ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3301/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Brașov, reclamanții D.G.N., M.P., I.M., Ș.V.A., S.N., M.V., M.G.A.,

D.C.G., R.A., T.L.S., S.M.D., P.L., T.C., T.A., M.C., R.G., S.I. și S.M.F. au

solicitat, în contradictoriu cu pârâta Universitatea "S.H." Brașov,

obligarea pârâtei să le elibereze diplomele de licență și suplimentele de

diplomă, în termen de 30 de zile de la pronunțarea sentinței.

Pârâta Universitatea

S.H. a depus la dosar întâmpinare și cerere de chemare în garanție a

Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.

Chematul în garanție

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a formulat

întâmpinare la cererea de chemare în garanție formulată de reclamante, invocând

excepția lipsei calității sale procesuale pasive și excepția inadmisibilității

acțiunii, iar pe fond solicitând respingerea cererii ca nefondată și nelegală.

Prin Sentința nr. 10

din 2 februarie 2012, Curtea de Apel Brașov a respins excepțiile lipsei

calității procesuale pasive și a inadmisibilității invocate de pârâtul

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și a admis în parte

cererea formulată de reclamanții D.G.N., M.P., I.M., Ș.V.A., S.N., M.V.,

M.G.A., D.C.G., R.A., T.L.S., S.M.D., P.L., T.C., T.A., M.C., R.G., S.I., în

contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H., obligând pârâta să elibereze

fiecărui reclamant diploma de licență și suplimentul de diplomă, urmare a

absolvirii cursurilor Facultății de Management din Brașov, Specializarea

Management, din cadrul Universității S.H., promoția 2009, și a susținerii și

promovării examenului de licență în sesiunea iulie 2009.

Totodată, curtea de

apel a respins restul pretențiilor formulate de reclamanți în contradictoriu cu

pârâta Universitatea S.H., a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei

de 17 RON, cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată, și respinge restul

cheltuielilor de judecată solicitate.

Prin aceeași

sentință, Curtea a respins atât acțiunea formulată de reclamanta S.M.F. în

contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H., cât și cererea de chemare în

garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului,

formulată de reclamanți.

De asemenea, curtea

de apel a admis în parte cererea de chemare în garanție a Ministerului Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului formulată de pârâta Universitatea S.H. și,

în consecință, a obligat chematul în garanție Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în

diplomă de licență și suplimentele la diplomă pentru reclamanții D.G.N., M.P.,

I.M., Ș.V.A., S.N., M.V., M.G.A., D.C.G., R.A., T.L.S., S.M.D., P.L., T.C.,

T.A., M.C., R.G., S.I. și respinge cererea privind aprobarea tipăririi

formularelor tipizate constând în diplomă de licență și suplimentele la diplomă

pentru reclamanta S.M.F., respingând restul pretențiilor formulate de pârâta

Universitatea S.H. prin cererea de chemare în garanție.

exercitate în cauză

Împotriva sentinței

pronunțate de Curtea de Apel Brașov au declarat recurs S.M.F. și Ministerul

Educației Naționale (în calitate de succesor al fostului Minister al Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului), criticând sentința pentru nelegalitate

și netemeinicie.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursurilor

Înalta Curte de

Casație și Justiție, sesizată cu soluționarea recursurilor, mai înainte de a

cerceta motivele invocate, a constatat că recurenta-reclamantă S.M.F. nu a

achitat taxa de timbru, deși a fost citată cu mențiunea achitării taxei de

timbru.

Or, în conformitate

cu prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 privind taxele

judiciare de timbru și ale art. 3 din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul

judiciar, aprobată prin Legea nr. 106/1995, cu modificările și completările ulterioare,

pentru calea de atac exercitată se plătesc taxă judiciară de timbru și timbru

judiciar, dovada achitării acestora atașându-se, potrivit art. 302

1

alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs.

Cum dovada timbrării

nu a fost atașată cererii de recurs, conform dispozițiilor legale

sus-menționate, iar recurenta-reclamantă nu și-a îndeplinit această obligație

legală nici ulterior - deși a fost citată cu mențiunea timbrării - devin

aplicabile dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și art. 9 din

O.G. nr. 32/1995, în temeiul cărora recursul formulat de aceasta va fi anulat

ca netimbrat.

Recursul declarat de

Ministerul Educației Naționale

Analizând sentința

atacată, în raport cu motivul de casare de ordine publică privind necompetența

materială a curții de apel de a soluționa în primă instanță cauza, prevăzut de

art. 304 pct. 3 C. proc. civ., invocat de instanță din oficiu, Înalta Curte va

admite recursul formulat de Ministerul Educației Naționale, pentru

considerentele care vor fi arătate în continuare.

Astfel, potrivit art.

1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, orice persoană

care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de

către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea

în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios

administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului

pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată;

interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

Așa cum rezultă din

cele ce preced, obiectul litigiului vizează obligarea unei instituții de

învățământ superior la eliberarea unor diplome de licență.

Pârâta poate fi

încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b)

teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție

orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează

în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.

Prin Legea nr.

443/2002, a fost înființată Universitatea "S.H." din București, ca

instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de

utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.

De asemenea, potrivit

art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu

personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și

coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul

educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice,

tineretului și sportului.

Faptul că

instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au

autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act

normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de

reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului

național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național,

autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului

instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre

altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului

și de a-l suspenda din funcție.

Aceste prerogative

legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea

de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele

sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi

cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub

controlul general al Parlamentului.

Universitatea

"S.H." nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât

actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de

competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere

publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În mod evident,

Universitatea "S.H." din București este o autoritate publică

descentralizată din punct de vedere teritorial.

În alți termeni,

Universitatea "S.H." nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor

pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale; de altfel,

niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în

litigiu.

Drept urmare, o

astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități

publice locale.

În prezenta cauză sunt

incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată,

care prevăd că "Litigiile privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care

privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale

acestora de până la 500.000 lei se soluționează în fond de către tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai

mari de 500.000 lei, se soluționează în fond de secțiile de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se

prevede altfel."

Așadar, specificul

litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și

administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli

imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea competenței

materiale, prevederile legale aflate în discuție instituie două criterii: cel

al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ

dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv

criteriul valoric.

În cauza de față este

aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul este

competent să soluționeze acest litigiu.

De asemenea, se

cuvine a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile

accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea

principală.

Or, în litigiul de

față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere

incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze

cererea principală.

Așa fiind, cum

obiectul litigiului îl constituie un act administrativ emis de către o

autoritate publică de nivel local, competența de soluționare a cauzei revine

secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului.

Soluția adoptată în

recurs

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs de

ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. (3) C. proc. civ., va admite recursul

formulat de Ministerul Educației Naționale și, în baza art. 312 alin. (6) din

același cod, va casa sentința atacată și va trimite cauza, spre competentă

soluționare, la Tribunalul Brașov, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul

declarat de S.M.F. împotriva Sentinței nr. 10/F din 2 februarie 2012 a Curții

de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca netimbrat.

Admite recursul

declarat de Ministerul Educației Naționale (în calitate de succesor al fostului

Minister al Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului) împotriva

Sentinței nr. 10/F din 2 februarie 2012 a Curții de Apel Brașov, secția

contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Brașov,

secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 martie 2013.

Procesat

de GGC - AZ