ÎCCJ, Decizia nr. 3/2020

Asupra recursului de față;

În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 10 octombrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) și art. 448 alin. (2) teza I din C. proc. pen.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a reținut că, prin cererea formulată, recurentul A., a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) și art. 448 alin. (2) teza I din C. proc. pen.

În susținerea cererii, recurentul A. a menționat că reglementarea actuală a art. 448 alin. (2) raportat la art. 438 din C. proc. pen., contravine principiului egalității de drepturi, reglementat în art. 16 din Constituția României, principiului dreptului la un proces echitabil, reglementat în art. 21 alin. (3) din Constituția României, principiului liberului acces la justiție, reglementat în art. 21 alin. (1) din Constituția României, precum și principiilor clarității și previzibilității legii, prevăzute în Legea nr. 24/2000.

Referitor la caracterul discriminatoriu al prevederilor art. 438 alin. (1) și art. 448 alin. (2) teza I din C. proc. pen., consacrat prin art. 16 din Constituția României, recurentul A. a menționat că acesta rezultă din omisiunea legiuitorului de a reglementa cazurile care pot conduce la sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu cererea de recurs în casație pentru soluționarea laturii civile a hotărârilor judecătorești.

De asemenea, a învederat că potrivit art. 2 din C. proc. civ., acest cod constituie procedura de drept comun în materie civilă și, totodată, se aplică și în alte materii, în măsura în care nu conțin dispoziții contrare.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în materia procedurii civile poate fi formulată calea de atac a recursului, în ipoteza în care "instanța a dat hotărârea cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", dispoziție care nu este reglementată în C. proc. pen.

În ipoteza în care, în materia C. proc. pen. a fost pronunțată o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, atât cu privire la latura penală dar mai ales cu privire la latura civilă a cauzei, partea interesată, nu are posibilitatea de a sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție cu recurs în casație, aspect care creează un caracter discriminatoriu.

Referitor la principiului dreptului la un proces echitabil, principiu consacrat prin art. 21 alin. (3) din Constituția României, precum și la principiului liberului acces la justiție consacrat prin art. 21 alin. (1) din Constituția României, a arătat că, în actuala reglementare, dispozițiile art. 438 alin. (1) și art. 448 alin. (2) teza I din C. proc. pen. împiedică liberul acces la justiție, atât din perspectiva laturii penale a cauzei, dar mai ales din perspectiva acțiunii civile exercitată în procesul penal, în cazul căreia nu sunt reglementate motivele pentru care poate fi formulată cerere de recurs în casație.

În acest sens, a precizat că din cele cinci motive de recurs în casație cuprinse în art. 438 din C. proc. pen., patru dintre ele privesc exclusiv latura penală a cauzei iar singurul motiv în baza căruia ar putea fi formulată o cerere de recurs în casație cu privire la latura civilă a cauzei ar fi cel cu privire la încălcarea regulilor de competență după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.

De asemenea, a menționat și faptul că prin această modalitate de reglementare legislativă, legiuitorul, a restrâns în mod nejustificat cazurile în care o decizie poate fi atacată cu recurs în casație, ceea ce creează un impediment pentru principiul liberului acces la justiție.

A precizat că, deși, se poate susține ideea că, cel puțin cu privire la latura civilă, cererea de recurs în casație poate fi formulată și pentru motive de nelegalitate, ca urmare a interpretării prevederilor art. 448 alin. (2) teza I din C. proc. pen., totuși, acest aspect nu rezultă în mod clar din modul de reglementare, ceea ce determină ca majoritatea cererilor de recurs în casație să nu ajungă în fața completului de judecată ca urmare a faptului că sunt respinse în procedura de filtru reglementată de art. 440 din C. proc. pen.

Astfel, a evidențiat că acest aspect contravine normelor prevăzute în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, potrivit cărora orice text de lege trebuie să fie exprimat de o manieră clară și previzibilă.

Analizând cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentul A. privind excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 438 alin. (1) și art. 448 alin. (2) teza I din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a constatat că este inadmisibilă.

În acest sens, instanța supremă a reținut că potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, excepția de neconstituționalitate trebuie să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanță ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și să aibă legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

S-a constatat și faptul că din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerințele de admisibilitate ale excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții cu excepția ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanța realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, deoarece instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia. Se constată, așadar, că prin art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost reglementată o formă a controlului de constituționalitate, în sensul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești.

Cu referire la condiția de admisibilitate, privind legătura cu soluționarea cauzei, aceasta privește incidența dispoziției legale a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată asupra soluției ce se va pronunța în cauza dedusă judecății, a obiectului procesului penal aflat pe rolul instanței judecătorești. Textul de lege contestat pentru neconformitate cu legea fundamentală trebuie să fie determinant în judecarea și soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței de judecată, condiție care nu poate însă să determine, doar prin ea însăși, în lipsa întrunirii cumulative a tuturor cerințelor prevăzute de lege, sesizarea Curții Constituționale.

Totodată, art. 29 alin. (6) prevede că, dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Verificând cererea formulată de recurentul A., privind sesizarea Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) și art. 448 alin. (2) teza I din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a constatat că prin formularea acesteia se urmărește completarea legii.

Totodată, instanța supremă a reținut că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) și art. 448 alin. (2) teza I din C. proc. pen. a fost invocată în procedura examinării admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, în cuprinsul cererii nefiind menționat vreun caz de casare expres prevăzut de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., potrivit cerinței art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., precum și faptul că motivele invocate nu se circumscriu vreunui caz de recurs în casație.

Mai mult decât atât, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a apreciat că autorul excepției tinde pe această cale la completarea cazurilor de recurs în casație și nu excluderea unui text de lege ca fiind contrar Constituției. Însă aceste aspecte nu pot fi cenzurate pe calea controlului de constituționalitate exercitat de instanța de contencios constituțional, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 "se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

Or, instanța nu poate sesiza Curtea Constituțională cu o cerere de tipul acelora care, potrivit legii de organizare și jurisprudenței instanței de contencios constituțional, excedează competenței acesteia.

Împotriva încheierii din data de 10 octombrie 2019, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în Dosarul nr. x/2016, recurentul A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători sub nr. x/2019, primul termen fiind stabilit aleatoriu pentru data de 14 ianuarie 2020.

În susținerea recursului, recurentul a considerat că în mod greșit, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată, apreciind că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. art. 438 alin. (1) și art. 448 alin. (2) teza I din C. proc. pen.

Examinând recursul formulat de recurentul A., Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că este nefondat, din următoarele considerente:

Din analiza dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că o cerere de sesizare a instanței de contencios constituțional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, textul de lege menționat prevăzând doar ca excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată și să aibă legătură cu soluționarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".

Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că nu sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege pentru a admite cererea și a dispune sesizarea Curții Constituționale cu excepțiile invocate.

Astfel, se constată că excepția a fost ridicată de o parte din proces (recurentul A.), a fost invocată în fața unei instanțe de judecată (în fața judecătorului de filtru), vizează dispoziții legale în vigoare, iar acestea nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Însă, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, excepția trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.

Prioritar examinării în concret a acestei condiții, se impun anumite considerații generale asupra excepției de neconstituționalitate.

Excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituția României, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale.

Sesizarea Curții Constituționale nu se face direct de către subiecții acțiunii penale. Prin Legea nr. 47/1992 se stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța în fața căreia se invocă excepția de neconstituționalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

În aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită. Calea procedurală reglementată de aceste dispoziții legală nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția posibilitatea de a controla constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate.

Judecătorul cauzei nu are atribuții de jurisdicție constituțională, așa încât verificarea condițiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii legale atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității cererii de sesizare.

Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. Astfel, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat faptul că o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmărește o modificare sau completare a actului normativ. În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Din examinarea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor 438 alin. (1) și art. 448 alin. (2) teza I din C. proc. pen., Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că prin excepția invocată se urmărește completarea cazurilor de recurs în casație.

Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, neputând modifica sau completa textele legale supuse controlului, întrucât și-ar depăși atribuțiile stabilite în competența sa.

Modificarea sau completarea legii este atributul exclusiv al legiuitorului, Curtea Constituțională neavând o astfel de competență.

Reglementarea căilor de atac, inclusiv stabilirea cazurilor în care se poate formula recurs în casație, reprezintă, în conformitate cu dispozițiile art. 129 și art. 126 alin. (2) din Constituția României ce fac trimitere la "condițiile legii", o opțiune de politică legislativă de competența exclusivă a Parlamentului, care nu poate fi cenzurată de instanța de contencios constituțional prin intermediul mijlocului procedural prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Raportat la prevederile art. 146 din Constituția României și art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituțională verifică constituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare atunci când este ridicată o excepție de neconstituționalitate a acestora în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial, și față de faptul că, în speță, excepția invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituționalitate, ci de reformare legislativă, remediul procedural al excepției de neconstituționalitate nefiind folosit de recurent în scopul și finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituționale cu legea fundamentală, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători apreciază că un asemenea demers este inadmisibil.

Față de cele dezvoltate anterior, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva dispoziției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor 438 alin. (1) și art. 448 alin. (2) teza I din C. proc. pen., cuprinse în încheierea din data de 10 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală în Dosarul nr. x/2016, iar în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va oblig recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) și art. 448 alin. (2) teza I din C. proc. pen., cuprinse în încheierea din 10 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2016.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 ianuarie 2020.

GGC - NN