ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5314/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

1.

Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea înregistrată inițial la

Tribunalul Dâmbovița, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr.

4016/120/2010, reclamantul P.G.G. a chemat în judecată pe pârâta Casa Județeană

de Pensii Dâmbovița, pentru ca, prin sentința ce se va pronunța, aceasta să fie

obligată la plata drepturilor ce i se cuvin potrivit Legii nr. 309/2002.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat că pârâta nu a respectat prevederile art. 5 din legea menționată și nu i

s-au acordat în totalitate drepturile solicitate prin cererea formulată în anul

2002, deși a depus actele doveditoare, iar pârâta i-a plătit doar în parte

drepturile cuvenite.

Prin sentința civilă nr. 1934

pronunțată la data de 1 noiembrie 2010, Tribunalul Dâmbovița a admis excepția

necompetenței materiale invocată de intimata Casa Județeană de Pensii Dâmbovița

și a declinat competenta de soluționare a contestației în favoarea Curții de

Apel Ploiești, secția contencios administrativ, cauza fiind înregistrată sub

nr. 1202/42/2010.

Prin sentința nr. 55 din 16 februarie 2011,

Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal,

a admis acțiunea formulată de reclamantul P.G.G. în contradictoriu cu pârâta Casa

Județeană de Pensii Dâmbovița și, în consecință, a dispus anularea în parte a deciziei

de revizuire din 8 iulie 2010 emisă de Casa Județeană de Pensii Dâmbovița, în sensul

că drepturile se acordă începând cu data de 1 septembrie 2002 și nu cu data de 1

septembrie 2009.

Pentru a pronunța această soluție, instanța

de fond a constatat că reclamantul contestă data cu care au fost acordate drepturile

prin decizia de revizuire și, analizând dispozițiile Legii nr. 309/2002, a reținut

că persoanele prevăzute la art. 1 vor beneficia de prevederile prezentei legi cu

începere de la data de întâi a lunii următoare depunerii cererii, conform art. 5

din actul normativ menționat.

Casele teritoriale de pensii și a municipiului

București, atunci când sunt sesizate sau din proprie inițiativă, vor verifica legalitatea

drepturilor acordate beneficiarilor prezentei legi. În cazul în care se constată

încălcări ale prevederilor legale, se va emite decizie de revizuire, potrivit

art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 309/2002.

Curtea a reținut ca legiuitorul nu a prevăzut

o altă dată de acordare a drepturilor în cazul unei decizii de revizuire, singura

dată la care se face referite în actul normativ incident este cea prevăzută de

art. 5, deci data formulării cererii inițiale. La această concluzie se ajunge și

prin aplicarea principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus,

unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.

Judecătorul fondului a apreciat că faptul

că reclamantul nu a fost în măsură să demonstreze de la momentul depunerii cererii

inițiale întreaga perioadă în care a efectuat stagiul militar în cadrul Direcției

Generale a Serviciului Muncii, nu se poate considera o culpă a acestuia.

Împotriva acestei hotărâri, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie, pârâta Casa Județeană de Pensii Dâmbovita a

declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, autoritatea

recurată a susținut, în esență, că, prin hotărârea din 27 noiembrie 2003, în mod

corect s-au acordat reclamantului drepturile începând cu data de 1 septembrie 2009,

nefiind posibil a acorda drepturile prevăzute de Legea nr. 309/2002 cu data cererii

inițiale, întrucât, la acel moment, nu existau documente doveditoare și ar fi fost

depășit termenul general de prescripție.

recursului

Examinând cauza prin prisma criticilor

formulate de recurent și a dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., față

de materialul probator și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că

recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Înalta Curte reține situația de fapt potrivit

căreia, prin cererea din 23 iulie 2002 înregistrată la Casa Județeană de Pensii

Dâmbovita, reclamantul P.G.G. a solicitat acordarea drepturilor cuvenite în baza

Legii nr. 309/2002 privind recunoașterea și acordarea unor drepturi persoanelor

care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcției Generale a Serviciului Muncii

în perioada 1950-1961. Prin certificatul nr. 108636/2003 eliberat de Arhivele Naționale,

depus de reclamant, se atestă faptul că acesta și-a satisfăcut stagiul militar în

detașamente de muncă în perioada 31 mai 1956-24 decembrie 1956. În acest sens, a

fost emisă hotărârea din 27 noiembrie 2003 și decizia din 22 ianuarie 2004 pentru

stabilirea drepturilor prevăzute de Legea nr. 309/2002, drepturile fiind acordate

începând cu data de 1 septembrie 2002.

Ulterior, prin cererea din 26 august 2009,

reclamantul a depus adeverința din 12 august 2009 eliberată de Centrul militar Județean

Bacău prin care se certifica că acesta a fost în detașamentul de muncă Hunedoara

în perioada 28 mai 1956-30 mai 1958.

Așa fiind, a fost emisă decizia de revizuire

din 8 iulie 2010 prin care a fost valorificată și perioada 1956-1958, drepturile

fiind acordate începând cu luna următoare depunerii cererii, respectiv 1

septembrie 2009.

Potrivit prevederilor art. 1 din Legea

nr. 309/2002 privind recunoașterea și acordarea unor drepturi, persoanelor care

au efectuat stagiul militar în cadrul Direcției Generale a Serviciului Muncii, în

perioada 1950-1961, beneficiază de prevederile acestei legi cetățeanul român care

a efectuat stagiul militar în detașamentele de muncă în perioada sus menționată.

Dovada încadrării în prevederile art. 1 din Legea nr. 309/2002 se face, potrivit

art. 6 alin. (1) lit. a) și b) din Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor

acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 1114/2002, cu livretul militar sau cu adeverința

eliberată de centrele militare județene.

Analizând înscrisurile aflate la dosarul

cauzei, Înalta Curte constată că, în mod eronat, instanța de fond a acordat drepturile

de la data depunerii cererii inițiale, în condițiile în care, la data respectivă,

nu au fost depuse documente justificative în sensul încadrării în prevederile Legii

nr. 309/2002.

Hotărârea din 27 noiembrie 2003 emisă de

autoritatea pârâtă a rămas definitivă, iar cererea depusă de reclamant la data de

26 august 2009 a fost privită ca o nouă cerere, la care au fost depuse înscrisuri

doveditoare, astfel că, în mod corect și legal, au fost acordate drepturile cuvenite

reclamantului începând cu luna următoare depunerii acestei noi cereri, respectiv

cu data de 1 septembrie 2009, în conformitate cu prevederile art. 5 din Legea

nr. 309/2002.

Pe de altă parte, Înalta Curte remarcă

argumentele instanței de fond conform cărora „faptul că reclamantul nu a fost în

măsură să demonstreze de la momentul depunerii cererii inițiale întreaga perioadă

în care a efectuat stagiul militar în cadrul Direcției Generale a Serviciului Muncii,

nu se poate considera o culpă a acestuia" și reține netemeinicia acestor considerente,

față de existențele principiului de drept potrivit căruia sarcina probei aparține

reclamantului (actori incumbit onus vrobandi).

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța

de fond în mod greșit a anulat decizia nr. 720/2010 emisă de pârâtă, în ceea ce

privește data de la care se acordă drepturile prevăzute de Legea nr. 309/2002.

Astfel fiind, Înalta Curte reține că susținerile

și criticile recurentei sunt întemeiate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre

netemeinică și nelegală, pe care o va modifica.

Pentru considerentele expuse și în temeiul

dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 312

alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de către pârâta

Casa Județeană de Pensii Dâmbovita și va modifica sentința atacată, în sensul că

va respinge acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Casa Județeană

de Pensii Dâmbovita împotriva sentinței nr. 55 din 16 februarie 2011 a Curții de

Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.

Modifică

sentința atacată în sensul că respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 10 noiembrie 2011.