ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1467/2024

Ședința publică din data de 29 mai 2024

Deliberând asupra recursului dedus judecății, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în data de 28 septembrie 2016 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Sectorul 3 București, prin primar, a solicitat instanței să pronunțe o hotărâre prin care să dispună:

- evacuarea pârâtului de pe terenul situat în București, B-dul. x nr. 14C, cu obligația acestuia de a-și ridica construcțiile edificate ilegal pe terenul proprietatea sa;

- obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 euro, echivalentul în RON la data plății, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei prin lipsa de folosință în beneficiul nerealizat asupra imobilului - teren situat în București, B-dul. x nr. 14C, începând cu data de 28.09.2013 și până la data soluționării cauzei.

Prin sentința civilă nr. 1648 din 1 octombrie 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a anulat capătul de cerere formulat de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Sectorul 3 București, prin primar, având ca obiect evacuare, ca netimbrat.

A admis cel de-al doilea capăt de cerere și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 50.000 euro în RON, la cursul BNR din ziua plății, reprezentând lipsă de folosință și beneficiu nerealizat pentru perioada 28.09.2013 - 01.10.2018.

A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 9.908 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru și onorariu expert.

Prin decizia civilă nr. 1025A din 10 iulie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de pârâtul Sectorul 3 al Municipiului București, prin primar, împotriva sentinței civile nr. 1648 din 1 octombrie 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

A schimbat în parte sentința civilă atacată, în sensul că: a respins, ca neîntemeiată, cererea de obligare a pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință și a beneficiului nerealizat.

A înlăturat dispoziția privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva aceleiași sentințe.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

A obligat pe apelanta-reclamantă la plata sumei de 930 RON către apelantul-pârât, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 154 din 28 ianuarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1025 A din 10 iulie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

A casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Prin decizia nr. 970A din 20 iunie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelantul-pârât Sectorul 3 al Municipiului București, prin primar, împotriva sentinței civile nr. 1648 din 1 octombrie 2018 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, ca nefondat.

A admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva aceleiași sentințe.

A fost schimbată, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 201.483 euro, în RON, la cursul BNR din ziua plății, reprezentând lipsa de folosință și beneficiu nerealizat, pentru perioada 29.09.2013-18.02.2022, precum și în continuare, la o valoare de 1,75 euro/mp/lună, de la data de 19.02.2022 și până la data de 20.06.2022.

Intimatul-pârât a fost obligat la plata sumei de 5.147 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, constând în taxa judiciară de timbru, de 2.647 RON, și onorarii experți, în cuantum de 2.500 RON.

Împotriva deciziei civile nr. 970A din 20 iunie 2022 a Curții de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs principal pârâtul Sectorul 3 al Municipiului București, prin primar B., și recurs incident reclamanta A., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză.

6.1. Recursul principal declarat de pârâtul Sectorul 3 al Municipiului București, prin primar

În cuprinsul cererii de recurs principal, pârâtul Sectorul 3 al Municipiului București, prin primar, solicită casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Printr-un prim motiv de recurs, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se susține că, prin hotărârea atacată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Arată recurentul că i-a fost încălcat grav dreptul la apărare, fiind privat de posibilitatea de a dovedi aspectele ce fac obiectul acțiunii de față.

Mai mult, instanța și-a întemeiat hotărârea pe o expertiză topografică, probă ce nu putea fi avută în vedere în prezenta pricină, prin aceasta putând doar să se calculeze și să se stabilească, cel mult, contravaloarea prejudiciului și nicidecum să se stabilească culpa părții în cauză, care se determină doar de către instanța de judecată, în baza probelor administrate, iar nu de către expert, acesta depășindu-și atribuțiile și competențele cu care a fost învestit de către instanță.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât susține că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii.

Arată că nici prima instanță și nici instanța de apel nu au analizat problemele de drept deduse judecății prin raportare la susținerile părților, la cadrul normativ aplicabil și la probatoriul administrat în cauză.

În concret, în motivarea hotărârii atacate sunt redate doar argumentele expuse de către reclamantă prin cererile depuse la dosarul cauzei, fără a avea în vedere susținerile acestuia.

Ulterior, în motivare au fost redate anumite extrase din texte de lege pe care le coroborează, rezultând, astfel, în opinia instanței, faptele imputate ce atrag, după sine, răspunderea acestuia în cauză.

Or, motivarea sumară a hotărârii judecătorești nu corespunde exigențelor textului art. 425 C. proc. civ., prin raportare la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că lipsa de consistență a acesteia face imposibilă realizarea controlului judiciar, instanța nestabilind conform cărei destinații nu poate fi folosit terenul, nefiind indicată nici culpa acestuia sau probele care au dus la respectiva concluzie.

Instanțele de fond își motivează hotărârile pe o serie de motive care sunt contradictorii atât față de susținerile acestuia, dar și față de probele administrate.

Printr-un al treilea motiv de recurs, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Sub acest aspect, se arată că, în cauză, nu sunt întrunite cerințele art. 1349 și urm. C. civ., privind atragerea răspunderii civile delictuale.

Astfel, nu poate exista răspundere civilă delictuală dacă nu s-a produs un prejudiciu. Reclamanta nu a probat că ar fi fost împiedicată de către acesta să folosească imobilul conform atributelor recunoscute de lege.

Așadar, prejudiciul care se solicită a fi reparat nu este unul cert, nefiind sigur sub aspectul existenței ori posibilităților de evaluare și nu provine din comiterea unei fapte ilicite.

În acest sens, reclamanta nu a propus probe din care să rezulte că a avut posibilitatea efectivă, concretă, de a culege fructe civile de pe urma imobilului.

De altfel, în absența unor dovezi de folosire a bunurilor este discutabil în ce condiții reclamanta ar fi putut proceda la valorificarea acestora.

În ceea ce privește posibilitatea evaluării prejudiciului pretins cauzat de acesta, instanța trebuia să rețină faptul că atât timp cât nu se cunoaște întinderea pagubei, evaluarea lipsei de folosință prin raportare la pretențiile reclamantei este, de asemenea, una incertă.

Pe lângă aceste susțineri, apreciază că elementele factuale care fundamentează decizia atacată nu reflectă o completă stabilire a situației de fapt, întrucât instanța de apel, deși reține, din cuprinsul expertizei, că pe terenul litigios au existat amenajări, respectiv loc de joacă pentru copii și împrejmuire până la o anumită perioadă, care nu a fost însă individualizată (lucrări desființate anterior datei de 29.10.2021), precum și faptul că la acest moment imobilul ar fi ocupat în continuare de lucrările identificate de expertul în specialitatea topografie, fără a fi specificate cu rigurozitate în vederea calculării și stabilirii eventualului prejudiciu, nu a procedat la o identificare concretă a porțiunilor de teren care au fost ori sunt acoperite efectiv și dacă acestea afectează, în întregime sau într-un anumit procent, folosința normală a terenului litigios sau, dimpotrivă, exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate nu sunt afectate.

Apreciază că aceste clarificări absolut necesare se impun cu atât mai mult cu cât, prin ceritificatul de urbansim nr. 35/09.01.2018 emis de Primăria Sectorului 3 București, se indică, la regimul economic, faptul că folosință actuală este de teren fără construcții. Conform extrasului de carte funciară, libera folosință a terenului de către proprietar nu este îngrădită, lucru necontestat de către proprietar.

Conchizând, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei curții de apel, în vederea rejudecării.

6.2 Recursul incident formulat de reclamanta A.

Prin recursul incident formulat, recurenta-reclamantă A. susține că hotărârea este pronunțată cu încălcarea normelor de drept procesual care reglementează principiul disponibilității și principiul contradictorialității, astfel cum sunt reglementate de dispozițiile art. 9 și art. 14 C. proc. civ.

În conformitate cu cele statuate prin considerentele deciziei atacate, instanța de apel a reținut faptul că, prin cererea de chemare în judecată, a solicitat lipsa de folosință și beneficiul nerealizat de la data de 28.09.2013 și până la data soluționării prezentei cauze.

Or, consideră că data soluționării cauzei este momentul la care hotărârea judecătorească devine definitivă, inclusiv după parcurgerea tuturor căilor de atac.

Arată că, atât timp cât, prin cererea introductivă de instanță, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 euro - echivalentul în RON la data plății, reprezentând lipsă de folosință și beneficiu nerealizat începând cu data de 28.09.2013 și până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, arătând că își va preciza câtimea obiectului cererii de chemare în judecată în funcție de concluziile raportului de expertiză ce se va întocmi în cauză, instanța de apel ar fi trebuit să dispună obligarea pârâtului la plata lipsei de folosință la o valoare de 1,75 euro/mp/lună de la data de 19.02.2022 și până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.

Conchizând, pentru motivele expuse, recurenta-reclamantă solicită casarea în parte a hotărârii, în ceea ce privește perioada până la care urmează să fie obligat pârâtul să achite contravaloarea lipsei de folosință și beneficiul nerealizat.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În data de 02 mai 2023, intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare și recurs incident, cerere ce a fost comunicată către recurentul-pârât la 19 mai 2023, care nu a formulat răspuns la întâmpinare și nici întâmpinare la recursul incident în termenele prevăzute de art. 490 alin. (2) raportat la art. 471 alin. (6) C. proc. civ., respectiv art. 491 raportat la art. 471 alin. (5) C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, reclamanta A. a invocat excepțiile tardivității și nulității recursului principal și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susținerea excepției tardivității recursului, a arătat că, din înscrisurile comunicate acesteia, reiese că recursul a fost declarat și depus cu depășirea termenului de 30 de zile prevăzut la art. 485 C. proc. civ., în data de 20 februarie 2023, iar comunicarea deciziei a fost făcută în data de 16 ianuarie 2023.

Cât privește excepția nulității recursului, a arătat că aceasta s-ar impune față de neindicarea, de către recurentul-pârât, a motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., toate aspectele invocate de recurent reprezentând critici de netemeinicie, cu referire la apărările formulate în cauză și probele administrate în dosar, aspecte ce nu pot fi analizate în calea extraordinară de atac a recursului.

Pe fondul cauzei, a susținut că, prin cererea de recurs, s-a invocat faptul că instanța nu a luat în considerare apărările formulate și probatoriul administrat, precum și faptul că, în motivare, instanța de apel se referă la unele fapte pe care le-a interpretat în mod greșit.

Or, aceste critici reprezintă aspecte de netemeinicie, ce nu pot fi încadrate în niciunul dintre motivele de nelegalitate indicate în mod formal prin cererea de recurs.

De asemenea, s-a mai susținut, prin motivele de recurs, faptul că instanța a acordat mai mult decât s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, depășind limitele învestirii sale.

Or, acest aspect nu este real, prin cererea introductivă de instanță fiind făcută o evaluare provizorie a prejudiciului.

Ulterior, ca urmare a evaluării efectuate prin raportul de expertiză administrat în cauză, a arătat că și-a precizat obiectul cererii de chemare în judecată la valoarea rezultată prin expertiză, în faza procesuală a fondului, la suma de 80.740 euro iar, în rejudecarea apelului, până la suma de 201.483 euro, în RON, la cursul BNR din ziua plății, reprezentând lipsă de folosință și beneficiu nerealizat, precum și în continuare, la o valoare de 1,75 euro/mp/lună, de la data de 19.02.2022 până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.

Or, aceste precizări au fost tăcute în temeiul art. 204 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel, în rejudecare, apreciind în mod corect că nu a operat nicio modificare a cererii de chemare în judecată.

Concluzionând, solicită instanței să constate tardivitatea și nulitatea recursului principal iar, în subsidiar, să dispună respingerea recursului formulat de recurentul-pârât, ca nefondat.

Prin încheierea din data de 27 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă a respins excepțiile tardivității și nulității recursului principal, și a admis în principiu recursurile, reținând că motivele invocate se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. A fixat termen de judecată în ședința publică din data de 29 mai 2024, cu citarea părților, când instanța a rămas în pronunțare asupra recursurilor.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

II.1. Recursul principal declarat de Sectorul 3 al Municipiului București, prin primar

Obiectul recursului este reprezentat de decizia civilă nr. 970A din 20 iunie 2022 a Curții de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care pârâtul Sectorul 3 al Municipiului București, prin primar, o apreciază ca fiind afectată de motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul susține că instanța de apel i-a încălcat dreptul la apărare întrucât nu a ținut seama de apărările sale, fiind privat de posibilitatea de a dovedi aspectele ce fac obiectul acțiunii de față.

Totodată, în cadrul aceluiași motiv de casare, recurentul consideră că instanța a stabilit culpa părții în baza concluziilor expertului topografic, care și-ar fi depășit atribuțiile, iar nu în baza propriilor convingeri, pe baza probelor administrate în cauză.

Criticile nu sunt fondate.

Principiul dreptului la apărare, statuat în art. 24 din Constituția României și art. 13 din C. proc. civ., cu cele două componente: materială și formală, se concretizează în posibilitatea părții de a fi asistată sau reprezentată dar și de a dispune de o serie de prerogative procedurale în procesul civil.

Reprezentarea recurentului, pe întreg parcursul procesului, de către consilierul juridic a cărui delegație se regăsește la dosar, acoperă componenta formală a dreptului la apărare, iar întocmirea actelor de procedură, formularea de apărări, propunerea de probe, prezentarea concluziilor, exercitarea căilor de atac dovedesc că recurentul și-a exercitat toate prerogativele puse la dispoziție de lege, ceea ce acoperă și componenta materială a dreptului la apărare.

Împrejurarea că soluția la care instanța s-a oprit este diferită de apărarea formulată de recurent nu este de natură a conduce la concluzia că acestuia i s-a încălcat dreptul la apărare sau alte principii care guvernează procesul civil.

De asemenea, contrar afirmațiilor din cererea de recurs, în cauză, nu este incidentă nici situația în care instanța de apel nu ar fi clarificat raporturile dintre părți, câtă vreme a verificat situația premisă a învestirii primei instanțe, a analizat susținerile părților și probatoriile administrate și a supus dezbaterii contradictorii chestiunile litigioase.

Potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc".

În raport cu aceste prevederi legale, reiese că obligația instanței de apel este de a administra probatoriile necesare stabilirii situației de fapt reale și aflării adevărului în cauză în raport cu normele legale aplicabile raportului juridic litigios dedus judecății, respectiv de a realiza, în limitele sesizării sale, o nouă judecată de fond, această interpretare și aplicare a legii asigurând valorificarea drepturilor consacrate de art. 21 și art. 24 din Legea fundamentală și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În consecință, soluția motivată a instanței de apel, de schimbare în parte a sentinței apelate, urmare a admiterii apelului reclamantei, și de respingere a apelului declarat de Sectorul 3 al Municipiului București, adică de cenzurare a apărărilor și probatoriilor acestuia, nu-i încalcă dreptul fundamental la apărare ci reprezintă îndeplinirea obligației instituite de lege în sarcina judecătorului de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale și nu atrage incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Cât privește susținerea în sensul că nu instanța ar fi stabilit culpa acestuia, în baza probatoriilor administrate în dosar, ci că aceasta ar fi fost relevată de expert, prin concluziile raportului de expertiză judiciară topografică efectuat în cauză, aceasta nu se verifică în speță.

Astfel, dl. expert C. nu a făcut decât să răspundă obiectivelor trasate de instanță prin încheierea din 24 mai 2021, procedând la identificarea terenului ce a format obiectul sentinței civile nr. 1471/01.10.2008 a Tribunalului București – secția a IV-a civilă, cu menționarea faptului că terenul respectiv este ocupat integral de lucrări de amenajare urbană.

În baza acestui raport de expertiză, coroborat și cu celelalte probe administrate în dosar, care atestau edificarea unui loc de joacă de către ADPB S.A. pe terenul în litigiu, precum și că deși lucrările au fost efectuate de ADPB București, acestea sunt în proprietatea Sectorului 3 al Municipiului București și, apreciind că un teren amenajat ca spațiu public cu acces nelimitat devine un teren de uz public, dobândind o afectațiune publică, curtea de apel a reținut că nu pot fi validate criticile apelantului-pârât referitoare la neîndeplinirea cerințelor pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Drept urmare, elementele răspunderii civile delictuale au fost constatate de instanța de apel, pe baza întregului probatoriu administrat la dosar, care au format convingerea acesteia ce s-a regăsit în soluția pronunțată în dosar.

Cât privește cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul a criticat decizia Curții de Apel București, susținând că nu respectă exigențele motivării. În acest sens, după o amplă prezentare teoretică, a arătat că instanțele nu au analizat problemele deduse judecății prin raportare la susținerile părții, la cadrul normativ aplicabil și la probatoriul administrat în cauză, iar parte din argumente ar fi contradictorii.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pretins încălcate de către instanță, "Hotărârea va cuprinde: b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Motivul de casare invocat de recurent nu are în vedere situații concrete, argumentele sale fiind generice, în sensul că hotărârea nu are o motivare detaliată și că a validat soluția greșită a instanței de fond, fără a analiza situația de fapt, apărările făcute și probatoriile administrate.

Însă, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a stabilit că, deși prin art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului s-a impus instanțelor naționale să își motiveze hotărârile, această obligație nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate, în mod real, chestiunile supuse judecății.

Astfel, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care și-au întemeiat cererile, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Obligația de motivare a hotărârii judecătorești presupune o expunere a argumentelor care, prin conținutul lor, sunt de natură să influențeze soluția.

Raportat la incidența acestui caz de casare, din examinarea deciziei Curții de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie nu se poate reține că lipsesc motivele de fapt și de drept, că nu sunt analizate dispozițiile legale incidente. Instanța de apel a explicat, detaliat, raționamentul pentru care apelul pârâtului nu poate fi primit.

Astfel, învestită cu analiza mai multor critici, instanța de apel trebuia să verifice dacă judecătorul fondului și-a motivat corespunzător hotărârea, dacă acesta a luat măsurile care se impun pentru ca principiile fundamentale ale procesului civil să fie respectate de către părțile litigante, el însuși fiind ținut să respecte acest principii, și dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului.

Or, în speță, s-a răspuns argumentat criticilor din cererea de apel, arătându-se cu trimitere la dispozițiile legale de drept material și procedural, considerentele pentru care s-a apreciat că tribunalul a pronunțat o hotărâre legală și temeinică.

Mai mult, nu se poate reține existența unei motivări contradictorii, așa cum se menționează în cererea de recurs. Lecturând decizia atacată, Înalta Curte constată că aceasta îndeplinește condițiile legale de conținut întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, instanța a expus, printr-un raționament logico – juridic, motivele care au condus la formarea convingerii sale, nefiind evidențiate contradicții între argumentele cuprinse în considerente sau între considerente și dispozitiv.

Prin urmare, nu se poate susține că instanța nu a respectat exigențele de motivare impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Împrejurarea că recurentul nu este de acord cu motivarea instanței de apel, sub aspectul soluției, nu echivalează cu o nemotivare și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., critica întemeiată pe aceste dispoziții legale urmând a fi respinsă ca nefondată.

În fine, prin cel de-al al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a criticat decizia nr. 970A din 20 iunie 2022 a Curții de Apel București din perspectiva aplicării greșite a dispozițiilor art. 1349 și următoarele din C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Pretinzând nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului de casare menționat, acesta susține o greșită aplicare a dispozițiilor legale în ceea ce privește statuarea instanței de apel asupra faptei ilicite, prejudiciului și vinovăției, detaliind în mod inadecvat procedural – raportat la faza judecății aflate în calea extraordinară de atac a recursului, și elementele de fapt și de apreciere pe care s-a fundamentat judecata devolutivă din apel.

Însă, pentru angajarea obligației de despăgubire a persoanei prejudiciate, în raport cu dispozițiile art. 1357 din C. civ., apare necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: comiterea unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, stabilirea legăturii de cauzalitate dintre aceasta și consecințele dăunătoare produse, vinovăția făptuitorului.

În ceea ce privește fapta ilicită, negată de recurent, Înalta Curte reține că, în cauza dedusă judecății, instanțele de fond au stabilit, în urma unei riguroase analize și sinteze a probelor care au fost administrate (proba cu înscrisuri, expertiza tehnico-judiciară), că pârâtul Sectorul 3 al Municipiului București a refuzat să elibereze terenul în suprafață de 1468,18 mp situat în București, str. x sector 3, proprietatea reclamantei A., dreptul de proprietate al acesteia fiind recunoscut prin sentința civilă nr. 1471 din 01 octombrie 2008, pronunțată de Tribunalul București – secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2008, definitivă și irevocabilă.

Astfel, a constatat curtea de apel că, ulterior punerii în posesie a intimatei-reclamante, în 18.12.2008, și înscrierii în cartea funciară a imobilului teren liber de construcții, conform încheierii CF nr. x/2009, a fost amenajat, pe terenul acesteia, un miniparc cu loc de joacă, efectuarea acestor lucrări fiind realizată de ADP S.A., în baza unui contract de prestări servicii încheiat ca urmare a comenzilor date în acest sens de Primăria Sectorului 3 București. În baza probatoriului administrat, și anume a notelor de comandă nr. x/17.05.2013, nr. y/01.08.2013 emise de Primăria Sector 3, contractului de delegare a gestiunii serviciului de amenajare și întreținere a spatiilor verzi din Sectorul 3 al Municipiului București nr. 5420/29.04.2015 încheiat între Sectorul 3 al Municipiului București și ADPB S.A., devizele de amenajare precum și procesele-verbale de recepție a lucrărilor de reamenajare încheiate la 30.05.2013, 17.05.2013, 14.06.2013, 14.08.2013, 23.10.2013, 18.12.2015, 29 februarie 2016, 31 martie 2016, 29 iulie 2016, curtea de apel a constatat, în mod corect, că lucrările de amenjare urbană au fost realizate în perioada 2013-2016, când imobilul se afla deja în proprietatea reclamantei.

A mai constatat instanța că, deși amenajarea reprezentând loc de joacă pentru copii și împrejmuirea au fost desființate anterior datei de 29.10.2021, terenul este în continuare ocupat de lucrările identificate de expertul în specialitatea topografie (alei pavate cu dale și zone asfaltate, bordură înaltă, 3 lampadare și cablu electric, 29 pomi, pomișori ornamentali, tuia), astfel încât nu poate fi utilizat conform destinației.

Astfel, schimbarea destinației terenului, din proprietetate privată, în teren de uz public, amenajat ca spațiu public cu acces nelimitat, a împiedicat-o pe intimata-reclamantă să-și exercite, în mod efectiv, atributele specifice dreptului de proprietate – posesia și folosința, limitările impuse echivalând, așa cum corect a reținut instanța de apel, cu o ingerință în dreptul acesteia la respectarea bunurilor sale.

Restrângerea conținutului dreptului de proprietate prin încălcarea atributului folosinței, în condițiile în care nu s-a realizat consensual sau pentru cauză de utilitate publică, reprezintă o ingerință contrară dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 44 din Constituție și art. 555 din C. civ.. Această limitare a prerogativelor dreptului de proprietate, generată de refuzul eliberării terenului, îmbracă forma unei fapte ilicite, apte să atragă răspunderea civilă delictuală a recurentului, așa cum, în mod corect, a reținut și instanța de apel.

Curtea de Apel București a constatat ingerința pârâtului în dreptul său de proprietate începând cu data de 29.09.2013, deci ulterior momentului la care s-a început realizarea lucrărilor de amenajare urbană, și până la 20.06.2022, când s-a pronunțat asupra apelului, moment la care parte din respectivele lucrări existau încă pe terenul din Bd. x, astfel cum a reieșit din rapoartele de expertiză topografică și evaluatorie efectuat în cauză (prin care s-a indicat că doar amenajările – loc de joacă pentru copii și împrejmuirea s-au desființat, iar nu și lucrările de amenajare urbană - alei pavate cu dale și zone asfaltate, bordură înaltă, 3 lampadare și cablu electric, 29 pomi, pomișori ornamentali, tuia).

Cât privește apărările recurentului în sensul că terenul este liber, aspect care ar reieși din cuprinsul notei de constatare nr. x/31.01.2023, acestea nu pot fi primite, având în vedere că înscrisul la care se face referire este emis ulterior pronunțării deciziei de către instanța de apel, neputând fi avut, astfel, în vedere de către aceasta la momentul pronunțării deciziei în apel. În condițiile în care despăgubirile reprezentând lipsă de folosință și beneficiu nerealizat au fost acordate de instanțele de fond pentru perioada 29.09.2013-20.06.2022, o eventuală ridicare a lucrărilor efectuate pe terenul reclamantei, ulterioară acestei perioade, la 30.01.2023, nu prezintă relevanță sub aspectul legalității deciziei 970A/20.06.2022 a Curții de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, recurate, și nu poate conduce la casarea acesteia, astfel cum se pretinde.

Împrejurările de fapt expuse în cererea de recurs, referitoare la pretinsa stare de pasivitate a reclamantei și posibilitatea folosirii imobilului de către aceasta, sunt critici care pun în discuție aspecte ce țin de relevanța probatoriului administrat în cauză, adică sunt chestiuni de netemeinicie. Însă, nu este suficientă relatarea acestor fapte ale procesului, cât timp recursul nu are caracter devolutiv și nu vizează stabilirea situației de fapt. Examinarea acestora ar însemna o nouă apreciere a probațiunii, ceea ce este nepermis prin intermediul unei căi extraordinare de atac.

Referitor la prejudiciu, după o prezentare teroretică a acestei instituții juridice, recurentul afirmă că nu s-a făcut dovada acestuia, simplul fapt că exista o posibilitate reală de a obține venituri de pe urma terenului nu echivalează cu o privare a reclamantei de a beneficia un câștig viitor, cât timp nu poate fi reliefată intenția de a obține foloase.

Însă, potrivit dispozițiilor art. 1381 alin. (1) din C. civ., orice prejudiciu dă dreptul la reparație. La baza răspunderii civile delictuale se afla principiul reparării integrale a prejudiciului, potrivit dispozițiilor art. 1385 alin. (1) din același act normativ, despăgubirea cuprinzând pierderea suferită de cel prejudiciat (damnum emergens), câștigul pe care, în condiții obișnuite, l-ar fi putut realiza și de care a fost lipsit (lucrum cessans), precum și eventualele cheltuieli pe care le-a facut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.

În speță, neeliberarea terenului restituit printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, de către autoritatea locală, reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate, manifestată prin împiedicarea de a exercita un atribut esențial al acestui drept, precum folosința, în virtutea căreia reclamanta ar fi putut realiza venituri în ipoteza închirierii, așa cum a rezultat și din raportul de expertiză evaluatorie aflat la dosar.

Această situație a fost, așadar, una prejudiciabilă pentru reclamantă și, în mod corelativ, imputabilă recurentului, astfel încât acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință este pe deplin justificată.

Prejudiciul creat constă în lipsirea de exercițiul concret al dreptului de folosință pentru terenul în litigiu, dar și de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosința unui bun le poate asigura titularului dreptului, astfel încât acesta este îndreptățit la contravaloarea lipsei de folosință.

În acord cu instanța de apel, Înalta Curte reține că, pentru acordarea despăgubirilor cu acest titlu, nu se impune ca titularul dreptului să dovedească faptul că a încercat să folosească efectiv terenul sau să obțină venituri din exploatarea acestuia. Izvorul obligației de plată, astfel stabilit de instanță în sarcina recurentului, îl reprezintă faptul juridic ilicit, respectiv folosirea fără drept a imobilului pentru care reclamanta face dovada unui drept de proprietate, împrejurările menționate în cererea de recurs neavând relavanță.

Recurentul susține că nici cuantumul prejudiciului reținut de instanță nu este legal întrucât calculul prezentat de expert este unul abstract, arbitrar și bazat pe o analogie care nu poate fi justificată față de circumstanțele de fapt ale speței.

Însă, în calea de atac a recursului se poate analiza doar problema existenței unui prejudiciu, a producerii lui, pentru a fi incidente dispozițiile art. 1357 din C. civ., problema întinderii (evaluării) lui fiind o chestiune de apreciere a probelor, care nu poate fi supusă cenzurii prin intermediul recursului, cale prin care se realizează doar un control de legalitate, de aplicare a regulilor de drept, dar și aceasta în limitele stabilite de legiuitor.

Mai mult, o eventuală nelegalitate a raportului de expertiză nu poate fi analizată de către instanța de control judiciar în condițiile în care recurentul nu a înțeles să formuleze obiecțiuni, să invoce pretinsele neregularități în termenul prevăzut de art. 337 C. proc. civ., în fața instanței de fond, achiesând, astfel, la concluziile expertului judiciar, sub acest aspect.

În ceea ce privește vinovăția, ca cerință a răspunderii civile delictuale, recurentul nu formulează critici concrete, referitoare la decizia recurată, limitându-se la aspecte de ordin teoretic, doctrinar, concluzionând că, în cauză, aceasta nu există.

Înalta Curte reține că, fiind o atitudine psihică, vinovăția nu poate fi dovedită în mod direct, dar aceasta se deduce după ce se stabilește existența faptei ilicite și a împrejurărilor în care a fost săvârșită. Or, în speță, fapta ilicită există, aspect detaliat anterior, iar ea este atribuită unei autorități locale, cu personalitate juridică, față de care nu se poate reține că nu a avut reprezentarea faptei sale și care răspunde nu doar pentru acțiunile realizate cu intenție, ci și pentru neglijență.

Rezultă, așadar, atât comiterea unei fapte ilicite, cauzarea unui prejudiciu, raportul de cauzalitate, cât și vinovăția recurentului, elemente cumulative în prezența cărora sunt atrase efectele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, astfel cum a apreciat și instanța de apel.

Prin urmare, nici acest motiv de casare nu este fondat.

În consecință, dat fiind că dispozițiile legale de drept material și procedural au fost aplicate, în mod corect, de către instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de către pârâtul Sectorul 3 al Municipiului București, prin primar.

II.2. Recursul incident formulat de reclamanta A.

Prin recursul formulat, și întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamanta A. critică decizia nr. 970A din 20 iunie 2022 a Curții de Apel București din perspectiva încălcării normelor de drept procesual ce reglementează principiul disponibilității și contradictorialității, arătând că instanța trebuia să oblige pârâtul la plata beneficiului nerealizat de la data de 28.09.2013 și până la data soluționării prezentei cauze.

Recursul nu este fondat.

Prin principiul disponibilității se înțelege faptul că părțile pot determina nu numai existența procesului, prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul pretenției supuse judecății, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privința obiectului, a cauzei sale juridice, a participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul civil le-ar parcurge.

În principiu, cadrul procesual, deci inclusiv obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, se fixează la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, excepțiile decurgând din posibilitatea conferită de către art. 204 C. proc. civ., realizându-se cu respectarea condițiilor edictate de acest text legal, evident coroborate cu prevederile art. 178 C. proc. civ.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților".

De asemenea, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

În considerarea principiului evocat, al disponibilității, instanța de judecată nu va putea schimba obiectul cererii de chemare în judecată și nici cauza juridică a acesteia, stabilite de reclamant, acestea reprezentând coordonatele procesuale ale judecății sale.

În egală măsură, instanța de recurs notează că potrivit art. 14 alin. (5) C. proc. civ., "Instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate".

Prevederile art. 7 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "Judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea dispozițiilor legii privind realizarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părților din proces", impun în mod expres, cerința respectării prevederilor normative enunțate.

Aplicând toate aceste considerente de ordine teoretic cauzei prezente, instanța de recurs observă că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 50000 euro, echivalentul în RON la data plății, reprezentând lipsă de folosință și beneficiu nerealizat asupra imobilului-teren situat în București, Bd. x, începând cu data de 29.09.2013 și până la data soluționării prezentei cauze, făcându-se mențiunea că, în ceea ce privește cuantumul prejudiciului cauzat prin fapta pârâtului, îl evaluează în vederea timbrării la suma de 225.000 RON, echivalentul în RON a sumei de 50.000 euro, urmând ca valoarea să fie stabilită printr-o expertiză contabilă.

Prin cererea de apel, apelanta-reclamantă a solicitat, în temeiul art. 478 alin. (5) din C. proc. civ., și contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada cuprinsă între data soluționării cauzei de prima instanță și data de 31.03.2019 iar, la termenul de judecată din data de 23.05.2022, în baza aceluiași text normativ a solicitat și suma de 120.743 euro, stabilită de expert cu titlu de contravaloare lipsă folosință pentru perioada aprilie 2018 – februarie 2022 (data întocmirii raportului din apel).

În respectarea principiului disponibilității care guvernează procesul civil, față de aceste mențiuni din cuprinsul cererii de chemare în judecată și din cererea de apel, instanțele de fond, în situația în care apreciau întemeiate pretențiile deduse judecății, aveau obligația de a acorda reclamantei suma finală rezultând din raportul de expertiză judiciară respectiv suma de 201.483 euro, echivalent în RON la data plății, pentru perioada 28.09.2013 – februarie 2022 (când a fost efectuat raportul de expertiză, plus o valoare de 1,75 euro/mp/lună, pentru perioada ulterioară, până la data de 20.06.2022 (când urma a se pronunța hotărârea din apel).

Verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că instanța de apel a admis calea de atac cu a cărei soluționare a fost învestită de reclamantă, acordând acesteia contravaloarea lipsei de folosință și a beneficiului nerealizat până la data soluționării de către aceasta a cauzei, astfel cum s-a solicitat prin cererea dedusă judecății, cu respectarea principiului disponibilității și al limitelor efectului devolutiv al apelului.

Curtea de apel nu putea dispune acordarea prejudiciului până la momentul soluționării cauzei în mod definitiv, în recurs, întrucât existența prejudiciului nu putea fi verificată, în mod cert, până la un moment ulterior, prejudiciul viitor fiind unul incert.

De altfel, reclamanta are posibilitatea ca pentru perioada ulterioară celei pentru care instanțele de fond au acordat despăgubiri, să solicite contravaloarea lipsei de folosință și a beneficiului nerealizat printr-o acțiune separată, în ipoteza în care fapta ilicită a pârâtului subzistă.

Față de aceste considerente, constatând că instanța de apel a acordat reclamantei despăgubiri până la data soluționării cauzei, cu respectarea principiului disponibilității, Înalta Curte urmează a respinge recursul incident declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 970 A din 20 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Totodată, având în vedere că ambele recursuri urmează a fi respinse, recurenta-reclamantă nu este îndreptățită la acordarea cheltuielilor de judecată, nefiind îndeplinite condițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., motiv pentru care urmează să fie respinsă și această solicitare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de pârâtul Sectorul 3 al Municipiului București, prin primar, și recursul incident declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 970 A din 20 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 mai 2024.