ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4604/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată

reclamantul B.M.D. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâții Universitatea „S.H.” București și

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului:

- obligarea pârâtei

Universității S.H. la eliberarea diplomei de licență și a suplimentului de

diplomă, în termen de 30 de zile de la pronunțarea sentinței;

- obligarea

Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului prin Ministru să

aprobe tipizarea formularelor de diplomă de licență pentru reclamant în termen

de 30 de zile de la rămânea definitivă și irevocabilă a hotărârii sub

sancțiunea plății de 2.000 RON penalități pe zi de întârziere de la data

pronunțării sentinței;

- obligarea pârâților

potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. la plata cheltuielilor de

judecată.

Prin sentința civilă

nr. 18/F din 10 februarie 2012 Curtea de Apel Brașov, secția contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei de obiect, a respins

acțiunea principală formulată de reclamantul B.M.D., în contradictoriu cu

pârâții Universitatea „S.H.” București și Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului și a respins cererea de chemare în garanție formulată

de pârâta Universitatea „S.H.” în contradictoriu cu Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului.

Împotriva hotărârii

instanței de fond, reclamantul B.M.D.l a declarat recurs, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Înainte de a analiza

motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în

conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței

materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată

de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art.

304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va

trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Brașov, secția

contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la

această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare

arătate:

Obiectul prezentului

litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituții de

învățământ superior la eliberarea diplomei de licență și a altor acte de studii

reclamantului, care este absolvent al Facultății de Management Financiar

Contabil, din cadrul Universității „S.H.”.

Nu se poate ignora

faptul că pârâta este încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul

art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în

această definiție persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au

obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu

public, în regim de putere publică.

Or, în cauza de față,

prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea „S.H.” din București,

ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de

utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.

Pe de altă parte,

potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice

centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului și are rol de

sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în

domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării

tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că

instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au

autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995, nu le

plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de

învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia

universitară se manifestă prin relație directă a rectorului instituției de

învățământ superior cu Ministerul Educației, care, printre altele, avea

competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l

suspenda din funcție.

În cauza de față,

Universitatea „S.H.” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât

actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de

competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere

publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În mod evident,

Universitatea „S.H.” din București este o persoană juridică de drept privat, de

utilitate publică, ce funcționează doar ca parte a unui sistem național de

învățământ, care nu poate fi asimilată unei autorități administrative autonome

sau unui organ central al administrației publice.

Prin urmare, pârâta

aflată în discuție este o autoritate publică descentralizată din punct de

vedere teritorial.

În alți termeni,

Universitatea „S.H.” nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi

calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, nici un act

normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

În cauza de față, o

asemenea universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități

publice locale.

Potrivit art. 10

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care menționează următoarele: „Litigiile

privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice

locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții,

datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se

soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele

privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice

centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii

vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se

soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale

curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Prin urmare, specificul

litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația

publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința

competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea competenței

materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel al rangului

autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății,

în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric.

În cauza de față este

aplicabil primul criteriu enunțat anterior. În plus, trebuie subliniat faptul că

tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu de contencios administrativ,

față de împrejurarea că Universitatea S.H. din București este o autoritate publică

locală. De asemenea, mai trebuie să fie relevat art. 2 pct. 1 lit. d) din C.

proc. civ.

În cauză, fiind vorba

de un litigiu având ca obiect obligarea pârâtei autoritate publică locală la emiterea

unui act administrativ, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competența

materială a instanței de contencios administrativ revine secției de contencios administrativ

și fiscal a Tribunalului București, competent și din punct de vedere teritorial

potrivit art. 10 alin. (3) din aceeași lege.

În consecință, având în

vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312 alin. (6)

și art. 304 pct. 3 din C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea

sentinței atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului

Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de B.M.D. împotriva sentinței nr. 18/F din 10 februarie 2012 a Curții de Apel Brașov,

secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre

competentă soluționare la Tribunalul Brașov, secția de contencios administrativ

și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 26 martie

2013.