s-a administrat nicio probă din care să rezulte că pârâtul din prezenta cauză a realizat edificarea locului de joacă și că ocupă efectiv, în totalitate sau parțial, terenul asupra căruia reclamanta pretinde un drept de proprietate, iar stabilirea săvârșirii faptei ilicite de către prima instanță s-a bazat doar pe existența unor plăcuțe situate pe gardul împrejmuitor al parcului, prin care se afirmă în mod public faptul că Primăria Sectorului 3 a învestit "pentru confortul dumneavoastră" și că pe aceleași plăcuțe se află informații cu privire la programul și condițiile de acces în parcul de joacă, sub sigla Primăriei Sectorului 3 (pag. 9 alin. (1) considerentele deciziei 1025/2019). Faptul că Sectorul 3 al Municipiului București a comunicat tribunalului că edificarea locului de joacă s-a făcut de către Administrarea Domeniului Public București S.A., fără a se putea determina data inițială și fără a se transmite temeiul și pe numele cui a fost eliberată autorizația (dacă a fost) și planul urbanistic zonal, nu putea fi interpretat de Curtea de Apel ca fiind dovada că nu Sectorul 3 al Municipiului București a săvârșit fapta ilicită și că nu este ea responsabilă. Concluzia instanței de apel, potrivit căreia fapta ilicită nu a fost săvârșită de pârâtul din prezenta cauză, nu se bazează pe nicio probă, înscrisul la care face referire instanța fiind o adresă care emană însăși de la pârât, nefiind coroborată cu nicio altă proba din dosar. Tot astfel, referindu-se la notificarea din 04.04.2016, se susține că, în mod eronat, se constată ca aceasta nu a fost însoțită de niciun titlu de proprietate în care să se regăsească adresa de identificare, str. x C, chiar din cuprinsul notificării rezultând ca au fost anexate actele doveditoare ale dreptului său de proprietate. Instanța de apel, tot în mod eronat, nu ia în considerare notificarea nr. x/18.05.2016, din care rezultă că au fost comunicate pârâtului toate documentele solicitate. În ceea ce privește critica ce vizează că încălcarea normelor de drept material, respectiv dispozițiile art. 1349 și următoarele C. proc. civ., referitoare la condițiile răspunderii civile delictuale, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a arătat că, în speță, prejudiciul este cert, sigur, atât în privința existenței, cât și în privința posibilității de evaluare și constă în paguba materială suferită ca urmare a imposibilității valorificării dreptului de proprietate prin închirierea imobilului sau orice alt act de dispoziție generator de venituri, respectiv sumele ce ar fi putut fi încasate cu titlu de chirie sau veniturile realizate ca urmare a exploatării imobilului. În speță, arată reclamanta, fapta ilicită constă în refuzul pârâtei de a respecta dreptul de proprietate, prin amenajarea lucrărilor din bani publici, deși a fost notificată în mai multe rânduri să nu efectueze niciun fel de lucrări sau să facă acte de administrare a acestui imobil. Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu poate fi stabilită cu ușurință luând în considerare împrejurarea că faptul utilizării de către pârâtă a imobilului proprietatea reclamantei, fără un temei legal, este tocmai ceea ce a pus partea în imposibilitatea de a onora cererile de închiriere, vânzare, etc. Or, din situația creată de pârât, reclamanta nu are niciun avantaj material, ba, mai mult, plătește impozitele aferente acestui imobil. În ceea ce privește vinovăția, ca o condiție necesară pentru angajarea răspunderii civile delictuale, recurenta-reclamantă apreciază că aceasta îmbracă cel puțin forma vinovăției indirecte, în sensul că pârâta a prevăzut sau trebuia să prevadă rezultatul faptelor sale și a acceptat micșorarea patrimoniului reclamantei, fără a exista un temei juridic care sa facă posibilă o atare situație. Cu privire la prejudiciu, reclamanta a arătat că în mod netemeinic și nelegal instanța de apel consideră ca prejudiciul nu este cert, întrucât reclamanta nu a făcut dovada certă nici a terenului, nici a suprafeței efectiv ocupată de locul de joacă și contrar dovezilor depuse la dosarul cauzei, instanța de apel a reținut că prin dispozitivul sentinței civile nr. 1471 pronunțată la 1 octombrie 2008 de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2008 adresa imobilului este identificată doar prin stradă, nu și prin număr, și se face referire la lotul x, anexa XII, fără a se indica vecinătățile și dimensiunile pe lungime și lățime ale terenului în cauză. În ceea ce privește fapta ilicită, de asemenea, în mod greșit consideră instanța de apel că fapta ilicită nu a fost săvârșită de pârât. Aceasta deoarece săvârșirea faptei ilicite de către pârât rezultă și din faptul că la data restituirii, respectiv în anul 2008 terenul era liber, așa cum constată atât instanța de fond cât și instanța de apel, reținând ca terenul ne-a fost predat în anul 2008, iar că la data pronunțării hotărârii judecătorești, la data punerii în posesie și la data întabulării în cartea funciară terenul era liber. Recurenta-reclamantă apreciază că doar prin admiterea recursului, casarea hotărârii și rejudecarea cauzei se poate administra un probatoriu complet, care să aibă în vedere identificarea terenului printr-o expertiză prin care să se stabilească dacă există identitate între terenul ce i-a fost restituit în baza hotărârii judecătorești, cel înscris în cartea funciară și cel ocupat de pârât și predat de către pârât ADPB S.A., în vederea realizării serviciilor de amenajare și întreținere a spațiilor verzi, cât și înscrisuri deținute de către pârât, și/sau de către ADPB S.A. în legătură cu lucrările executate fără acordul reclamantei (hotărâri de consiliu general privind transferul către sectorul 3, hotărâre de consiliu local privind aprobarea investițiilor, certificatul de urbanism, autorizația de construire și procesul-verbal încheiat la finalizarea lucrărilor efectuate pe terenul proprietatea acesteia). Reclamanta a mai susținut că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 20, art. 44 din Constituția României, a dispozițiilor art. 555 noul C. civ., art. 563, art. 565 C. civ. și cu încălcarea dispozițiilor art. 6, paragraful 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Refuzul pârâtei de a respecta dreptul de proprietate privată înseamnă o încălcare gravă atât a dispozițiilor art. 44 din Constituție cât și a unuia dintre principiile primordiale ale dreptului unional, și anume respectarea drepturilor fundamentale ale omului, iar fapta pârâtei (instituție publică de stat) de a nesocoti dreptul reclamantei de proprietate privată, folosindu-se de acesta după bunul plac, în mod samavolnic și în lipsa oricărei dispoziții legale și a unei despăgubiri juste reprezintă o ingerință nepermisa a autorității locale în dreptul de proprietate, constituind în mod evident o încălcare a art. 11din Protocolul 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului. Recurenta-reclamantă apreciază că a făcut dovada dreptului său de proprietate cu privire la imobilul asupra căruia deține un titlu valabil, dreptul sau fiind înscris în cartea funciară devenind opozabil erga omnes, astfel încât efectele hotărârii judecătorești sunt opozabile și pârâtului, nu doar părților litigante. Dovada dreptului de proprietate rezultă din Extrasul de carte funciară (Anexa 1), astfel încât instanța nu putea constata că mențiunile din Cartea funciară nu corespund cu situația juridică și reală a terenului, față de dispozițiile art. 565 C. civ. care prevăd imperativ că în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară. Or, prin hotărârea apelată, instanța de apel încalcă dispozițiile referitoare la dovada și întinderea dreptului de proprietate, reanalizând dreptul reclamatei de proprietate și contestând existența și întinderea acestuia, în condițiile în care dreptul a fost consfințit printr-o hotărâre judecătorească necontestată de pârât, hotărâre judecătorească ce a fost pusă în executare, dreptul reclamantei de proprietate fiind înscris în cartea funciară și dobândind opozabilitate erga omnes. Contrar celor reținute de către instanța de apel, hotărârea judecătorească, conform practicii CEDO, beneficiază de efectul puterii de lucru judecat, odată cu rămânerea irevocabila a hotărârii, intrând sub incidența garanțiilor oferite de art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, respectiv dreptul la un proces echitabil, în sensul respectării principiului securității raporturilor juridice. Se mai arată că fapta pârâtului, autoritate publică de stat, de a ocupa terenul din litigiu, rezultă din probele administrate în cauză, iar considerația instanței de apel în sensul că nu pârâtul ar fi cel care ocupă în mod abuziv terenul este neîntemeiată și nesusținută de nicio proba din dosar. Din perspectiva motivelor de recurs invocate, reclamanta solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

Apărările formulate în cauză: La 16 decembrie 2019 intimatul-pârât Sectorul 3 al Municipiului București prin primar a formulat întâmpinare, invocând excepția nulității căii de atac pentru neîncadrarea criticilor. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 19 noiembrie 2020 completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1025 A din 10 iulie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen la 28 ianuarie 2021, în ședință publică, în vederea soluționării recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care prevede ipoteza de casare când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; pct. 6, care vizează casarea când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; pct. 7, care vizează ipoteza de casare când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat și pct. 8, care vizează casarea hotărârii când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză, Înalta Curte reține următoarele: În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat atât de reclamantă, ce vizează ipoteza în care hotărârea "nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", Înalta Curte reține că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., "în considerentele hotărârii, instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță. Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența. Raportând cele expuse la litigiul pendinte, la considerentele reținute de instanța de apel în argumentarea soluției adoptate, precum și la criticile reclamantei și având în vedere și limitele în care a fost investită instanța de apel atât prin apelul reclamantei și, respectiv, prin apelul pârâtului, Înalta Curte constată că hotărârea recurata nu se circumscrie exigentelor art. 425 C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel nu se raportează la obiectul dedus judecății și motivele invocate, ci analizează considerentele și dispozitivul unei hotărâri judecătorești intrate în autoritate de lucru j