ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 710/2013
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 710/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Deliberând
asupra contestației în anulare de față, din actele și lucrările dosarului,
constată următoarele:
Prin încheierea
de ședință pronunțată de Judecătoria Craiova la data de 12 februarie 2008 s-a
dispus disjungerea cererii formulată de reclamantul B.M. în contradictoriu cu
pârâta SC C.F. SA Craiova privind constatarea nulității absolute parțiale a
contractului de vânzare-cumpărare din 28 februarie 2005, formându-se un nou Dosar
înregistrat sub nr. 4083/215/2008.
La
termenul din data de 15 aprilie 2008 instanța a invocat, din oficiu, excepția
de necompetență materială a Judecătoriei Craiova, având în vedere că obiectul
cauzei este de natură comercială întrucât, prin contractul de vânzare-cumpărare
din 28 februarie 2005 încheiat între cele două societăți s-a vândut activul SC
C.F. SA Craiova, iar obiectul acțiunii este neevaluabil în bani.
Prin
sentința nr. 5691 din 15 aprilie 2008 Judecătoria Craiova a dispus declinarea
competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, având în
vedere că în cauză sunt incidente prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc.
civ., potrivit cu care tribunalele judecă, în primă instanță, procesele și
cererile în materie comercială al căror obiect este neevaluabil în bani.
Pe
rolul Tribunalului Dolj, cauza a fost înregistrată sub nr. 8437/63/2008, și s-a
dispus efectuarea unei adrese pârâtei SC C.F. SA Craiova cu mențiunea
prezentării copiei cererii de prelungire a contractului de închiriere și a
situației juridice a imobilului în litigiu, aceasta depunând la dosar în copie
contractul de vânzare-cumpărare din 28 februarie 2005, proces-verbal din 16
februarie 2005, protocol privind vânzarea activului „Organizare de șantier a
lotului de instalații Craiova
”
, Anexa 1, chitanțe, Decizie
nr. 24/628 din 11 februarie 2005, anunțuri în ziare.
La
data de 13 ianuarie 2009, reclamantul a depus la dosarul cauzei precizări, prin
care a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtele SC C.F. SA Craiova și SC S.C.
SRL, să se constate nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare
cumpărare din 28 februarie 2005 încheiat între cele două pârâte.
La
data de 27 ianuarie 2009 pârâta SC C.F. SA Craiova a depus la dosar răspuns la
precizarea reclamantului, arătând că cererea reclamantului este neîntemeiată
având în vedere că reclamantul a avut cunoștință de efectuarea licitației de
vânzare a imobilului, comisia de licitație și-a desfășurat activitatea în mod
transparent și a publicat în presa scrisă anunțul de licitație pentru vânzarea
în bloc a construcțiilor, dar reclamantul a precizat că dorește să
achiziționeze numai una dintre clădirile ce fac obiectul licitației și nicidecum
ansamblul organizării de șantier cum s-a prevăzut în publicarea licitației.
De
asemenea, pârâta a mai arătat că legea invocată de reclamant se referă numai la
spațiile construite în scopul de a servi ca suprafață locativă prin însăși
natura lor, spațiile care au fost destinate a servi unui scop industrial nu fac
obiectul acestor legi, cu atât mai mult cu cât obiectul contractului de
închiriere este o cameră, o simplă încăpere, fără alte dependințe și un hol, ce
anterior servise unui scop industrial.
Tribunalul
Dolj, secția comercială, prin sentința nr. 2624 din 24 noiembrie 2009 a respins
acțiunea precizată ca nefondată.
Pentru
a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că la data de 16 februarie
2005, s-a scos la vânzare prin licitație activul „Organizare de șantier - lot
instalații Craiova, participând la licitație reclamantul și pârâta SC S.C. SRL
prin reprezentantul său.
Licitația
a fost câștigată de către SC S.C. SRL încheindu-se ulterior contractul de
vânzare-cumpărare din 28 februarie 2005.
În
cuprinsul acestui contract s-a menționat faptul că obiectul acestuia îl
reprezintă Organizarea de Șantier a Lotului de Instalații Craiova compusă din
bunurile identificate în Anexa 1 care face parte integrantă din contract. în
această anexă, respectiv la pct. 9 este menționată o baracă zidărie dormitor,
spațiul ocupat de către reclamant făcând parte din această clădire.
În
urma probelor administrate, inclusiv raportul de expertiză instanța de fond a
apreciat că în evidențele pârâtei SC C.F. SA Craiova clădirea în care se află
spațiul ocupat de către reclamant nu a fost vreodată evidențiată ca imobil
compus din locuințe acordate spre închiriere salariaților, ci ca o baracă
folosită ca și dormitor comun pentru muncitorii lucrând ocazional în
organizarea de șantier ce a format obiectul vânzării cumpărării prin licitație.
În
plus, camera închiriată reclamantului nu poate fi considerată ca și locuință în
sensul Decretului-lege nr. 61/1990, de vreme ce aceasta nu prezintă structura
evidențiată în art. 2 din Decretul-lege nr. 61/1990 și care este caracteristică
pentru o locuință, respectiv „una sau mai multe camere, baie, bucătărie, și
alte dependințe, formând o unitate de sine stătătoare, determinată ca atare
prin construcția sa".
În
consecință, s-a considerat că spațiul ocupat de către reclamant nu poate fi
încadrat categoriei locuințelor construite din fondurile unităților economice
sau bugetare de stat ce puteau fi vândute titularilor contractelor de
închiriere, reținând astfel doar parțial concluziile raportului de expertiză
întocmit în cauză cu privire la structura spațiului ocupat de către reclamant
și înlăturând susținerile expertului referitoare la natura acestui spațiu ca și
garsonieră individuală pentru personalul angajat permanent. De altfel, aceste
susțineri ale expertului sunt contradictorii restului probatoriului
administrat, respectiv înscrisurilor depuse la dosar ce relevă faptul că de la
momentul edificării sale și până în prezent clădirea în litigiu evidențiată ca
și baracă din zidărie folosită ca dormitor comun, iar nu ca o clădire cu mai
multe locuințe pentru salariații pârâtei, dar și depozițiilor martorilor
audiați în cauză, care a arătat faptul că spațiile închiriate salariaților erau
compuse doar dintr-o cameră și un hol, destinația acestuia din urmă fiind
schimbată de către unii dintre aceștia printre care și reclamantul în
bucătărie.
Împotriva
sentinței tribunalului reclamantul a declarat apel, iar Curtea de Apel Craiova,
secția comercială, prin decizia nr. 93 din 6 mai 2010 a respins apelul ca nefondat.
În
fundamentarea soluției pronunțate, instanța de control judiciar a reținut că
motivele de apel formulate de reclamant nu se referă la cauze de nulitate
absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 28 februarie 2005 (lipsa
consimțământului, lipsa capacității de a contracta, lipsa cauzei, cauza ilicită
sau imorală, frauda la lege) ci la aspecte vizând încadrarea construcției
baracă zidărie în categoria de locuință și calitatea sa de chiriaș la momentul
încheierii contractului de vânzare-cumpărare, aspecte ce se impun a fi
analizate în cadrul judecății asupra cererii de obligare la încheierea unui
contract de vânzare-cumpărare având ca obiect construcția baracă.
SC
C.F. SA a vândut la licitație un întreg activ, construcția ocupată de reclamant
cu contract de închiriere fiind doar o parte din acest activ, vânzarea neavând
ca temei Legea nr. 85/1992 și Decretul-lege nr. 61/1990, astfel încât nu se
pune problema încălcării dispozițiilor acestor acte normative.
În
contractul de închiriere din 20 iunie 2001 încheiat între reclamant și SC C.F.
SA nu există clauză expresă care să se refere la dreptul de preferință al
locatarului în situația vânzării imobilului ocupat.
Or,
apelantul-reclamant a participat la licitația întregului activ și nu a oferit
un preț egal cu cel oferit de SC S.C. SRL (procesul-verbal din 16 februarie
2005 încheiat cu ocazia vânzării la licitație a activului, filele 18-19).
Reclamantul
a declarat recurs, în termen și legal timbrat, invocând dispozițiile art. 304 pct.
7, 8 și 9 C. proc. civ.
Prin
Decizia nr. 497 din 3 februarie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție, secția comercială, - a respins excepția nulității completării
motivelor de recurs și a respins ca nefondat recursul reclamantului B.M.M.
S-a
reținut, în esență, că suplimentarea motivelor de recurs constituie în fapt noi
motive de recurs, depuse tardiv cu depășirea termenului pentru motivarea
recursului de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ., iar pe fondul cauzei
s-a reținut că art. 1 din Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuințe și
spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile
unităților economice sau bugetare de stat, prevede că locuințele construite din
fondurile statului pot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere cu
plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr. 6/1990
privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație
și ale prezentei legi.
Această
susținere împreună cu criticile referitoare la calitatea de chiriaș și
aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/1992 pot face obiectul cauzei având ca
obiect obligarea SC C.F. SA Craiova la închirierea unui contract de
vânzare-cumpărare, capăt de cerere disjuns din acțiunea principală prin
încheierea de ședință din 24 februarie 2009.
împotriva
deciziei pronunțată în recurs contestatorul B.M.I. a formulat contestație în
anulare.
În
motivarea contestației în anulare contestatorul susține următoarele critici:
1.
- decizie pronunțată în recurs este contradictorie întrucât deși în
considerentele deciziei se referă la faptul că suplimentarea motivelor de
recurs constituie în fapt noi motive de recurs, depuse tardiv cu depășirea
termenului pentru motivarea recursului de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc.
civ., iar în dispozitivul deciziei se respinge excepția nulității completării
motivelor de recurs;
2.
- instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra motivelor de recurs Respectiv pct.
1 al motivelor de recurs;
3.
- instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra dispozițiilor art. 1437 și art. 1452
C. civ. de la 1864, contestatorul referindu-se în motivare la situația de fapt
a imobilului din litigiu și la tacita relocațiune;
4.
- instanța de recurs nu a ținut cont de înscrisul nou - pe care îl depune în
copie - reprezentând copia prelungirii contractului de închiriere formulată de
contestator și înregistrată sub nr. 24 din 18 ianuarie 2005 și de a cărui
existență era recunoscută de către S.C.C.F Craiova SA, înscris determinant și
esențial pentru aprecierea corectă a situației juridice a imobilului. De
asemenea, contestatorul critică soluția din recurs și sub aspectul încasării
chiriei, încălcarea prevederilor Legii nr. 85/1992 și modul în care se
prelungeau contractele de închiriere și a actului adițional la acestea;
5.
- contestatorul solicită aplicarea dispozițiilor legale privind obligația de a
face privind contractul de locațiune;
6.
- greșita interpretare a spațiului ocupat de el, ignorându-se expertiza
efectuată în cauză de Tribunalul Dolj, astfel că instanța de recurs s-a limitat
doar a face un rezumat al motivărilor instanțelor anterioare fără a intra în
cercetarea fondului.
Intimata
SC S.C. SRL a depus întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității
contestației în anulare raportat la dispozițiile art. 319 alin. (2) teza a II-a
C. proc. civ.
Contestația
în anulare este formulată tardiv.
Potrivit
dispozițiilor art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.: „contestația se
poate face oricând înainte de începutul executării silite, iar în timpul ei,
până la împlinirea termenului stabilit la art. 401 alin. (1) lit. b) sau c)
împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de
executare silită, contestația poate fi introdusă în termen de 15 zile de la
data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un
an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă”.
În
cauză, decizia în recurs a fost pronunțată la data de 3 februarie 2011, iar
contestația în anulare a fost formulată la data de 2 aprilie 2012, cu mult
peste termenul de un an incident în cauză.
Prin
urmare, Înalta Curte urmează să respingă contestația în anulare ca tardiv
formulată de contestatorul B.M.I.
Așa
fiind,
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN
NUMELE LEGII
D E C
I D E
Respinge
ca tardivă contestația în anulare formulată de contestatorul B.M.I. împotriva Deciziei
nr. 497 din 3 februarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,
secția comercială, în Dosarul nr. 8437/63/2008.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 21 februarie 2013.