ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5314/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Procedura în fața primei instanțe Prin cererea înregistrată inițial la Tribunalul Dâmbovița, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. 4016/120/2010, reclamantul P.G.G. a chemat în judecată pe pârâta Casa Județeană de Pensii Dâmbovița, pentru ca, prin sentința ce se va pronunța, aceasta să fie obligată la plata drepturilor ce i se cuvin potrivit Legii nr. 309/2002. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că pârâta nu a respectat prevederile art. 5 din legea menționată și nu i s-au acordat în totalitate drepturile solicitate prin cererea formulată în anul 2002, deși a depus actele doveditoare, iar pârâta i-a plătit doar în parte drepturile cuvenite.

Prin sentința civilă nr. 1934 pronunțată la data de 1 noiembrie 2010, Tribunalul Dâmbovița a admis excepția necompetenței materiale invocată de intimata Casa Județeană de Pensii Dâmbovița și a declinat competenta de soluționare a contestației în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ, cauza fiind înregistrată sub nr. 1202/42/2010. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 55 din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul P.G.G.

în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Dâmbovița și, în consecință, a dispus anularea în parte a deciziei de revizuire din 8 iulie 2010 emisă de Casa Județeană de Pensii Dâmbovița, în sensul că drepturile se acordă începând cu data de 1 septembrie 2002 și nu cu data de 1 septembrie 2009. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a constatat că reclamantul contestă data cu care au fost acordate drepturile prin decizia de revizuire și, analizând dispozițiile Legii nr. 309/2002, a reținut că persoanele prevăzute la art. 1 vor beneficia de prevederile prezentei legi cu începere de la data de întâi a lunii următoare depunerii cererii, conform art. 5 din actul normativ menționat.

Casele teritoriale de pensii și a municipiului București, atunci când sunt sesizate sau din proprie inițiativă, vor verifica legalitatea drepturilor acordate beneficiarilor prezentei legi. În cazul în care se constată încălcări ale prevederilor legale, se va emite decizie de revizuire, potrivit art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 309/2002. Curtea a reținut ca legiuitorul nu a prevăzut o altă dată de acordare a drepturilor în cazul unei decizii de revizuire, singura dată la care se face referite în actul normativ incident este cea prevăzută de art. 5, deci data formulării cererii inițiale. La această concluzie se ajunge și prin aplicarea principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.

Judecătorul fondului a apreciat că faptul că reclamantul nu a fost în măsură să demonstreze de la momentul depunerii cererii inițiale întreaga perioadă în care a efectuat stagiul militar în cadrul Direcției Generale a Serviciului Muncii, nu se poate considera o culpă a acestuia. 3. Calea de atac exercitată Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pârâta Casa Județeană de Pensii Dâmbovita a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 și art. 304 1 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, autoritatea recurată a susținut, în esență, că, prin hotărârea din 27 noiembrie 2003, în mod corect s-au acordat reclamantului drepturile începând cu data de 1 septembrie 2009, nefiind posibil a acorda drepturile prevăzute de Legea nr. 309/2002 cu data cererii inițiale, întrucât, la acel moment, nu existau documente doveditoare și ar fi fost depășit termenul general de prescripție.

4. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurent și a dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., față de materialul probator și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Înalta Curte reține situația de fapt potrivit căreia, prin cererea din 23 iulie 2002 înregistrată la Casa Județeană de Pensii Dâmbovita, reclamantul P.G.G. a solicitat acordarea drepturilor cuvenite în baza Legii nr. 309/2002 privind recunoașterea și acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcției Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950-1961.

Prin certificatul nr. 108636/2003 eliberat de Arhivele Naționale, depus de reclamant, se atestă faptul că acesta și-a satisfăcut stagiul militar în detașamente de muncă în perioada 31 mai 1956-24 decembrie 1956. În acest sens, a fost emisă hotărârea din 27 noiembrie 2003 și decizia din 22 ianuarie 2004 pentru stabilirea drepturilor prevăzute de Legea nr. 309/2002, drepturile fiind acordate începând cu data de 1 septembrie 2002. Ulterior, prin cererea din 26 august 2009, reclamantul a depus adeverința din 12 august 2009 eliberată de Centrul militar Județean Bacău prin care se certifica că acesta a fost în detașamentul de muncă Hunedoara în perioada 28 mai 1956-30 mai 1958. Așa fiind, a fost emisă decizia de revizuire din 8 iulie 2010 prin care a fost valorificată și perioada 1956-1958, drepturile fiind acordate începând cu luna următoare depunerii cererii, respectiv 1 septembrie 2009. Potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 309/2002 privind recunoașterea și acordarea unor drepturi, persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcției Generale a Serviciului Muncii, în perioada 1950-1961, beneficiază de prevederile acestei legi cetățeanul român care a efectuat stagiul militar în detașamentele de muncă în perioada sus menționată.

Dovada încadrării în prevederile art. 1 din Legea nr. 309/2002 se face, potrivit art. 6 alin. (1) lit. a) și b) din Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 1114/2002, cu livretul militar sau cu adeverința eliberată de centrele militare județene. Analizând înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că, în mod eronat, instanța de fond a acordat drepturile de la data depunerii cererii inițiale, în condițiile în care, la data respectivă, nu au fost depuse documente justificative în sensul încadrării în prevederile Legii nr. 309/2002.

Hotărârea din 27 noiembrie 2003 emisă de autoritatea pârâtă a rămas definitivă, iar cererea depusă de reclamant la data de 26 august 2009 a fost privită ca o nouă cerere, la care au fost depuse înscrisuri doveditoare, astfel că, în mod corect și legal, au fost acordate drepturile cuvenite reclamantului începând cu luna următoare depunerii acestei noi cereri, respectiv cu data de 1 septembrie 2009, în conformitate cu prevederile art. 5 din Legea nr. 309/2002. Pe de altă parte, Înalta Curte remarcă argumentele instanței de fond conform cărora „faptul că reclamantul nu a fost în măsură să demonstreze de la momentul depunerii cererii inițiale întreaga perioadă în care a efectuat stagiul militar în cadrul Direcției Generale a Serviciului Muncii, nu se poate considera o culpă a acestuia" și reține netemeinicia acestor considerente, față de existențele principiului de drept potrivit căruia sarcina probei aparține reclamantului (actori incumbit onus vrobandi).

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod greșit a anulat decizia nr. 720/2010 emisă de pârâtă, în ceea ce privește data de la care se acordă drepturile prevăzute de Legea nr. 309/2002. Astfel fiind, Înalta Curte reține că susținerile și criticile recurentei sunt întemeiate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, pe care o va modifica. Pentru considerentele expuse și în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 312 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de către pârâta Casa Județeană de Pensii Dâmbovita și va modifica sentința atacată, în sensul că va respinge acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Dâmbovita împotriva sentinței nr. 55 din 16 februarie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că respinge acțiunea ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 noiembrie 2011.