ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 586/2013

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată la 14 decembrie 2011, reclamanta V.M.

a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției și P.M.C., în calitate de ministru al justiției, solicitând: - să se constate că actul administrativ unilateral cu caracter normativ emis sub nr. 76602 din 3 iulie 2009, a fost anulat irevocabil prin Sentința civilă nr. 4860 din 2 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 8695/2/2009, hotărâre rămasa irevocabilă prin Decizia nr. 4673 din 12 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz contrar instanța să dispună anularea acestuia; - obligarea celor doi pârâți, în solidar, la plata unei despăgubiri materiale de 50% din indemnizația de încadrare lunară, începând cu data de 1 iunie 2009 și până la data de 12 noiembrie 2009; - plata sumei de 5.000 RON cu titlu de daune morale, având în vedere lipsirea abuzivă de drept; - plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a invocat sentința civilă pronunțată de Curtea de Apel București, în Dosarul nr. 6188/2/2009, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 4266/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a dispus irevocabil suspendarea Adresei nr. 76602 din 3 iulie 2009 emisă de Ministrul Justiției, până la pronunțarea instanței de fond.

Prin Adresa nr. 76602 din 3 iulie 2009, dreptul salarial, constând în sporul de 50% prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996 R, recunoscut prin Sentința civilă nr. 986 din 26 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, rămasă irevocabilă, a fost refuzat de Ministrul Justiției, pârâtul P.M.C., cu motivarea că la baza acestei măsuri au stat dispozițiile Primului Ministru și ale Ministerului Finanțelor Publice, ca urmare a epuizării fondurilor prevăzute în Legea bugetului pe anul 2009, la capitolul "cheltuieli de personal". Totodată, arată că prin Sentința civilă nr. 4860 din 2 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 8695/2/2009, hotărâre rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 4673 din 12 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, acest act administrativ prin care i s-a diminuat salariul nelegal cu 50% a fost irevocabil anulat.

În cauză au formulat cereri de intervenție în interes propriu: M.A., M.E., V.D., S.E.R., L.C., etc., formulând aceleași solicitări ca și cele ale reclamantei, în ceea ce îi privește, invocând fiecare hotărâri judecătorești prin care le-a fost conferit dreptul la sporul de 50% prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996 R, drept refuzat la plată în baza aceluiași act administrativ invocat de către reclamantă, ce a fost inițial suspendat și apoi, anulat prin hotărâre judecătorească irevocabilă. În susținerea capătului de cerere privind obligarea pârâților la plata sumei de 5.000 RON cu titlu de daune morale, s-a arătat că pârâții nu au înțeles să respecte dispozițiile din hotărârea judecătorească prin care s-a dispus suspendarea actului administrativ din data de 7 iulie 2009, fiind astfel puși în situația de a nu se bucura de drepturile recunoscute de lege, respectiv de salariu cuvenit, situație care a generat prejudiciul moral.

Prin întâmpinarea formulată, atât cu privire la cererea de chemare în judecată, cât și cu privire la cererile de intervenție în interes propriu, pârâtul Ministerul Justiției a solicitat respingerea acestora, invocând neregularități procedurale, excepții și formulând apărări de fond. Astfel, pe cale de excepție, a invocat excepția inadmisibilității cererilor în raport de faptul că Adresa nr. 76602 din 3 iulie 2009 a fost anulată în mod irevocabil prin mai multe decizii, inclusiv cea arătată de reclamantă și intervenienți în cadrul cererilor, respectiv Sentința nr. 4860 din 2 decembrie 2010 a Curții de Apel București, iar cât îi privește pe intervenienți excepția a fost invocată și pentru neîndeplinirea procedurii prealabile reglementate de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Totodată, a fost invocată excepția tardivității în raport de cererea de chemare în judecată și de cererile de intervenție, arătând că adresa nr. 76602 a fost emisă la 3 iulie 2009, iar hotărârea prin care efectele acesteia au fost suspendate a fost pronunțată la 7 iulie 2009, astfel că este evident că plângerea prealabilă a fost formulată în acest interval de 4 zile, în luna iulie 2009, ceea ce înseamnă că termenul de 30 de zile pentru soluționarea sa a expirat în luna august 2009. Sentința nr. 2866 din 7 iulie 2009 a Curții de Apel București și-a încetat efectele după 60 de zile de la pronunțarea sa, având în vedere că reclamanta, respectiv intervenienții nu au formulat și cerere de anulare a actului administrativ, în condițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, cererea de anulare a actului administrativ și cererea de acordare de despăgubiri formulate de reclamanta V.M. este tardivă. Pe fond, cu privire la cererea de acordare de despăgubiri materiale, s-a invocat inexistența unui prejudiciu, Ministerul Justiției fiind deja obligat la plata sumelor de bani reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică prin alte hotărâri. Totodată, a susținut că în acest mod s-ar ajunge la o îmbogățire fără justă cauză, întrucât ambele hotărâri ar fi susceptibile a fi executate, având în fapt același obiect, executându-se aceiași sumă de bani, o dată cu titlu de spor de 50% acordat prin hotărârea instanței de litigii de muncă și asigurări sociale ca drepturi de muncă, iar în cadrul acestui litigiu, cu titlu de despăgubiri acordate de instanța de contencios administrativ.

Cu privire la acordarea de despăgubiri morale, a susținut că nu s-a făcut măcar dovada minimală a existenței unui prejudiciu moral, fără a mai pune în discuție celelalte condiții legale pentru angajarea unei răspunderi delictuale sau contractuale. Amintește că, în baza acestui argument, de altfel, prin Sentința civilă nr. 4860 din 2 decembrie 2010, Curtea de Apel București a respins aceleași pretenții.

Hotărârea instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 2623 din 12 aprilie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis atât cererea principală, cât și cererile de intervenție, în parte, constatând că Adresa nr. 76602 din 3 iulie 2009 a fost anulată prin Sentința civilă nr. 4860 din 2 decembrie 2010 rămasă irevocabilă și i-a obligat pe pârâți în solidar, la plata către reclamantă și fiecare intervenient a unei despăgubiri materiale de 50% din indemnizația de încadrare lunară, începând cu data de 1 iunie 2009 până la data de 12 noiembrie 2009. A respins cererea principală și cererile de intervenție cu privire la plata daunelor morale ca neîntemeiate.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență că, față de prevederile art. 23 din Legea nr. 554/2004, efectele Sentinței civile nr. 4860 din 2 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 8695/2/2009, hotărâre rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 4673 din 12 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la anularea Adresei cu nr. 76602 din 3 iulie 2009 emisă de Ministrul Justiției, se produc și în raport cu reclamanta și intervenienții. De asemenea, în acest sens, a reținut și caracterul normativ al actului administrativ anulat. Cât privesc despăgubirile materiale, Curtea a reținut că dreptul salarial al reclamantei și al intervenienților nu putea fi diminuat sau suspendat decât în condițiile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

De asemenea, dreptul reclamantei și al intervenienților asupra salariului este un bun, în înțelesul art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar reducerea acestuia reprezintă o ingerință. Aceasta ingerință nu este prevăzută de lege, deoarece nu există o lege în sensul Convenției care să justifice adoptarea actului administrativ de diminuare a drepturilor salariale ale reclamantei și intervenienților. În ceea ce privesc despăgubirile morale, Curtea a respins cererea, reținând că nu s-a făcut dovada unui prejudiciu moral pe care reclamanta și intervenienții l-au suferit prin neplata sporului de 50%, dovada care le revenea potrivit art. 1169 C. civ. Recursul Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Ministrul Justiției P.M.C., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

În motivarea cererii de recurs, pârâții au arătat în esență următoarele: Recurentul invocă excepția inadmisibilității acțiunii întrucât, în opinia recurentului, adresa contestată nu constituie un act administrativ, în sensul Legii nr. 554/2004, ci o măsură stabilită de ordonatorul principal de credite, în sarcina celorlalți ordonatori din sistem, materializată sub forma unei adrese; în concret, este vorba despre o simplă operațiune de încunoștințare a ordonatorilor secundari și terțiari de credite, realizată ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2009, coroborat cu Legea nr. 18/2009 și Legea nr. 500/2002. - De asemenea, recurenții-pârâți au invocat excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile și excepția tardivității introducerii cererii de anulare în raport de dispozițiile art. 11 din Legea nr. 554/2004.

- Pe fondul cauzei, recurentul a arătat că, în mod eronat, instanța a apreciat că este vorba de o diminuare a salariilor, atâta vreme cât salariile reclamanților sunt și au fost calculate în conformitate cu O.U.G. nr. 27/2006, fiind vorba doar de executarea unor hotărâri judecătorești care va fi realizată potrivit eșalonării prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009. Mai arată recurentul că prin adresa contestată nu se încalcă principiul neretroactivității, pentru că adresa nu produce nici un efect în afara celui de informare a destinatarilor săi. - Au mai arătat recurenții că în momentul emiterii Adresei nr. 76602 din 3 iulie 2009 sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică nu exista reglementat în nici un act normative în vigoare.

Actul normativ care prevedea acest spor, respectiv Legea nr. 50/1996 a fost abrogată prin O.G. nr. 83/2000. Prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 21 din 10 martie 2008 s-a decis ca instanțele de judecată să considere în vigoare dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 republicat. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 838 din 27 mai 2009 s-a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească pe de o parte și Parlamentul României și Guvernul României pe de altă parte, iar instanța de fond trebuia să țină cont de această decizie și să considere art. 47 din Legea nr. 50/1996 abrogat. - Referitor la despăgubirile materiale arată recurenții că o parte a acestora au fost deja acordate în octombrie 2009 și în luna aprilie 2012 în temeiul O.U.G.

nr. 71/2009 și H.G. nr. 257/2012. - Au mai arătat recurenții că sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică nu reprezintă un bun în sensul convenției CEDO, că nu ne aflăm în prezența unei limitări a dreptului de proprietate, ci doar de o amânare a plății unor drepturi, apreciind că dreptul de proprietate nu este absolut ci statul având o largă marjă de apreciere în ceea ce privește anumite limitări. Au arătat recurenții de asemenea că prin măsura adoptată reclamanții nu au încetat să beneficieze de dreptul la salariu, care fost plătit în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 27/2006 ci doar o amânare la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, ceea ce este o măsură proporțională, având în vedere situația excepțională în care se află statul și situația economică.

În drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Considerentele și soluția instanței de recurs Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele incidente în cauză, și în conformitate cu prevederile art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că aceasta nu este fondată pentru următoarele considerente: Înalta Curte apreciază că, în speța de față, nu poate fi primită critica recurentului în sensul negării caracterului de act administrativ a Adresei nr. 76602 din 3 iulie 2009. În mod evident, adresa în discuție adoptă o măsură prin care se modifică un element esențial al raporturilor de serviciu existente între judecători și stat: mai precis, este vorba de modificarea cuantumului salariului cuvenit pentru activitatea prestată în luna iunie 2009. În plus, măsura supusă analizei în cauza de față a fost luată în regim de putere publică, în vederea organizării executării unei norme cu putere de lege, respectiv, a O.U.G.

nr. 71/2009, dar și a unei legi, respectiv, Legea nr. 18/2009. Așadar, nu se poate afirma că suntem în prezența unei simple operațiuni administrative de comunicare către ordonatorii secundari și terțiari de credite, după cum în mod eronat susține recurentul. - Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile a cererii intervenienților precum și excepția tardivității acțiunii în anularea Adresei nr. 76.602 din 3 iulie 2009, Înalta Curte reține că acestea sunt nefondate.

Cauza dedusă judecății în cauza de față are ca obiect recunoașterea dreptului reclamantei și intervenienților la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, constatat deja prin Sentința civilă nr. 4860 din 2 decembrie 2010 a Curții de Apel București și rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 4673 din 12 octombrie 2011. Ca o consecință a recunoașterii dreptului reclamantei și intervenienților se solicită obligarea pârâților la plata despăgubirilor materiale constând în cuantumul reducerii cu 50% a drepturilor salariale, ca urmare a refuzului de a se conforma al autorității pârâte. Prin urmare, se conturează o cerere vizând refuzul nejustificat de a soluționa cererea petenților după ce Adresa nr. 76.602 din 3 iulie 2009 a fost irevocabil suspendată și irevocabil anulată.

În această situație, a refuzului nejustificat de a conforma sentințelor judecătorești în mod voluntar, se constată că nu este necesară parcurgerea unei proceduri prealabile în conformitate cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, având în vedere și caracterul continuu al acestui refuz. Cât privește excepția tardivității, aceasta este de asemenea nefondată întrucât în speța de față nu s-a solicitat anularea Adresei nr. 76.602 din 3 iulie 2009 decât în subsidiar ori instanța de fond a constatat că actul administrativ cu caracter normativ emis sub nr. 76602 din 3 iulie 2009 a fost anulat irevocabil prin Sentința civilă nr. 4860 din 2 decembrie 2010 a Curții de Apel București. - Este nefondată critica recurentului privind aplicabilitatea dispozițiilor O.U.G.

nr. 71/2009, în raport de argumentele care vor fi expuse în continuare. În primul rând, ordonanța în discuție, după cum se arată chiar în titulatura sa, se referă la plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar. De asemenea, nu se poate pune problema incidenței art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 71/2009, care menționează faptul că plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare în perioada 2010 - 2012. Un argument în acest sens îl reprezintă faptul că este vorba de plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 - noiembrie 2009, deci pentru o perioadă anterioară intrării în vigoare a acestei ordonanțe.

Art. 15 alin. (2) din Constituție consacră principiul neretroactivității legii, prevăzând că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile. Pe acest aspect, trebuie subliniat faptul că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situații existente înainte de momentul emiterii actului. De asemenea, trebuie subliniat faptul că interdicția retroactivității actelor administrative nu este numai un principiu interpretativ, ci condiționează însăși legalitatea acestor acte. - Nu pot fi primite nici susținerile recurentului privind abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, referirile la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 21/2008 și Decizia Curții Constituționale nr. 838 din 27 mai 2009, întrucât acestea privesc fondul acțiunii în anulare și constituie apărări care ar fi trebuit să fie valorificate în fața instanței care a anulat irevocabil actul administrativ.

- Referitor la pretinsa executare a despăgubirilor materiale către petenții din prezenta cauză se reține că nu s-a făcut dovada acestor susțineri și că recurenții nu au invocat vreo excepție privind puterea de lucru judecat și prin urmare se va respinge și această critică. Temeiul legal al soluției adoptate de instanța de recurs Având în vedere considerentele de mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de Ministerul Justiției și ministru Justiției P.M.C. sentința primei instanțe fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Justiției și Ministrul Justiției - P.M.C. împotriva Sentinței nr. 2623 din 12 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 februarie 2013. Procesat de GGC - CL