ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6012/2013
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6012/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 53 din 14 martie
2012 Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a admis
excepția prematurității, a respins acțiunea formulată de reclamantul F.M., în
contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H. Brașov și cererea de chemare în
garanție formulată de reclamant în contradictoriu cu Ministerul Educației și
Cercetării Tineretului și Sportului și, totodată, a respins cererea de chemare
în garanție formulată de pârâta Universitatea S.H. în contradictoriu cu
Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.
Împotriva acestei
hotărâri, reclamant F.M. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și
netemeinicie.
Înainte de a analiza
motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în
conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței
materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată
de o instanță necompetentă, astfel că, în cauză, sunt incidente dispozițiile
art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în
temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința
atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Brașov, secția
contencios administrativ și fiscal.
Pentru a ajunge la
această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare
arătate.
Obiectul prezentului
litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituții de
învățământ superior la eliberarea diplomei de licență și a altor acte de studii
reclamanților, care sunt absolvenți ai Universității „S.H.”.
Nu se poate ignora
faptul că pârâta este încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul
art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în
această definiție persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au
obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu
public, în regim de putere publică.
Or, în cauza de față,
prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea „S.H.” din București,
ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de
utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.
Pe de altă parte,
potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării,
Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice
centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului și are rol de
sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în
domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării
tehnologice, tineretului și sportului.
Faptul că
instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au
autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995, nu le
plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de
învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia
universitară se manifestă prin relație directă a rectorului instituției de
învățământ superior cu Ministerul Educației, care, printre altele, avea
competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l
suspenda din funcție.
În cauza de față,
Universitatea „S.H.” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât
actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de
competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere
publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.
În mod evident,
Universitatea „S.H.” din București este o persoană juridică de drept privat, de
utilitate publică, ce funcționează doar ca parte a unui sistem național de
învățământ, care nu poate fi asimilată unei autorități administrative autonome
sau unui organ central al administrației publice.
Prin urmare, pârâta
aflată în discuție este o autoritate publică descentralizată din punct de
vedere teritorial.
În alți termeni,
Universitatea „S.H.” nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi
calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, nici un act
normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
În cauza de față, o
asemenea universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități
publice locale.
Potrivit art. 10
alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care menționează următoarele: „Litigiile
privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice
locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții,
datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se
soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele
privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice
centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii
vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se
soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale
curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Prin urmare, specificul
litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația
publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința
competenței instanțelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenței
materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel al rangului
autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății,
în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric.
În cauza de față este
aplicabil primul criteriu enunțat anterior. În plus, trebuie subliniat faptul că
tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu de contencios administrativ,
față de împrejurarea că Universitatea S.H. din București este o autoritate publică
locală. De asemenea, mai trebuie să fie relevat art. 2 pct. 1 lit. d) din C.
proc. civ.
În cauză, fiind vorba
de un litigiu având ca obiect obligarea pârâtei autoritate publică locală la emiterea
unui act administrativ, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competența
materială a instanței de contencios administrativ revine, secției de contencios
administrativ și fiscal, a Tribunalului Brașov, competent și din punct de vedere
teritorial potrivit art. 10 alin. (3) din aceeași lege.
În consecință, având în
vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312 alin. (6)
și art. 304 pct. 3 din C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea
sentinței atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului
Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat
de reclamantul F.M. împotriva sentinței nr. 53/F din 14 martie 2012 a Curții de
Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința atacată și trimite cauza spre
competentă soluționare la Tribunalul Brașov, secția de contencios administrativ
și fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 iunie
2013.