ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5015/2012
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5015/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentința nr. 624
din 27 octombrie 2011, Curtea de Apel Cluj – Secția a II-a civilă, de
contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții
M.C.I. și T.G., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea
Despăgubirilor, obligând-o să soluționeze dosarul de despăgubire și să emită decizia
reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul solicitat de reclamanți,
evaluat la suma de 4.543.600 lei. Prin aceeași sentință, instanța de judecată a
respins cererea reclamanților de obligare a conducătorului autorității pârâte
la plata amenzii prevăzute de lege și a admis excepția lipsei calității
procesuale pasive, invocată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea
Proprietăților.
Pentru a pronunța
această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că apărările invocate
de pârâtă cu privire la lentoarea procesului de soluționare a dosarelor de
despăgubire nu sunt fondate și, oricum, nu pot paraliza dreptul reclamanților
de a li se stabili grabnic dreptul la despăgubirile cuvenite, drept pe care
jurisprudența CEDO îl consideră ca fiind un bun, în sensul art. 1 din
Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a
libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
Împotriva acestei sentințe,
considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta Comisia
Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în temeiul prevederilor art. 304 pct.
9 și art. 304
1
C. proc. civ.; în motivarea recursului, se susține,
în esență, că în mod eronat prima instanță a dispus obligarea la emiterea
titlului de despăgubire, de vreme ce nu poate fi reținută vreo culpă în sarcina
recurentei cu privire la tergiversarea procedurilor care se află în curs de desfășurare
și care sunt foarte complexe.
Examinând cauza și
sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele
invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză,
inclusiv cele ale art. 304
1
C. proc. civ., Curtea constată că
recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
În mod corect, în
raport de dispozițiile art. 16 alin. (5) din Capitolul V din Titlul VII
„Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în
mod abuziv” din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările și completările
ulterioare, instanța de fond a obligat pârâta Comisia Centrală pentru
Stabilirea Despăgubirilor să finalizeze procedura administrativă și să emită
decizia de stabilire a despăgubirilor cuvenite reclamanților.
Examinând
cererea de recurs, Înalta Curte constată cu prioritate că recurenta nu
formulează critici veritabile și efective în raport cu legalitatea hotărârii
primei instanțe, sugerând și indicând mai degrabă executarea benevolă a
obligațiilor ce-i revin în legătură cu dosarul reclamanților, potrivit
procedurii administrative prevăzută în Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Analizând
hotărârea primei instanțe și calea de atac exercitată împotriva acesteia și
prin prisma art. 304
1
C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că
recursul nu este fondat, de vreme ce nu subzistă potrivit art. 304 din același
cod cauze de nelegalitate de natură a conduce la modificarea sau la casarea
hotărârii atacate.
Instanța
de fond a analizat temeinic și pertinent probele administrate în cauză pe baza
cărora a stabilit necesitatea obligării autorității recurente la soluționarea
dosarului de despăgubire și la emiterea deciziei reprezentând titlul de
despăgubire pentru imobilul solicitat de reclamanți.
Și
referirile primei instanțe la jurisprudența CEDO dezvoltată în aplicarea art. 6
cu privire la termenul rezonabil, apar ca fiind pe deplin justificate și
susținătoare ale soluției adoptate.
În
acest sens Înalta Curte reafirmă, în acord cu cele statuate deja în practica sa
consolidată în această materie, că stăruința persoanelor îndreptățite în
soluționarea dosarelor înregistrate pe rolul autorității recurente, neurmată de
soluționarea efectivă pe intervale de timp îndelungate, în raport și de data emiterii
actelor de propunere a acordării de măsuri reparatorii, este de natură a afecta
dreptul respectivelor persoane la soluționarea în termen rezonabil a cererilor lor,
în raport cu prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.
În
mod corect a reținut, deci, prima instanță temeinicia acțiunii reclamanților,
apreciind că soluția se impune pentru mobilizarea pârâtei la emiterea titlului
de despăgubire, prin forța de constrângere a justiției, tocmai pentru ca
dreptul reclamanților să nu fie golit de conținut; aceasta, cu atât mai mult cu
cât prima instanță nici nu a fixat termene precise de executare și nici nu a
prevăzut alte sancțiuni, reținând că etapele transmiterii, înregistrării și evaluării
au fost, într-adevăr, parcurse în ceea ce privește dosarul privind acordarea de
măsuri reparatorii în favoarea reclamanților.
Apreciind,
așadar, față de considerentele arătate, că în cauză nu este incident nici unul din
motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. ca fiind de natură
a atrage modificarea hotărârii primei instanțe, Înalta Curte, în temeiul art. 312
alin. (1) din același cod va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței
nr. 624 din 27 octombrie 2011 a Curții de Apel Cluj – Secția a II-a civilă, de
contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință
publică, astăzi 27 noiembrie 2012.