ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3301/2013
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3301/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, reclamanții D.G.N., M.P., I.M., Ș.V.A., S.N., M.V., M.G.A., D.C.G., R.A., T.L.S., S.M.D., P.L., T.C., T.A., M.C., R.G., S.I. și S.M.F. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Universitatea "S.H." Brașov, obligarea pârâtei să le elibereze diplomele de licență și suplimentele de diplomă, în termen de 30 de zile de la pronunțarea sentinței. Pârâta Universitatea S.H. a depus la dosar întâmpinare și cerere de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.
Chematul în garanție Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanție formulată de reclamante, invocând excepția lipsei calității sale procesuale pasive și excepția inadmisibilității acțiunii, iar pe fond solicitând respingerea cererii ca nefondată și nelegală.
Prin Sentința nr. 10 din 2 februarie 2012, Curtea de Apel Brașov a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive și a inadmisibilității invocate de pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și a admis în parte cererea formulată de reclamanții D.G.N., M.P., I.M., Ș.V.A., S.N., M.V., M.G.A., D.C.G., R.A., T.L.S., S.M.D., P.L., T.C., T.A., M.C., R.G., S.I., în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H., obligând pârâta să elibereze fiecărui reclamant diploma de licență și suplimentul de diplomă, urmare a absolvirii cursurilor Facultății de Management din Brașov, Specializarea Management, din cadrul Universității S.H., promoția 2009, și a susținerii și promovării examenului de licență în sesiunea iulie 2009. Totodată, curtea de apel a respins restul pretențiilor formulate de reclamanți în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H., a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 17 RON, cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată, și respinge restul cheltuielilor de judecată solicitate.
Prin aceeași sentință, Curtea a respins atât acțiunea formulată de reclamanta S.M.F. în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H., cât și cererea de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, formulată de reclamanți. De asemenea, curtea de apel a admis în parte cererea de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului formulată de pârâta Universitatea S.H. și, în consecință, a obligat chematul în garanție Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diplomă de licență și suplimentele la diplomă pentru reclamanții D.G.N., M.P., I.M., Ș.V.A., S.N., M.V., M.G.A., D.C.G., R.A., T.L.S., S.M.D., P.L., T.C., T.A., M.C., R.G., S.I.
și respinge cererea privind aprobarea tipăririi formularelor tipizate constând în diplomă de licență și suplimentele la diplomă pentru reclamanta S.M.F., respingând restul pretențiilor formulate de pârâta Universitatea S.H. prin cererea de chemare în garanție. 2. Recursurile exercitate în cauză Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel Brașov au declarat recurs S.M.F. și Ministerul Educației Naționale (în calitate de succesor al fostului Minister al Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului), criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Înalta Curte de Casație și Justiție, sesizată cu soluționarea recursurilor, mai înainte de a cerceta motivele invocate, a constatat că recurenta-reclamantă S.M.F.
nu a achitat taxa de timbru, deși a fost citată cu mențiunea achitării taxei de timbru. Or, în conformitate cu prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru și ale art. 3 din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, aprobată prin Legea nr. 106/1995, cu modificările și completările ulterioare, pentru calea de atac exercitată se plătesc taxă judiciară de timbru și timbru judiciar, dovada achitării acestora atașându-se, potrivit art. 302 1 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs. Cum dovada timbrării nu a fost atașată cererii de recurs, conform dispozițiilor legale sus-menționate, iar recurenta-reclamantă nu și-a îndeplinit această obligație legală nici ulterior - deși a fost citată cu mențiunea timbrării - devin aplicabile dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și art. 9 din O.G.
nr. 32/1995, în temeiul cărora recursul formulat de aceasta va fi anulat ca netimbrat. Recursul declarat de Ministerul Educației Naționale Analizând sentința atacată, în raport cu motivul de casare de ordine publică privind necompetența materială a curții de apel de a soluționa în primă instanță cauza, prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., invocat de instanță din oficiu, Înalta Curte va admite recursul formulat de Ministerul Educației Naționale, pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât și public. Așa cum rezultă din cele ce preced, obiectul litigiului vizează obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea unor diplome de licență.
Pârâta poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public. Prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea "S.H." din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ. De asemenea, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.
Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție. Aceste prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului. Universitatea "S.H." nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ. În mod evident, Universitatea "S.H." din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alți termeni, Universitatea "S.H." nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale; de altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu. Drept urmare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.
În prezenta cauză sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care prevăd că "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel." Așadar, specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenței materiale, prevederile legale aflate în discuție instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric. În cauza de față este aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu. De asemenea, se cuvine a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală. Or, în litigiul de față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală.
Așa fiind, cum obiectul litigiului îl constituie un act administrativ emis de către o autoritate publică de nivel local, competența de soluționare a cauzei revine secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului. Soluția adoptată în recurs Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. (3) C. proc. civ., va admite recursul formulat de Ministerul Educației Naționale și, în baza art. 312 alin. (6) din același cod, va casa sentința atacată și va trimite cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul Brașov, secția contencios administrativ și fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Anulează recursul declarat de S.M.F. împotriva Sentinței nr. 10/F din 2 februarie 2012 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca netimbrat. Admite recursul declarat de Ministerul Educației Naționale (în calitate de succesor al fostului Minister al Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului) împotriva Sentinței nr. 10/F din 2 februarie 2012 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Brașov, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2013. Procesat de GGC - AZ
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.