ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 444/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 444/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal,

reclamantul C.N.S.A.S. a chemat in judecată pe pârâtul A.C., din Vălenii de

Munte, Județul Prahova, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța

în cauză să constate existența calității acestuia de lucrător al Securității.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că numiții T.C.A. și I.G. au solicitat acestei instituții

verificarea calității de lucrător al Securității în privința ofițerilor sau

subofițerilor care au contribuit la instrumentarea dosarului lor.

Reclamantul a

precizat faptul că pârâtul, în calitate de căpitan în cadrul Inspectoratului

Județean Prahova, Serviciul 3, a întreprins activități în scopul de a stabili

natura relațiilor pe care unele persoane urmărite le aveau cu cetățeni străini.

În plus, pârâtul a luat măsuri împotriva persoanelor semnalate cu comentarii

tendențioase la adresa conducerii partidului comunist.

În opinia

reclamantului, aceste activități desfășurate de pârât se înscriu printre cele

prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008.

Tribunalului

București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr.

3500 din 10 decembrie 2008, a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Pârâtul a formulat

întâmpinare în cauză în care a solicitat respingerea acțiunii reclamantului,

arătând în apărare că măsurile pe care le-a întreprins au avut un rol preventiv

și au fost de natură să determine persoanele urmărite să respecte legislația

română și să nu se lase antrenate în activități ostile țării.

În ceea ce privește

folosirea resurselor umane, pârâtul a arătat că aceasta reprezenta o constantă

a activității de informații, ea fiind utilă pentru contracararea activităților

desfășurate de serviciile de spionaj, pentru prevenirea și înlăturarea

amenințărilor teroriste.

Referitor la măsurile

de interceptare a corespondenței și convorbirilor telefonice, pârâtul a

susținut că acestea nu au fost puse în executare, ci au avut un caracter pur

formal.

Curtea de Apel

București, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1778

din 28 aprilie 2009, a admis acțiunea reclamantului și a constatat calitatea

pârâtului de lucrător al Securității.

Pentru a pronunța o

asemenea soluție, instanța a reținut faptul că, în speță, sunt îndeplinite

condițiile impuse de legiuitor, prin art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008,

pentru a se putea constata calitatea reclamantului de,,lucrător al

Securității".

În concret, prima

instanță a reținut faptul că pârâtul a avut calitatea de ofițer de informații

pe profil de contraspionaj și a luat măsuri de urmărire informativă cu privire

la o persoană care frecventa biblioteca Ambasadei SUA la București. Temeiul prelucrării informative a acestei persoane a fost simpla legătură cu

cetățenii străini, fără ca din cuprinsul probelor existente să reiasă faptul că

aceștia din urmă ar fi suspectați de acțiuni ostile îndreptate împotriva

statului român.

Prima instanță a

apreciat că prelucrarea informativă a cetățeanului român, prin utilizarea

metodelor și logisticii specifice serviciilor de informații și

contrainformații, nu poate fi justificată de rațiuni ce privesc siguranța

națională, după cum a susținut pârâtul.

Ca atare, nefiind

justificată de un interes legat de siguranța națională, în condițiile prevăzute

de art. 8 din C.E.D.O., supravegherea informativă a persoanei în cauză pe o

perioadă de cel puțin 3 ani a avut ca efect evident îngrădirea dreptului la

viață privată a acestuia, prin violarea secretului corespondenței.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs pârâtul, care a solicitat modificarea sa, în sensul

respingerii acțiunii reclamantului.

În primul motiv de

recurs, încadrat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

recurentul susține că hotărârea judecătorească contestată cuprinde motive

contradictorii, fără a preciza în mod concret care sunt acestea.

În cel de-al doilea

motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurentul arată că prima instanță a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art.

2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, întrucât, în speță, în speță nu sunt

întrunite condițiile impuse de textul legal mai sus indicat.

Mai precis,

recurentul menționează faptul că întreaga activitate pe care a desfășurat-o în

calitate de ofițer de informații pe profil de contraspionaj, atât anterior

anului 1990, cât și ulterior, până în anul 2002, când a fost trecut în rezervă,

s-a realizat cu respectarea deplină a prevederilor constituționale, legale și

reglementare.

Recurentul susține

că, în raport de dispozițiile Decretele Consiliului de Stat nr. 130 din 19

aprilie 1972 și nr. 121 din 3 aprilie 1978, ofițerii de contraspionaj aveau

obligația legală de a organiza activitatea de informații pentru cunoașterea

acțiunilor îndreptate împotriva statului român, iar îndeplinirea acestor

atribuții nu se putea realiza decât prin întreprinderea unor măsuri specifice

de cunoaștere, prevenire și contracarare a activităților ostile desfășurate de

serviciile de spionaj străine împotriva României.

Totodată, recurentul

arată că măsurile pe care le-a întreprins în cazul reținut de instanța de fond

au fost dispuse exclusiv în scop preventiv, respectiv pentru asigurarea

protecției persoanei aflate în legătură cu cetățenii străini și pentru a

contracara racolarea acesteia de către serviciile de spionaj care acționau

contrar intereselor României.

În plus, recurentul

mai precizează faptul că, din probele administrate în cauză, nu rezultă că a

interceptat personal corespondența persoanei aflate în discuție pe o perioadă

de 3 ani.

Ca atare, recurentul

opinează că nu se poate reține în sarcina sa violarea secretului corespondenței

și nici îngrădirea dreptului la viață privată, după se menționează în

considerentele sentinței atacate.

În același sens,

recurentul mai susține și faptul că persoana în cauză nu a suferit niciun fel

de urmări datorită activităților pe care le-a desfășurat în cazul său.

Analizând sentința

recurată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

I. În speță, este

nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se

referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau

când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Înalta Curte

apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict juridic

al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe

judecător să admită sau să respingă o cerere.

Instanța de control

judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod

corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale.

Cu alte cuvinte,

prima instanță a prezentat motivele de fapt și de drept care au format

convingerea sa, precum și pe cele pentru care a înlăturat apărările formulate

de pârât în cauză.

II. Nici motivul de

recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este fondat pentru

considerentele care vor fi expuse în continuare.

În

mod corect, prima instanță a reținut faptul că, în speță, sunt îndeplinite

condițiile impuse de legiuitor, prin art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008,

pentru a se putea constata calitatea recurentului-reclamant de,,lucrător al

Securității".

1.

Persoana să aibă calitatea de ofițer sau subofițer al Securității sau al Miliției,

cu atribuții pe linie de Securitate, inclusiv ofițer acoperit, în perioada 1945

- 1989.

În cauza de față,

această condiție este îndeplinită, întrucât recurentul a avut calitatea de

locotenent major, în anul 1977, iar ulterior de căpitan (1978 - 1979) în cadrul

Inspectoratului Județean Prahova, Serviciul 3 (a se vedea filele 25 - 26 dosar

T.B.).

menționată la pct. 1 și în scopul susținerii puterii totalitar comuniste partea

în cauză să fi desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit

drepturi și libertăți fundamentale ale omului.

Înalta Curte

consideră, în acord cu prima instanță, că și această condiție este îndeplinită

în speța de față.

Astfel, din cuprinsul

notei de constatare din 2 septembrie 2008 (filele 9 - 12 dosar T.B.) și al

înscrisurilor atașate la aceasta (filele 15 - 16 dosar C.A.B.), instanța de

control judiciar reține că recurentul, în baza funcției pe care a deținut-o, a

dispus măsuri de verificare asupra unei persoane semnalate cu relații cu

cetățenii străini:

- recontactarea

persoanei urmărite, în scopul clarificării tuturor legăturilor sale cu

străinătatea;

- contactarea tatălui

său ca urmare a dorinței acestuia de a discuta cu organele de securitate;

- verificarea la

organul de protocol a situației prezentate;

- supravegherea prin

mijloacele speciale ale U.M. X București (unitate profilată pe interceptarea

corespondenței); - menținerea în contact, în scop de influențare, dar și pentru

a vedea dacă măsura avertizării și-a atins scopul.

Pe parcursul

urmăririi informative a persoanei în cauză, au fost puse în aplicare

următoarele măsuri informative: supravegherea prin rețeaua informativă,

interceptarea corespondenței și filajul.

Înalta Curte

apreciază că nu prezintă relevanță susținerea recurentului în sensul că nu a

interceptat personal corespondența persoanei aflate în discuție, întrucât

esențial este faptul că, în funcția pe care a avut-o, a dispus unității

specializate efectuarea unei asemenea activități.

De asemenea, după cum

în mod corect a reținut și prima instanță, recurentul a luat măsuri de urmărire

informativă și cu privire la o persoană care frecventa biblioteca Ambasadei SUA

la București (a se vedea filele 27 - 28 dosar C.A.B.). Aceste măsuri au

constat în dirijarea unor informatori, interceptarea corespondenței, precum și

a convorbirilor telefonice și au fost aduse la îndeplinire, după cum rezultă

din raportul depus la filele 29 - 30 dosar C.A.B.

Totodată, recurentul

a dispus măsuri de urmărire informativă și a altei persoane, supravegheată

pentru intenția de a se căsători cu un cetățean american, respectiv:

- „investigații

complexe la domiciliu, asupra comportării și preocupărilor sale, a

identificării cercului de legături”;

- „va fi semnalat la I.J. Ilfov în vederea încadrării sale informative la locul de muncă”;

- „va fi verificat în

evidențele U.M. X București și se va solicita supravegherea acestuia în

continuare”.

Înalta Curte

consideră că prima instanță a concluzionat în mod corect în sensul că

prelucrarea informativă a cetățenilor români, prin utilizarea metodelor și

logisticii specifice serviciilor de informații și contrainformații, nu poate fi

justificată prin invocarea unor motive ce privesc siguranța națională.

În

concepția Înaltei Curți, activitățile desfășurate de recurent au încălcat drepturi

și libertăți fundamentale ale omului, existente în legislația în vigoare la

acel moment, cum ar fi:

-

dreptul la libertatea de exprimare și libertatea opiniilor (art. 28 din

Constituția României din 1965, coroborat cu art. 19 din Pactul Internațional cu

privire la drepturile civile și politice);

-

dreptul la secretul corespondenței, inviolabilitatea domiciliului, viața

privată (art. 32 și art. 33 din Constituția României din 1965, coroborat cu art.

17 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice).

Pe

acest aspect, este de menționat faptul că legea nu prevede condiția ca

îngrădirea sau suprimarea drepturilor anterior individualizate să fie urmată de

o măsură coercitivă împotriva persoanei urmărite, ci este suficient ca măsurile

luate să conducă la nerespectarea acestor drepturi și libertăți fundamentale.

În

fine, dacă persoanele aflate în discuție erau urmărite pentru săvârșirea unor

infracțiuni privind siguranța națională, conform susținerilor recurentului,

cercetarea penală a acestora trebuia să se desfășoare tot cu respectarea

drepturilor celor cercetați.

În consecință, față

de cele anterior expuse din care rezultă că soluția pronunțată de prima

instanță este legală și temeinică, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1)

teza a II-a C. proc. civ., raportat la 20 și art. 28 din Legea contenciosului

administrativ, modificată, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de A.C. împotriva sentinței civile nr. 1778 din 28 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 ianuarie 2010.