ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5015/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 624

din 27 octombrie 2011, Curtea de Apel Cluj – Secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții

M.C.I. și T.G., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, obligând-o să soluționeze dosarul de despăgubire și să emită decizia

reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul solicitat de reclamanți,

evaluat la suma de 4.543.600 lei. Prin aceeași sentință, instanța de judecată a

respins cererea reclamanților de obligare a conducătorului autorității pârâte

la plata amenzii prevăzute de lege și a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive, invocată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că apărările invocate

de pârâtă cu privire la lentoarea procesului de soluționare a dosarelor de

despăgubire nu sunt fondate și, oricum, nu pot paraliza dreptul reclamanților

de a li se stabili grabnic dreptul la despăgubirile cuvenite, drept pe care

jurisprudența CEDO îl consideră ca fiind un bun, în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în temeiul prevederilor art. 304 pct.

9 și art. 304

1

C. proc. civ.; în motivarea recursului, se susține,

în esență, că în mod eronat prima instanță a dispus obligarea la emiterea

titlului de despăgubire, de vreme ce nu poate fi reținută vreo culpă în sarcina

recurentei cu privire la tergiversarea procedurilor care se află în curs de desfășurare

și care sunt foarte complexe.

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele

invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că

recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

În mod corect, în

raport de dispozițiile art. 16 alin. (5) din Capitolul V din Titlul VII

„Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în

mod abuziv” din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările și completările

ulterioare, instanța de fond a obligat pârâta Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor să finalizeze procedura administrativă și să emită

decizia de stabilire a despăgubirilor cuvenite reclamanților.

Examinând

cererea de recurs, Înalta Curte constată cu prioritate că recurenta nu

formulează critici veritabile și efective în raport cu legalitatea hotărârii

primei instanțe, sugerând și indicând mai degrabă executarea benevolă a

obligațiilor ce-i revin în legătură cu dosarul reclamanților, potrivit

procedurii administrative prevăzută în Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Analizând

hotărârea primei instanțe și calea de atac exercitată împotriva acesteia și

prin prisma art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că

recursul nu este fondat, de vreme ce nu subzistă potrivit art. 304 din același

cod cauze de nelegalitate de natură a conduce la modificarea sau la casarea

hotărârii atacate.

Instanța

de fond a analizat temeinic și pertinent probele administrate în cauză pe baza

cărora a stabilit necesitatea obligării autorității recurente la soluționarea

dosarului de despăgubire și la emiterea deciziei reprezentând titlul de

despăgubire pentru imobilul solicitat de reclamanți.

Și

referirile primei instanțe la jurisprudența CEDO dezvoltată în aplicarea art. 6

cu privire la termenul rezonabil, apar ca fiind pe deplin justificate și

susținătoare ale soluției adoptate.

În

acest sens Înalta Curte reafirmă, în acord cu cele statuate deja în practica sa

consolidată în această materie, că stăruința persoanelor îndreptățite în

soluționarea dosarelor înregistrate pe rolul autorității recurente, neurmată de

soluționarea efectivă pe intervale de timp îndelungate, în raport și de data emiterii

actelor de propunere a acordării de măsuri reparatorii, este de natură a afecta

dreptul respectivelor persoane la soluționarea în termen rezonabil a cererilor lor,

în raport cu prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.

În

mod corect a reținut, deci, prima instanță temeinicia acțiunii reclamanților,

apreciind că soluția se impune pentru mobilizarea pârâtei la emiterea titlului

de despăgubire, prin forța de constrângere a justiției, tocmai pentru ca

dreptul reclamanților să nu fie golit de conținut; aceasta, cu atât mai mult cu

cât prima instanță nici nu a fixat termene precise de executare și nici nu a

prevăzut alte sancțiuni, reținând că etapele transmiterii, înregistrării și evaluării

au fost, într-adevăr, parcurse în ceea ce privește dosarul privind acordarea de

măsuri reparatorii în favoarea reclamanților.

Apreciind,

așadar, față de considerentele arătate, că în cauză nu este incident nici unul din

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. ca fiind de natură

a atrage modificarea hotărârii primei instanțe, Înalta Curte, în temeiul art. 312

alin. (1) din același cod va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței

nr. 624 din 27 octombrie 2011 a Curții de Apel Cluj – Secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 27 noiembrie 2012.