ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5806/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5806/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 16453 din 2

noiembrie 2011 a Judecătoriei Craiova, secția civilă, s-a admis excepția

necompetenței materiale a acestei instanțe în cauza privind pe reclamanții C.G.

și C.L., în contradictoriu cu pârâții N.I. și SC U.Ț.B. SA, având ca obiect

constatarea simulației actului de adjudecare încheiat între pârâți, la data de

4 februarie 2008, și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic

de vânzare-cumpărare între reclamanți și primul pârât, pentru imobilul, situat

în Craiova, compus din teren în suprafață de 200 mp și construcții; s-a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj,

raportat la valoarea imobilului în litigiu și la dispozițiile art. 2 pct. 1 lit.

a) C. proc. civ.

Prin sentința nr. 826

din 8 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, s-a

admis acțiunea formulată de reclamanți, s-a constatat simulat actul de

adjudecare încheiat la 04 februarie 2008, între SC U.Ț.B. SA și N.I., precum și

procesul verbal de vânzare din 16 ianuarie 2008; s-a constat că adjudecatari ai

imobilului din Craiova, compus din teren în suprafață de 200 mp (272 mp din

măsurători) și construcțiile edificate pe el, sunt C.G. și C.L., care au

calitatea de proprietari. Prezenta hotărâre ține loc de act autentic.

Pentru a hotărî astfel,

Tribunalul a reținut următoarele:

În ceea ce privește

excepția de prematuritate a acțiunii, instanța a respins-o, întrucât procedura

prealabilă prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ. este impusă doar în „procesele

și cererile în materie comercială evaluabile în bani”, or, în speță, obiectul

acțiunii îl constituie constatarea simulației, ce nu are ca obiect restituirea

unei sume de bani.

Pe fondul cauzei,

instanța a reținut că apartamentul în litigiu a fost cumpărat la licitație, în

urma unei executări silite, de către pârâtul N.I., cu credit bancar obținut de

la SC U.Ț.B. SA

Înainte de licitație,

între reclamant și pârât a existat o înțelegere potrivit căreia acesta din urmă

cumpăra imobilul pe numele său, încadrându-se la condițiile impuse de Bancă, de

a obține un credit ipotecar (reclamanții neavând venituri suficiente în acest

sens, cererea lor de creditare fiind refuzată), urmând să treacă imobilul în

proprietatea reclamanților.

Avansul în sumă de

72.400 lei a fost achitat de către reclamanți, conform chitanței de depunere

din data de 16 ianuarie 2008, pentru N.I.

Între aceștia nu a

fost constituit un act autentic sau sub semnătură privată, date fiind relațiile

de rudenie (pârâtul este văr primar al reclamantului), însă înțelegerea recunoscută,

la interogatoriu, de către N.I., a fost ca bunul imobil să fie cumpărat pe

numele său, urmând să transfere proprietatea asupra reclamanților, iar aceștia

să achite ratele la Bancă.

Reclamanții au intrat

în posesia imobilului imediat după cumpărarea bunului la licitație (elocventă,

în acest sens, este declarația martorului B.A.), au încheiat contracte de

utilități, au plătit impozitul, folosind bunul și în prezent, fără să fie

tulburați.

Simulația presupune

existența concomitentă, între aceleași părți, a cel puțin două contracte, unul

public, aparent, denumit și contract simulat, prin care se creează o anumită

aparență juridică, ce nu corespunde realității, un altul secret, denumit

contraînscris, care corespunde voinței reale a părților, și prin care acestea

anihilează, în tot sau în parte, aparența juridică creată de actul public, dar

simulat.

Este adevărat că,

pentru a se admite, pe cale judecătorească, o acțiune în simulație, care să

înlăture efectele contractului aparent, este necesar ca actul secret să

îndeplinească condițiile de valabilitate, de fond și de formă, cerute de lege,

la data încheierii actului.

Însă, în speță,

convenția dintre reclamanți și pârâtul N.I. a fost una verbală, dovedită prin

recunoașterea, la interogatoriu, de către pârât, părțile fiind în

imposibilitatea morală de a preconstitui un înscris, dată fiind relația de

rudenie dintre ele.

Pârâta SC U.Ț.B. SA

nu neagă că a avut cunoștință despre o asemenea înțelegere, reclamanții

învederând că au solicitat, anterior, acordarea unui credit pe numele lor, însă

nu au îndeplinit condițiile cerute de Bancă, fiind sfătuiți de angajații

acesteia să folosească o persoană interpusă, care să îndeplinească condițiile

pentru creditare.

Chiar dacă aspectul

în discuție nu a fost dovedit în mod direct, faptul că toate plățile făcute de

reclamanți, atât avansul, cât și ratele ulterioare, au fost acceptate de pârâtă

valorează o recunoaștere tacită a acestei înțelegeri.

Mai mult, asupra

imobilului în litigiu există o ipotecă, ce poartă asupra bunului, indiferent de

schimbarea proprietarului.

Este adevărat că, în

baza contractului de credit încheiat între N.I. și Bancă, înstrăinarea este

interzisă, însă, atât timp cât ipoteca există asupra imobilului, riscul

prejudicierii pârâtei, în caz de neplată a ratelor, nu subzistă; ca atare, pentru

siguranța circuitului civil și reglementarea unei situații de fapt, transferul

imobilului pe numele reclamanților, adevărații plătitori ai avansului și

ratelor, este justificat, fără a aduce atingere patrimoniului pârâtei SC U.Ț.B.

SA Aceasta cu atât mai mult cu cât titularul contractului de credit este în

penitenciar, în executarea unei pedepse privative de libertate.

Una dintre formele pe

care le poate îmbrăca simulația este interpunerea de persoane, ceea ce

presupune existența unui act juridic public, ale cărui părți, împreună cu o a

treia persoană, care rămâne anonimă, încheie actul secret, care prevede că

efectele actului public se produc, în realitate, față de acest din urmă

participant la actul ocult, adevăratul beneficiar al dreptului transmis sau

constituit prin actul aparent.

În speță, dispozițiile

art. 1175 C. civ. își găsesc aplicabilitatea, la operațiune juridică

participând trei categorii de părți. Din cauza unor dispoziții bancare

restrictive în privința acordării creditelor, părțile au apelat, însă, la

simulația prin interpunere de persoane, pentru realizarea acesteia fiind

necesar acordul între cele trei persoane, fapt dovedit prin probele

administrate.

Atât timp cât

operațiunea nu a avut un caracter ilicit, sunt relevante voința reală a

părților și efectele juridice pe care acestea au urmărit să le producă în

realitate.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâta SC U.Ț.B. SA

Prin Decizia civilă nr.

14 din 6 martie 2013, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, a admis

apelul, a schimbat sentința, în sensul că a respins acțiunea, dispunând obligarea

intimaților reclamanți la 2.949,42 lei cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel a

apreciat apelul fondat, pentru următoarele considerente:

Simulația presupune

existența, concomitent, între aceleași părți, a două contracte: unul public,

aparent, (denumit contract simulat), prin care se creează o anumită aparență

juridică, ce nu corespunde realității, și un altul secret, (denumit

contraînscris), care corespunde voinței reale a părților și prin care acestea

anihilează, în tot sau în parte, aparența juridică creată prin actul public,

simulat.

Pentru a exista simulația

prin interpunere de persoane, trebuie să fie îndeplinite, cumulativ, anumite

condiții: să existe două contracte (unul public, unul secret), contractul

secret să fie concomitent sau anterior celui public, contractele să fie

încheiate între aceleași persoane, cu intenția de a desemna, ca beneficiar, o

altă persoană decât cea din contractul public.

Efectul acțiunii în simulație

constă în înlăturarea efectelor contractului secret, cu condiția ca acesta să

fie valabil încheiat.

Din analiza

înscrisurilor și a celorlalte probe administrate la instanța de fond, se

constată, însă, că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile simulației.

În primul rând, nu există

două contracte.

Dacă, în ce privește

înțelegerea încheiată între reclamanți și pârâtul P.N., aceasta îndeplinește

cerințele unui contract verbal, actul public, actul de adjudecare, nu

îndeplinește condițiile art. 1294 C. civ., referitoare la contractul de vânzare-cumpărare.

Nu se regăsește acordul de voință al proprietarului, de a înstrăina un bun, ci o

executare silită, prin care un terț, cu atribuții în faza de executare silită a

obligațiilor, transmite dreptul de proprietate asupra bunului supus executării,

independent de voința proprietarului. El este un act de executare, nu un acord

de voință al părților, proprietar și cumpărător.

Pe de altă parte, nu

este îndeplinită nici condiția ca cele două acte (cel public și cel secret) să fie

încheiate între aceleași persoane.

Dacă actul secret a

fost încheiat între reclamanții C.G. și C.L. și pârâtul N.I., cel public a fost

încheiat de executorul bancar cu adjudecatarul, N.I.

Nu este îndeplinită

nici condiția ca părțile din actul public să fi știut că beneficiari ai

acestuia sunt, conform actului secret, reclamanții.

Nici banca și, cu

atât mai puțin executorul bancar, neluând parte la încheierea actului secret,

nu aveau cum să știe că adjudecarea se face nu pentru sine, de pârâtul N.I.,

adevărații cumpărători fiind reclamanții.

Deși se susține, în

acțiune, că un angajat al băncii a propus reclamanților să apeleze la o

interpunere de persoane, pentru a cumpăra imobilul în discuție, nu s-a probat

acest lucru și, oricum, un angajat nu poate reprezenta Banca, în lipsa unui

mandat special, dat în formă scrisă.

Mai mult, nici nu

reiese, clar, cine ar fi sugerat reclamanților această operațiune, deoarece

reclamanții vorbesc, în concluziile scrise, despre executorul bancar, în timp

ce pârâtul N.I., în cuvântul pe fond, a făcut referire la unul dintre

directorii Băncii.

Faptul că reclamanții

au achitat ratele la bancă, în numele pârâtului N.I., nu reprezintă un acord al

Băncii, în sensul că aceștia au devenit proprietari ai imobilului, cât timp

titular al contractului de credit era N.I., iar plățile erau făcute pentru

acesta, nu în locul lui.

Plata acestor sume la

Bancă, precum și încheierea unor contracte cu furnizorii de utilități, direct,

de către reclamanți, dovedesc că a existat o convenție între reclamanți și

pârâtul P.N., dar nu că sunt îndeplinite celelalte condiții ale simulației.

Dincolo de toate

aceste considerente, nici actul secret nu îndeplinește condițiile unui

veritabil act de vânzare-cumpărare.

Fiind vorba despre

imobile, actul secret ar fi avut valoarea unui contract de vânzare-cumpărare

numai dacă ar fi fost încheiat în formă autentică, ceea ce i-ar înlătura

caracterul secret.

Pentru toate aceste

considerente, Curtea a considerat că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile simulației

prin interpunere de persoane, astfel încât, în baza art. 296 C. proc. civ., a

admis apelul și a schimbat sentința, în sensul că a respins acțiunea, ca

nefondată.

Prin încheierea

pronunțată în camera de consiliu, la data de 8 mai 2013, instanța de apel a

admis cererea formulată de petenta SC U.Ț.B. SA și a dispus îndreptarea erorii

materiale strecurate în minuta și dispozitivul deciziei, în sensul că a dispus

obligarea intimaților reclamanți la plata sumei de 7.390,42 lei cheltuieli de

judecată, în loc de 2.949,42 lei, cum din eroare s-a calculat. A menținut

restul dispozițiilor deciziei.

Împotriva deciziei nr.

14/6 martie 2013 și a încheierii din 8 mai 2013 au declarat recurs reclamanții C.G.

și C.L.

I. Recurenții

reclamanți au criticat decizia, pentru următoarele motive:

neconcordanță între dispozitiv și considerentele deciziei, cu privire la

părțile din această cauză. Astfel, în dispozitiv, figurează N.I., în calitate

de intimat pârât, în timp ce, în considerente, la pag. 5 și 6, este menționat P.N.,

care nu este parte în dosar și cu care reclamanții nu au încheiat niciun act

juridic. Ca atare, nu rezultă cum instanța de apel a analizat contractul

încheiat de recurenți cu această persoană.

mod eronat, de către instanța de apel, că nu sunt îndeplinite condițiile simulației

prin interpunere de persoane, apreciindu-se că nu s-au încheiat două contracte,

unul public și altul secret.

S-a probat că, la

data de 15 decembrie 2007, au convenit cu pârâtul N.I. să cumpere imobilul în

litigiu, cu credit ipotecar, pentru recurenți, pârâtul fiind de acord să

contracteze creditul pentru achitarea diferenței de preț, avansul fiind achitat

de reclamanți, să participe la vânzarea directă și să adjudece imobilul, cu

condiția ca recurenții să achite ratele împrumutului. Pârâtul s-a obligat ca,

după încheierea actului de adjudecare, să perfecteze actele de vânzare-cumpărare

pentru imobil, conform convenției încheiate cu reclamanții.

N.I. este vărul

primar al reclamantului C.G., așa cum rezultă din actele de stare civila și din

recunoașterea pârâtului la interogatoriu.

Recurenții, fiind într-o

relație foarte apropiată cu acesta, nu au redactat contraînscrisul, încheind

numai o convenție verbală cu privire la vânzarea imobilului în litigiu, urmând

ca, după încheierea actului de adjudecare, pârâtul să treacă imobilul pe numele

acestor părți.

Din anul 2006,

reclamanții au contractat mai multe credite, cu scopul de a achiziționa un

imobil în municipiul Craiova, pe care părțile le detaliază în cererea de

recurs, susținând că au reușit să obțină suma de 73.000 lei.

Arată, în continuare,

că, în anul 2007, au aflat că SC U.Ț.B. SA, prin executor bancar, a scos la

licitație imobilul în litigiu și că a fost instituită, în favoarea Băncii, o ipotecă

pentru un credit acordat debitoarei SC P. SRL asupra acestui bun, existând

dosar de executare pentru neachitarea creditului, din 2007.

După depunerea

dosarului privind acordarea creditului ipotecar, Banca le-a comunicat că nu pot

beneficia de creditul solicitat, întrucât ambii soți aveau în derulare alte

credite pentru nevoi personale, iar veniturile din salarii nu erau suficiente

pentru a angaja creditul de 37.000 euro.

Determinat de această

situație, recurenții au apelat, la sugestia executorului bancar, la pârâtul N.I.,

pentru ca acesta să contracteze creditul pentru achiziționarea imobilului în

litigiu.

La data de 17

decembrie 2007, au intrat în posesia imobilului, posesie pe care o exercită și

în prezent, cheile imobilului fiindu-le predate de P.D.M., fostul proprietar.

La data de 16

ianuarie 2008, C.G. a achitat, pentru N.I., avansul în sumă de 72.400 lei,

conform chitanței de depunere din aceeași dată, și s-a încheiat procesul-verbal

de vânzare directă, având ca obiect imobilul situat în Craiova, între executorul

bancar, D.P.V., și pârâtul N.I., suma totală cu care a fost vândut bunul fiind

de 238.000 lei, inclusiv T.V.A.

Conform mențiunilor

din act, prețul urma să se achite în trei rate, respectiv:

- 72.400 lei, la data

încheierii procesului verbal de vânzare directă;

- 132.480 lei, la

data de 01 martie 2008;

- 33.120 lei, la data

de 15 martie 2008.

La 04 februarie 2008,

a fost încheiat actul de adjudecare pentru imobil, iar, la 18 aprilie 2008, C.G.

a achitat suma de 33.120 lei, conform chitanței de depunere de numerar,

reprezentând cea de-a treia rată.

Pentru plata ratei a

doua din preț, a fost contractat un împrumut de către N.I., pentru suma de

36.800 euro, în baza contractului de credit din 16 mai 2008, menționându-se, în

cuprinsul actului, că această sumă va fi utilizată numai pentru achiziționarea imobilului

în litigiu.

La data de 16 mai 2008,

a fost încheiat și contractul de garanție imobiliară autentificat sub nr. 1033

de către B.N.P. D.T., constituindu-se, în favoarea Băncii, ipotecă asupra bunului

sus-menționat.

Conform înțelegerii

avute cu pârâtul N.I., recurenții au început să achite ratele creditului în

sumă de suma de 36.800 euro, pentru beneficiarul N.I., conform chitanțelor de

depunere în numerar.

După intrarea în

posesia imobilului (17 decembrie 2007), pentru o parte dintre utilități,

recurenții au încheiat, în nume propriu, contracte cu furnizorii de servicii, pe

care le menționează în cererea de recurs, iar contravaloarea celorlalte

utilități a fost plătită tot de aceștia, pe numele fostului proprietar.

Instanța de apel

reține, în mod greșit, că nici Banca și nici executorul bancar nu aveau cum să

știe că adjudecarea se face nu de către pârâtul N.I., adevărații cumpărători

fiind reclamanții. Banca avea cunoștință de aceasta, întrucât toate plățile,

pentru avans, pentru T.V.A., pentru restul ratelor, s-au efectuat de recurenți.

De asemenea, Curtea

constată, în mod eronat, că actul secret nu îndeplinește condițiile unui veritabil

act de vânzare-cumpărare, deoarece, fiind vorba despre un imobil, actul secret

ar fi avut valoarea unui contract de vânzare-cumpărare numai dacă ar fi fost

încheiat în formă autentică.

Pe de o parte,

imobilul se compune din teren și casă, iar, pe de altă parte, recurenții au invocat

și probat imposibilitatea morală a preconstituirii înscrisului, fiind vorba de

rude, veri primari, C. și N.

De, altfel pârâtul N.

a fost de acord să încheie actul de vânzare în formă autentică, în timpul

procesului. Banca s-a opus, însă, la perfectarea contractului, fiind constituită

o ipotecă asupra imobilului, pentru creditul acordat. Reclamanții au fost de

acord cu menținerea garanției imobiliare, până la achitarea integrala a

creditului.

Instanța de fond, în

mod corect, a reținut existența concomitentă, între aceleași părți, a celor

două acte - cel public (actul de adjudecare), aparent, care este cel simulat,

și actul secret, denumit contraînscris (convenția încheiată la 15 decembrie 2007,

între reclamanți și pârâtul N.I.), care corespunde voinței reale a părților și

anihilează, în totalitate, aparența juridică creată de actul public, dar

simulat - actul de adjudecare.

Atât doctrina, cât și

jurisprudența, au stabilit, în materia simulației, că, pentru a fi în prezența

interpunerii de persoane, este absolut necesar ca toate cele trei părți

implicate în operațiune să aibă cunoștință atât de existența actului public,

cât și de cea a actului secret, respectiv să știe în patrimoniul cui se produc,

în realitate, efectele actului public. Altfel spus, pentru a se realiza

simulația prin interpunere de persoane este necesar ca acordul simulatoriu să

se realizeze între, cel puțin, trei persoane, și anume cele două părți ale

actului real și persoana interpusă, cum este și situația în cauza de față, cele

trei părți fiind reclamanții, pârâtul N. și Banca.

Recurenții au

solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei recurate și respingerea

apelului declarat de către pârâta SC U.Ț.B. SA

Cererea de recurs a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

II. Recurenții au

criticat încheierea pronunțată la data de 8 mai 2013, susținând că nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 281 C. proc. civ., întrucât nu poate

fi vorba despre o eroare de calcul, fiind o mare diferență între suma acordată,

inițial, cu titlu de cheltuieli de judecată, de 2.949 lei, și cea acordată prin

încheierea recurată, respectiv 7.240 lei.

Eroare de calcul ar

fi fost dacă suma rezultată era greșit calculată. Or, în cauza de față, au fost

acordate cheltuielile de judecată privind onorariul de avocat, nefiind acordate

cheltuielile privind taxa de timbru, în condițiile în care nu s-a formulat o

cerere de completare a dispozitivului deciziei.

Recurenții au

solicita admiterea recursului, modificarea încheierii atacate, în sensul

respingerii cererii de îndreptare a erorii materiale.

Intimata pârâtă SC

U.Ț.B. SA a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea

ambelor recursuri, ca nefondate. A invocat, la ultimul termen de judecată, și

excepția nulității recursului declarat împotriva deciziei Curții de Apel,

arătând că recurenții nu formulează critici de nelegalitate, ci reiau motivele

de apel.

Analizând, prioritar,

excepția nulității recursului, în condițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită, întrucât recurenții

invocă încălcarea regulilor procedurale în structura deciziei atacate (primul

motiv de recurs), critici susceptibile de încadrare în cazul de casare prevăzut

de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., respectiv îndeplinirea condițiilor simulației

prin interpunere de persoane, raportat la art. 1175 C. civ. (motivul doi de

recurs), critici circumscrise motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct.

9 din același cod. Susținerile prin care se tinde la reevaluarea situației de

fapt în raport de probele administrate în cauză, formulate în cadrul celui

de-al doilea motiv de recurs, nu vor fi avute în vedere de prezenta instanță,

în soluționarea recursului, față de structura actuală a căii de atac, în

fundamentarea căreia nu se mai pot aduce critici de netemeinicie a hotărârii

atacate, raportat la abrogarea cazului de casare ce permitea o asemenea analiză

(art. 304 pct. 11 C. proc. civ., abrogat prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000).

Analizând decizia și

încheierea atacate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304

pct. 5 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate,

pentru următoarele considerente:

I. 1. Critica

referitoare la existența contradicției între considerente și dispozitivul

deciziei, în privința persoanei care figurează în calitate de pârât și cu care

reclamanții ar fi convenit încheierea actului de adjudecare privind imobilul în

litigiu, trecut, în mod corect, în dispozitiv, ca fiind N.I., dar, în mod

greșit, în anumite paragrafe ale considerentelor, ca fiind un anume P.N., va fi

examinată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C.

proc. civ. Acest motiv de recurs permite casarea deciziei atacate, în

condițiile în care, prin încălcarea normelor de procedură, s-a produs părții o

vătămare care nu poate fi înlăturată în alt mod decât prin anularea hotărârii.

Nu este cazul speței de față.

Este real că, în două

paragrafe din considerentele deciziei atacate (pag. 5 - parag. antepenultim;

pag. 6 - parag. 7 din decizie), instanța de apel a făcut vorbire despre

„pârâtul P.N.”, care a participat la convenția încheiată cu reclamanții, ce

constituie actul ocult, dar această referire, la o persoană care nu este pârât

în dosar și cu privire la care reclamanții nu au susținut că ar fi încheiat

înțelegerea de transmisiune a proprietății imobilului în litigiu, în procedura

adjudecării, reprezintă o simplă eroare materială, susceptibilă de îndreptare

prin intermediul procedurii reglementate de art. 281 C. proc. civ. Este fără

dubiu că instanța de apel a menționat, din eroare materială, numele pârâtului

ca fiind P.N. în loc de N.I., iar nu că ar fi avut în vedere un participant

real la proces, cu acest nume, în calitate de pârât, având în vedere că, pe

parcursul litigiului, a fost citat, în această calitate, pârâtul N.I., care a

și fost prezent la ultimul termen de judecată, soluția cuprinsă în dispozitivul

deciziei recurate a fost pronunțată în contradictoriu cu această persoană și,

în cuprinsul altor paragrafe ale considerentelor, este indicat numele corect al

pârâtului, ca fiind N.I.

În plus, cum

menționarea eronată a numelui pârâtului, în anumite părți ale considerentelor,

nu schimbă soluția pronunțată și, ca atare, nu este de natură să producă vreo

vătămare recurenților, în raport de care datele speței rămân în aceeași

configurație, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite condițiile motivului

de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., astfel încât va înlătura

criticile subsumate acestui motiv de recurs, ca neîntemeiate.

care vizează fondul raporturilor juridice dintre părți nu pot fi primite.

În cea mai mare a

redactării prezentului motiv al căii de atac, astfel cum a fost expusă în

precedent, recurenții expun situația de fapt, pe care o consideră relevantă în

sprijinul modificării soluției instanței de apel, și care nu poate forma obiect

de analiză a prezentei instanțe, față de actuala structură a recursului, care,

așa cum s-a arătat, permite doar invocarea unor critici de nelegalitate a hotărârii

atacate, iar nu și reevaluarea situației de fapt. De altfel, susținerile

recurenților, sub acest aspect, coincid, în mare măsură, cu cele reținute, în

fapt, de către Curtea de Apel - existența convenției dintre aceste părți și

pârâtul N.I., privind achiziționarea imobilului pentru reclamanți, plata

avansului și a ratelor de preț de către recurenți, perfectarea, în viitor, a

contractului de vânzare-cumpărare între participanții actului ocult, relația de

rudenie dintre reclamant și pârâtul N., care a condus la imposibilitatea

întocmirii, în scris, a actului secret, reținerea existenței actului ocult,

achitarea utilităților de către reclamanți, parte, în nume propriu, parte

pentru N.

Instanța de apel nu a

dat, însă, eficiență efectelor simulației prin interpunere de persoane,

deoarece a considerat că nu sunt îndeplinite toate condițiile pentru incidența

acestei instituții. Astfel, a menționat că actul public, actul de adjudecare,

nu îndeplinește cerințele art. 1294 C. civ., de a fi un contract de vânzare-cumpărare,

neexistând acordul de voință al proprietarului, de a transmite dreptul de

proprietate asupra imobilului; actul de adjudecare reprezintă un act efectuat

în faza executării silite, prin care se transferă dreptul, independent de

voința proprietarului.

De asemenea, a mai

reținut Curtea că cele două acte nu sunt încheiate între aceleași persoane,

singurul participant comun la convenții fiind pârâtul N.I.

În plus, nu este

îndeplinită nici cerința ca Banca, parte la actul de adjudecare, să fi

cunoscut, prin reprezentanții săi legali, că adjudecarea imobilului se face

pentru reclamanți, iar nu pentru adjudecatar, pârâtul N.I. Sub acest aspect, au

fost înlăturate, ca neprobate, susținerile reclamanților privind apelarea la

instituția interpunerii de persoane, la sugestia angajaților Băncii, și au fost

considerate nerelevante, în analiza poziției persoanei juridice față de

persoana adjudecatarului, elemente de fapt ca plata ratelor de preț de către

reclamanți, dar în numele pârâtului adjudecatar, precum și a contravalorii

utilităților.

A mai considerat

Curtea că actul secret nu reprezintă un act juridic valabil, condiție, de

asemenea, impusă în materia simulației, deoarece, având ca obiect un imobil,

trebuia încheiat în formă autentică, ceea ce, în speță, nu s-a realizat;

totodată, îndeplinirea acestei cerințe de formă ar fi înlăturat caracterul

ocult al actului.

Din perspectiva

acestor argumente, care au condus la respingerea acțiunii în simulație,

recurenții au contestat următoarele aspecte reținute de Curte:

- împrejurarea că

pârâta SC U.Ț.B. SA nu ar fi cunoscut și nu ar fi acceptat, în consecință, nu

ar fi participat la convenția secretă dintre reclamanți și pârâtul N.;

recurenții susțin, în acest sens, că angajații Băncii le-au sugerat soluția

interpunerii de persoane pentru dobândirea imobilului adjudecat de N.I. pentru

ei, precum și că plata avansului și a ratelor de preț dovedesc cunoașterea și

acceptarea de către Bancă a convenției secrete:

- necesitatea

încheierii actului secret în formă autentică.

Concluzionează că, în

speță, sunt întrunite condițiile simulației prin interpunere de persoane,

astfel cum, în mod corect, a reținut prima instanță.

În ceea ce privește

prima chestiune dintre cele evocate mai sus, recurenții critică, în realitate,

un element de fapt reținut de instanța de apel, afirmând că, din probele

administrate (plata avansului și a ratelor de preț, de către reclamanți,

coroborate cu propunerea angajaților Băncii făcută recurenților, de a apela la

interpunerea de persoane) rezultă că pârâta persoană juridică a cunoscut și a

acceptat că imobilul în litigiu a fost adjudecat, în realitate, pentru ei.

Contrar celor arătate de recurenți, Curtea a constatat că nu este probată

intervenția angajaților Băncii în realizarea acordului simulatoriu, cu privire

la care chiar reclamanții au făcut precizări contradictorii, referindu-se fie

la executorul bancar, fie la unul dintre directorii Băncii. Referitor la plata

sumelor de bani către Unicredit, de către părțile menționate, a constatat că

aceasta nu justifică acordul Băncii la adjudecarea bunului în numele

reclamanților, în condițiile în care plata s-a realizat pentru N.I., titular al

contractului de credit. În plus, plata utilităților de către recurenți a fost

considerată un element doveditor al convenției oculte dintre ei și pârâtul N.,

dar nu și a celorlalte condiții ale simulației. Aceste aspecte de fapt, astfel

cum au fost reținute de Curte, raportat la probele administrate în cauză (lipsa

intervenției angajaților Băncii în realizarea scopului recurenților, de a

dobândi imobilul în litigiu prin intermediul simulației prin interpunere de

persoane, cunoașterea, de către Bancă, a adevăratului dobânditor al imobilului

adjudecat, în persoana reclamanților, cu consecința participării persoanei

juridice la acordul simulatoriu și la perfectarea actului secret) nu mai pot

forma obiect al examinării instanței de recurs, față de abrogarea motivului de

netemeinicie, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. 1 pct. 112

din O.U.G. nr. 138/2000, cum s-a arătat deja. În consecință, Înalta Curte nu

poate schimba situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța de apel.

Referitor la

necesitatea încheierii actului secret în formă autentică, pentru a fi în

prezența unui contract valabil, și, ca atare, a întrunirii condițiilor

simulației din perspectiva contractului ocult, susținerile recurenților sunt

întemeiate, dar nu modifică soluția instanței de apel. Este real, ca principiu,

că, în materie de simulație, este necesar ca actele juridice în conflict să

întrunească toate condițiile de valabilitate prevăzute de lege. În cazul

special în care obiect al convențiilor, publică și secretă, și al acordului

simulatoriu, îl reprezintă un teren, care, potrivit dispozițiilor legale în

materie, necesită forma autentică, pentru transferul dreptului de proprietate,

dacă s-ar pretinde ca actul ocult să respecte cerința de formă, ar însemna că

acest act și-ar pierde caracterul secret, propriu simulației, cu consecința

finală, dar de neacceptat, ca, în cazul în care se pune problema transferului

dreptului de proprietate asupra unui teren, să nu se poată invoca niciodată

simulația. Or, și în cazul terenurilor, invocarea simulației, inclusiv prin

interpunere de persoane, este posibilă.

Prin urmare,

argumentul Curții, în sensul că și actul secret ar fi trebuit să fie valabil,

din perspectiva respectării cerinței formei autentice, întrucât vizează un

imobil, este greșit, însăși instanța de apel acceptând că, în acest caz,

convenția respectivă și-ar pierde caracterul ocult.

Înlăturarea

considerentului instanței de apel, sub acest aspect, nu este și suficientă,

însă, pentru modificarea deciziei recurate, în condițiile în care celelalte

critici ale recurenților nu subzistă, deoarece vizează aspecte de fapt, iar

unul dintre elementele considerate hotărâtoare de către instanța de apel în

respingerea acțiunii nici nu a fost contestat de reclamanți (cel referitor la

împrejurarea că actul de adjudecare nu reprezintă un contract de

vânzare-cumpărare, în sensul art. 1294 C. civ., care să aibă ca efect

transferul dreptului de proprietate, prin acordul de voință al părților

contractante).

Cum toate cerințele

simulației prin interpunere de persoane, astfel cum au fost dezvoltate de

instanțele anterioare și chiar de către recurenți, trebuie îndeplinite

cumulativ, ceea ce nu este cazul în speță, pentru argumentele expuse în

precedent, în mod corect Curtea a pronunțat soluția de respingere a acțiunii,

raportat la dispozițiile art. 1175 C. civ.

În consecință, în

baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanți împotriva Deciziei nr. 14 din 6 martie 2013 a

Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă, nefiind întrunite cerințele

motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 din același cod.

II. Nici criticile

privind încheierea de îndreptare a erorii materiale din 8 mai 2013, referitoare

la cheltuielile de judecată acordate în favoarea intimatei pârâte SC U.Ț.B. SA,

în sumă de 7.390,42 lei, nu sunt fondate.

Contrar susținerilor

recurenților, în mod corect, Curtea a acordat întreaga sumă solicitată și

dovedită ca reprezentând cheltuieli de judecată, în favoarea apelantei pârâte,

în urma admiterii cererii de îndreptare a erorii materiale strecurate în decizie,

formulate de această parte.

Dispozițiile art. 281

alin. (1) C. proc. civ., interpretate și aplicate, în mod corect, de către

instanța de apel, permit îndreptarea hotărârii, în ceea ce privește erorile sau

omisiunile de calcul. O astfel de omisiune o reprezintă și neluarea în calcul a

sumei de bani, constând în taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar,

achitată de apelantă în apel și nemenționată în decizia îndreptată prin

încheierea din 8 mai 2013 (în cuantum de 4.441 lei - 4.436 lei taxă judiciară

de timbru și 5 lei timbru judiciar), fiind, astfel, îndeplinite condițiile

textului de lege sus-menționat.

Nu poate fi primită

aserțiunea recurenților, în sensul că, în scopul obținerii acestor cheltuieli,

apelanta pârâtă ar fi trebuit să formuleze cerere de completare a deciziei, în

condițiile art. 281

2

C. proc. civ., întrucât instanța nu a omis să

se pronunțe asupra cererii privind cheltuielile de judecată pretinse de

apelantă, pentru a fi incidente dispozițiile acestui text, ci a omis să ia în

calcul o parte dintre cheltuieli, respectiv taxa judiciară de timbru și

contravaloarea timbrului judiciar, ceea ce reprezintă o eroare materială în

sensul art. 281 din Cod.

Față de aceste

argumente, Înalta Curte urmează ca, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

să respingă, ca nefondat, și recursul declarat de reclamanți împotriva

încheierii de îndreptare a erorii materiale, pronunțate la data de 8 mai 2013,

nefiind întrunite cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.

9.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanții C.G. și C.L. împotriva Deciziei

civile nr. 14 din 6 martie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a

II-a civilă, și a încheierii de îndreptare eroare materială a acestei decizii,

pronunțată de aceeași instanță, la data de 8 mai 2013.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 16 decembrie 2013.