ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1311/2013

Asupra contestației în anulare, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București la data de 31 octombrie 2008, sub nr. 13304/301/2008, reclamanții H.R., D.F. și D.M. au chemat în judecată pe pârâul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și prin Ministerul Cultelor și Culturii, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 3.000.000 RON reprezentând despăgubiri pentru contravaloarea terenului situat în București, sector 3, de a cărui proprietate recunoscută prin titlurile din 20 octombrie 2000 și din 18 iulie 2000 emise de Prefectura Municipiului București și de a cărui posesie au fost lipsiți fără reparație, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4298 din 9 aprilie 2009 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, secția civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența materiala în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a lll-a civilă, sub nr. de Dosar 20742/3/2009. Prin sentința civilă nr. 390 din 15 martie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a lll-a civilă, a fost respinsă acțiunea precizată. În termen legal, împotriva acestei hotărâri, au formulat apel atât D.M. și D.F., cât și H.R. În temeiul dispozițiilor art. 243 alin. (1) pct. 1 teza finală C. proc. civ., prin cererea depusă pentru termenul din 6 septembrie 2011, H.A.

și A.E.P. au solicitat introducerea în cauză în calitate de moștenitoare a defunctului H.R. Prin decizia civilă nr. 119 din 8 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, au fost admise apelurile declarate de reclamanții D.M., D.F. și H.A. și A.E.P., acestea din urmă în calitate de moștenitoare a apelantului-reclamant H.R., împotriva sentinței civile nr. 390 din data de 15 martie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Culturii și Cultelor, care a fost schimbată, în parte, în sensul că a fost admisă, în parte, acțiunea reclamanților și, în consecință a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata în favoarea reclamanților a unei despăgubiri în sumă de 1.899.850 RON.

Prin aceeași decizie s-a păstrat dispoziția sentinței tribunalului cu privire la respingerea cererii față de Ministerul Culturii, cu obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de suma de 5.853,4 RON cheltuieli de judecată în fond și apel către apelanții D.M. și D.F. Împotriva acestei hotărâri, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București a declarat recurs. Reținându-se că niciuna dintre criticile formulate nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., s-a constatat nulitatea cererii de recurs prin decizia nr. 3542 din 20 septembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă.

A fost obligat recurentul să plătească intimaților-reclamanți D.F. și D.M. suma de 5.763,64 RON cheltuieli de judecată. Prin cererea înregistrată la data de 5 februarie 2013, sub nr. 787/1/2013, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București a solicitat anularea deciziei nr. 3542 din 20 septembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, învocând în drept dispozițiile art. 318 C. proc. civ. În motivare, contestatorul a susținut, în esență, că decizia a cărei anulare se solicită este rezultatul unei greșeli materiale, deoarece instanța nu a avut în vedere principalele motive de recurs care au făcut referire la nelegalitatea hotărârii instanței de apel în ceea ce privește alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

A arătat că instanța de apel în mod greșit a făcut aplicabilitatea prevederilor art. 480 C. civ. În acest context, consideră admisibilă prezenta contestație în anulare, în temeiul art. 318 C. proc. civ., întrucât greșeala materială vizează omisiunea instanței de a cerceta principalul motiv de recurs. În opinia contestatorului, motivele principale ale recursului au vizat nelegalitatea hotărârii de apel cu indicarea articolelor încălcate, ceea ce a determinat încadrarea lor în prevederile art 304 pct. 9 C. proc. civ., precizând că s-a făcut referire la netemeinicia hotărârii, doar în subsidiar, în ceea ce privește acordarea despăgubirilor prin neexaminarea punctuală a obiecțiunilor împotriva raportului de expertiză.

Intimații D.M. și D.F. au formulat întâmpinare prin care au solicitat, în esență, respingerea contestației în anulare. Examinând contestația în anulare formulată de contestatorul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr. 3542 din 20 septembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, Înalta Curte urmează a o respinge pentru considerentele care succed: Potrivit dispozițiilor art. 303 alin. (1) C. proc. civ. recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înlăuntrul termenului de recurs.

Prin motivarea recursului, trebuie să se înțeleagă nu numai indicarea textelor de lege pe care se încadrează criticile și dezvoltarea lor, ci și încadrarea lor în limitele recursului, cale de atac extraordinară nedevolutivă prin care o hotărârea poate fi modificată sau casată doar pentru motivele de nelegalitate prevăzute expres în pct. 1-9 ale art. 304 C. proc. civ. Prin decizia a cărei anulare se solicită, Înalta Curte de Casație și Justiție a aplicat sancțiunea prevăzută de art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. cu raportare la aceste cerințe legale, astfel că, în aceste condiții, nu se poate pe calea contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a ll-a să se invoce neanalizarea motivelor de recurs.

Potrivit dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare. Din analiza textului de lege anterior evocat, rezultă că acesta este aplicabil în ipoteza în care instanța respinge în totalitate sau admite în parte pe fond recursul, omițând analizarea unor motive de recurs care ar fi putut permite admiterea în totalitate a acestuia și nu atunci când soluționează recursul pe o excepție, chiar dacă aceasta vizează însăși condiția motivării recursului, deoarece ar presupune reanalizarea și rejudecarea excepției, ceea ce excede contestației în anulare, care este o cale extraordinară de retractare pentru motivele limitativ prevăzute de lege.

Câtă vreme instanța de recurs a constatat și a reținut în mod expres în considerentele hotărârii împrejurarea că susținerile Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București nu au putut fi încadrate în temeiul de drept al art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și nici în cazurile de nelegalitate reglementate de art. 304 C. proc. civ., promovarea unei contestații în anulare întemeiată în drept pe dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., nu-și găsește justificare legală. Contrar susținerilor contestatorului, în cauză, nu se poate reține că „dezlegarea dată” este rezultatul unei greșeli materiale ori al unei omisiuni.

În condițiile în care contestația în anulare nu constituie un mijloc de reformare a deciziei pronunțată de instanța de recurs, nici celelalte motive prin care s-au reluat susținerile prezentate Înaltei Curți drept motive de recurs nu vor fi reținute, întrucât soluția nu a vizat o astfel de analiză de vreme ce s-a aplicat sancțiunea instituită de art. 302 1 lit. c) C. proc. civ. pentru nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la condițiile promovării recursului. Invocând motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 318 C. proc. civ., contestatorul tinde în realitate la o examinare a recursului, solicitând cu alte cuvinte să se treacă peste nulitatea constatată ca urmare a neîndeplinirii cerințelor legale de promovare și susținere a căii de atac extraordinare a recursului.

În mod constant, în jurisprudența sa, C.E.D.O. a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui „recurs deghizat”, ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. Așa fiind, criticile contestatorului nu se încadrează în motivele expres și limitativ prevăzute de art. 318 C. proc. civ., motiv pentru care, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 320 C. proc. civ., va respinge contestația în anulare formulată de contestatorul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr. 3542 din 20 septembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă.

Constatând culpa procesuală a contestatorului în promovarea contestației în anulare de față și în raport de solicitarea reprezentantei intimaților D.M. și D.F. privind plata cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acestora, în sensul obligării contestatorului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București la plata sumei de 5.780 RON cheltuieli de judecată către intimații D.M. și D.F., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr. 3542 din 20 septembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă. Obligă contestatorul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București la plata sumei de 5.780 RON cheltuieli de judecată către intimații D.M. și D.F. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 martie 2013.