ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1311/2013
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1311/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra
contestației în anulare, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului
constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe
rolul Judecătoriei sectorului 3 București la data de 31 octombrie 2008, sub nr.
13304/301/2008, reclamanții H.R., D.F. și D.M. au chemat în judecată pe pârâul
Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și prin Ministerul Cultelor și
Culturii, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligat pârâtul la
plata sumei de 3.000.000 RON reprezentând despăgubiri pentru contravaloarea
terenului situat în București, sector 3, de a cărui proprietate recunoscută
prin titlurile din 20 octombrie 2000 și din 18 iulie 2000 emise de Prefectura
Municipiului București și de a cărui posesie au fost lipsiți fără reparație,
precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința
civilă nr. 4298 din 9 aprilie 2009 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București,
secția civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată
competența materiala în favoarea Tribunalului București.
Cauza a fost înregistrată
pe rolul Tribunalului București, secția a lll-a civilă, sub nr. de Dosar 20742/3/2009.
Prin sentința
civilă nr. 390 din 15 martie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a lll-a
civilă, a fost respinsă acțiunea precizată.
În termen legal,
împotriva acestei hotărâri, au formulat apel atât D.M. și D.F., cât și H.R.
În temeiul dispozițiilor
art. 243 alin. (1) pct. 1 teza finală C. proc. civ., prin cererea depusă pentru
termenul din 6 septembrie 2011, H.A. și A.E.P. au solicitat introducerea în cauză
în calitate de moștenitoare a defunctului H.R.
Prin decizia civilă
nr. 119 din 8 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a
civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, au fost
admise apelurile declarate de reclamanții D.M., D.F. și H.A. și A.E.P., acestea
din urmă în calitate de moștenitoare a apelantului-reclamant H.R., împotriva sentinței
civile nr. 390 din data de 15 martie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția
a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Statul Român prin Ministerul
Finanțelor Publice și Ministerul Culturii și Cultelor, care a fost schimbată, în
parte, în sensul că a fost admisă, în parte, acțiunea reclamanților și, în consecință
a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata
în favoarea reclamanților a unei despăgubiri în sumă de 1.899.850 RON.
Prin aceeași decizie
s-a păstrat dispoziția sentinței tribunalului cu privire la respingerea cererii
față de Ministerul Culturii, cu obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul
Finanțelor Publice la plata sumei de suma de 5.853,4 RON cheltuieli de judecată
în fond și apel către apelanții D.M. și D.F.
Împotriva acestei
hotărâri, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de
Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București a declarat recurs.
Reținându-se că
niciuna dintre criticile formulate nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate
prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 302
1
alin. (1) lit. c) C. proc. civ., s-a constatat nulitatea cererii de recurs prin
decizia nr. 3542 din 20 septembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție, secția a ll-a civilă. A fost obligat recurentul să plătească intimaților-reclamanți
D.F. și D.M. suma de 5.763,64 RON cheltuieli de judecată.
Prin cererea înregistrată
la data de 5 februarie 2013, sub nr. 787/1/2013, Statul Român prin Ministerul Finanțelor
Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București
a solicitat anularea deciziei nr. 3542 din 20 septembrie 2012 pronunțată de
Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, învocând în drept dispozițiile
art. 318 C. proc. civ.
În motivare, contestatorul
a susținut, în esență, că decizia a cărei anulare se solicită este rezultatul unei
greșeli materiale, deoarece instanța nu a avut în vedere principalele motive de
recurs care au făcut referire la nelegalitatea hotărârii instanței de apel în ceea
ce privește alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul
juridic al acesteia.
A arătat că instanța
de apel în mod greșit a făcut aplicabilitatea prevederilor art. 480 C. civ.
În acest context,
consideră admisibilă prezenta contestație în anulare, în temeiul art. 318 C. proc.
civ., întrucât greșeala materială vizează omisiunea instanței de a cerceta principalul
motiv de recurs.
În opinia contestatorului,
motivele principale ale recursului au vizat nelegalitatea hotărârii de apel cu indicarea
articolelor încălcate, ceea ce a determinat încadrarea lor în prevederile art 304
pct. 9 C. proc. civ., precizând că s-a făcut referire la netemeinicia hotărârii,
doar în subsidiar, în ceea ce privește acordarea despăgubirilor prin neexaminarea
punctuală a obiecțiunilor împotriva raportului de expertiză.
Intimații D.M.
și D.F. au formulat întâmpinare prin care au solicitat, în esență, respingerea contestației
în anulare.
Examinând contestația
în anulare formulată de contestatorul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice
reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva
deciziei nr. 3542 din 20 septembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție, secția a ll-a civilă, Înalta Curte urmează a o respinge pentru considerentele
care succed:
Potrivit dispozițiilor
art. 303 alin. (1) C. proc. civ. recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs
sau înlăuntrul termenului de recurs.
Prin motivarea
recursului, trebuie să se înțeleagă nu numai indicarea textelor de lege pe care
se încadrează criticile și dezvoltarea lor, ci și încadrarea lor în limitele recursului,
cale de atac extraordinară nedevolutivă prin care o hotărârea poate fi modificată
sau casată doar pentru motivele de nelegalitate prevăzute expres în pct. 1-9 ale
art. 304 C. proc. civ.
Prin decizia a
cărei anulare se solicită, Înalta Curte de Casație și Justiție a aplicat sancțiunea
prevăzută de art. 302
1
alin. (1) lit. c) C. proc. civ. cu raportare la
aceste cerințe legale, astfel că, în aceste condiții, nu se poate pe calea contestației
în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a ll-a să se invoce
neanalizarea motivelor de recurs.
Potrivit dispozițiilor
art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație
în anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când
instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte a omis din greșeală
să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Din analiza textului
de lege anterior evocat, rezultă că acesta este aplicabil în ipoteza în care instanța
respinge în totalitate sau admite în parte pe fond recursul, omițând analizarea
unor motive de recurs care ar fi putut permite admiterea în totalitate a acestuia
și nu atunci când soluționează recursul pe o excepție, chiar dacă aceasta vizează
însăși condiția motivării recursului, deoarece ar presupune reanalizarea și rejudecarea
excepției, ceea ce excede contestației în anulare, care este o cale extraordinară
de retractare pentru motivele limitativ prevăzute de lege.
Câtă vreme instanța
de recurs a constatat și a reținut în mod expres în considerentele hotărârii împrejurarea
că susținerile Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de
Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București nu au putut fi încadrate
în temeiul de drept al art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și nici în cazurile de nelegalitate
reglementate de art. 304 C. proc. civ., promovarea unei contestații în anulare întemeiată
în drept pe dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., nu-și găsește justificare
legală.
Contrar susținerilor
contestatorului, în cauză, nu se poate reține că „dezlegarea dată” este rezultatul
unei greșeli materiale ori al unei omisiuni. În condițiile în care contestația în
anulare nu constituie un mijloc de reformare a deciziei pronunțată de instanța de
recurs, nici celelalte motive prin care s-au reluat susținerile prezentate
Înaltei Curți drept motive de recurs nu vor fi reținute, întrucât soluția nu a vizat
o astfel de analiză de vreme ce s-a aplicat sancțiunea instituită de art. 302
1
lit. c) C. proc. civ. pentru nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la condițiile
promovării recursului.
Invocând motivul
de contestație în anulare prevăzut de art. 318 C. proc. civ., contestatorul tinde
în realitate la o examinare a recursului, solicitând cu alte cuvinte să se treacă
peste nulitatea constatată ca urmare a neîndeplinirii cerințelor legale de promovare
și susținere a căii de atac extraordinare a recursului.
În mod constant,
în jurisprudența sa, C.E.D.O. a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu
poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai
în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea
semnificația unui „recurs deghizat”, ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe
esențiale și imperative.
Așa fiind, criticile
contestatorului nu se încadrează în motivele expres și limitativ prevăzute de
art. 318 C. proc. civ., motiv pentru care, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor
art. 320 C. proc. civ., va respinge contestația în anulare formulată de contestatorul
Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală
a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr. 3542 din 20
septembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a
civilă.
Constatând culpa
procesuală a contestatorului în promovarea contestației în anulare de față și în
raport de solicitarea reprezentantei intimaților D.M. și D.F. privind plata cheltuielilor
de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.,
să fie admisă cererea acestora, în sensul obligării contestatorului Statul Român
prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor
Publice a Municipiului București la plata sumei de 5.780 RON cheltuieli de judecată
către intimații D.M. și D.F., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestația
în anulare formulată de contestatorul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice
reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva
deciziei nr. 3542 din 20 septembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție, secția a II-a civilă.
Obligă contestatorul
Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală
a Finanțelor Publice a Municipiului București la plata sumei de 5.780 RON cheltuieli
de judecată către intimații D.M. și D.F.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi, 27 martie 2013.