ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 586/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 586/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la 14 decembrie

2011, reclamanta V.M. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției și

P.M.C., în calitate de ministru al justiției, solicitând:

- să se constate că

actul administrativ unilateral cu caracter normativ emis sub nr. 76602 din 3

iulie 2009, a fost anulat irevocabil prin Sentința civilă nr. 4860 din 2

decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr.

8695/2/2009, hotărâre rămasa irevocabilă prin Decizia nr. 4673 din 12 octombrie

2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz contrar instanța

să dispună anularea acestuia;

- obligarea celor doi

pârâți, în solidar, la plata unei despăgubiri materiale de 50% din indemnizația

de încadrare lunară, începând cu data de 1 iunie 2009 și până la data de 12

noiembrie 2009;

- plata sumei de

5.000 RON cu titlu de daune morale, având în vedere lipsirea abuzivă de drept;

- plata cheltuielilor

de judecată.

În motivarea cererii,

reclamanta a invocat sentința civilă pronunțată de Curtea de Apel București, în

Dosarul nr. 6188/2/2009, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 4266/2009

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a dispus

irevocabil suspendarea Adresei nr. 76602 din 3 iulie 2009 emisă de Ministrul

Justiției, până la pronunțarea instanței de fond. Prin Adresa nr. 76602 din 3

iulie 2009, dreptul salarial, constând în sporul de 50% prevăzut de art. 47 din

Legea nr. 50/1996 R, recunoscut prin Sentința civilă nr. 986 din 26 noiembrie

2007 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, rămasă irevocabilă, a fost refuzat de

Ministrul Justiției, pârâtul P.M.C., cu motivarea că la baza acestei măsuri au

stat dispozițiile Primului Ministru și ale Ministerului Finanțelor Publice, ca

urmare a epuizării fondurilor prevăzute în Legea bugetului pe anul 2009, la

capitolul "cheltuieli de personal".

Totodată, arată că

prin Sentința civilă nr. 4860 din 2 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel

București în Dosarul nr. 8695/2/2009, hotărâre rămasă irevocabilă prin Decizia

nr. 4673 din 12 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, acest act administrativ prin care i s-a diminuat salariul nelegal cu

50% a fost irevocabil anulat.

În cauză au formulat

cereri de intervenție în interes propriu: M.A., M.E., V.D., S.E.R., L.C., etc.,

formulând aceleași solicitări ca și cele ale reclamantei, în ceea ce îi

privește, invocând fiecare hotărâri judecătorești prin care le-a fost conferit

dreptul la sporul de 50% prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996 R, drept refuzat

la plată în baza aceluiași act administrativ invocat de către reclamantă, ce a

fost inițial suspendat și apoi, anulat prin hotărâre judecătorească

irevocabilă.

În susținerea

capătului de cerere privind obligarea pârâților la plata sumei de 5.000 RON cu

titlu de daune morale, s-a arătat că pârâții nu au înțeles să respecte

dispozițiile din hotărârea judecătorească prin care s-a dispus suspendarea

actului administrativ din data de 7 iulie 2009, fiind astfel puși în situația

de a nu se bucura de drepturile recunoscute de lege, respectiv de salariu

cuvenit, situație care a generat prejudiciul moral.

Prin întâmpinarea

formulată, atât cu privire la cererea de chemare în judecată, cât și cu privire

la cererile de intervenție în interes propriu, pârâtul Ministerul Justiției a

solicitat respingerea acestora, invocând neregularități procedurale, excepții

și formulând apărări de fond.

Astfel, pe cale de

excepție, a invocat excepția inadmisibilității cererilor în raport de faptul că

Adresa nr. 76602 din 3 iulie 2009 a fost anulată în mod irevocabil prin mai

multe decizii, inclusiv cea arătată de reclamantă și intervenienți în cadrul

cererilor, respectiv Sentința nr. 4860 din 2 decembrie 2010 a Curții de Apel

București, iar cât îi privește pe intervenienți excepția a fost invocată și

pentru neîndeplinirea procedurii prealabile reglementate de art. 7 din Legea

nr. 554/2004. Totodată, a fost invocată excepția tardivității în raport de

cererea de chemare în judecată și de cererile de intervenție, arătând că adresa

nr. 76602 a fost emisă la 3 iulie 2009, iar hotărârea prin care efectele

acesteia au fost suspendate a fost pronunțată la 7 iulie 2009, astfel că este

evident că plângerea prealabilă a fost formulată în acest interval de 4 zile,

în luna iulie 2009, ceea ce înseamnă că termenul de 30 de zile pentru

soluționarea sa a expirat în luna august 2009.

Sentința nr. 2866 din

7 iulie 2009 a Curții de Apel București și-a încetat efectele după 60 de zile

de la pronunțarea sa, având în vedere că reclamanta, respectiv intervenienții

nu au formulat și cerere de anulare a actului administrativ, în condițiile art.

14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, cererea

de anulare a actului administrativ și cererea de acordare de despăgubiri

formulate de reclamanta V.M. este tardivă.

Pe fond, cu privire

la cererea de acordare de despăgubiri materiale, s-a invocat inexistența unui

prejudiciu, Ministerul Justiției fiind deja obligat la plata sumelor de bani

reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică prin alte hotărâri.

Totodată, a susținut că în acest mod s-ar ajunge la o îmbogățire fără justă

cauză, întrucât ambele hotărâri ar fi susceptibile a fi executate, având în

fapt același obiect, executându-se aceiași sumă de bani, o dată cu titlu de

spor de 50% acordat prin hotărârea instanței de litigii de muncă și asigurări

sociale ca drepturi de muncă, iar în cadrul acestui litigiu, cu titlu de

despăgubiri acordate de instanța de contencios administrativ.

Cu privire la

acordarea de despăgubiri morale, a susținut că nu s-a făcut măcar dovada

minimală a existenței unui prejudiciu moral, fără a mai pune în discuție

celelalte condiții legale pentru angajarea unei răspunderi delictuale sau

contractuale. Amintește că, în baza acestui argument, de altfel, prin Sentința

civilă nr. 4860 din 2 decembrie 2010, Curtea de Apel București a respins

aceleași pretenții.

Hotărârea instanței

de fond

Prin Sentința civilă

nr. 2623 din 12 aprilie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a admis atât cererea principală, cât și

cererile de intervenție, în parte, constatând că Adresa nr. 76602 din 3 iulie

2009 a fost anulată prin Sentința civilă nr. 4860 din 2 decembrie 2010 rămasă

irevocabilă și i-a obligat pe pârâți în solidar, la plata către reclamantă și

fiecare intervenient a unei despăgubiri materiale de 50% din indemnizația de

încadrare lunară, începând cu data de 1 iunie 2009 până la data de 12 noiembrie

plata daunelor morale ca neîntemeiate.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut, în esență că, față de prevederile

art. 23 din Legea nr. 554/2004, efectele Sentinței civile nr. 4860 din 2

decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 8695/2/2009,

hotărâre rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 4673 din 12 octombrie 2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la anularea

Adresei cu nr. 76602 din 3 iulie 2009 emisă de Ministrul Justiției, se produc

și în raport cu reclamanta și intervenienții. De asemenea, în acest sens, a

reținut și caracterul normativ al actului administrativ anulat.

Cât privesc

despăgubirile materiale, Curtea a reținut că dreptul salarial al reclamantei și

al intervenienților nu putea fi diminuat sau suspendat decât în condițiile art.

74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004. De asemenea, dreptul reclamantei și al

intervenienților asupra salariului este un bun, în înțelesul art. 1 din Primul

protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar reducerea

acestuia reprezintă o ingerință. Aceasta ingerință nu este prevăzută de lege,

deoarece nu există o lege în sensul Convenției care să justifice adoptarea

actului administrativ de diminuare a drepturilor salariale ale reclamantei și

intervenienților.

În ceea ce privesc

despăgubirile morale, Curtea a respins cererea, reținând că nu s-a făcut dovada

unui prejudiciu moral pe care reclamanta și intervenienții l-au suferit prin

neplata sporului de 50%, dovada care le revenea potrivit art. 1169 C. civ.

Recursul

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Ministrul Justiției

P.M.C., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

În motivarea cererii

de recurs, pârâții au arătat în esență următoarele:

Recurentul invocă

excepția inadmisibilității acțiunii întrucât, în opinia recurentului, adresa

contestată nu constituie un act administrativ, în sensul Legii nr. 554/2004, ci

o măsură stabilită de ordonatorul principal de credite, în sarcina celorlalți

ordonatori din sistem, materializată sub forma unei adrese; în concret, este

vorba despre o simplă operațiune de încunoștințare a ordonatorilor secundari și

terțiari de credite, realizată ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr.

71/2009, coroborat cu Legea nr. 18/2009 și Legea nr. 500/2002.

- De asemenea,

recurenții-pârâți au invocat excepția inadmisibilității acțiunii pentru

neîndeplinirea procedurii prealabile și excepția tardivității introducerii

cererii de anulare în raport de dispozițiile art. 11 din Legea nr. 554/2004.

- Pe fondul cauzei,

recurentul a arătat că, în mod eronat, instanța a apreciat că este vorba de o

diminuare a salariilor, atâta vreme cât salariile reclamanților sunt și au fost

calculate în conformitate cu O.U.G. nr. 27/2006, fiind vorba doar de executarea

unor hotărâri judecătorești care va fi realizată potrivit eșalonării prevăzute

de O.U.G. nr. 71/2009.

Mai arată recurentul

că prin adresa contestată nu se încalcă principiul neretroactivității, pentru

că adresa nu produce nici un efect în afara celui de informare a destinatarilor

săi.

- Au mai arătat

recurenții că în momentul emiterii Adresei nr. 76602 din 3 iulie 2009 sporul de

risc și suprasolicitare neuropsihică nu exista reglementat în nici un act

normative în vigoare. Actul normativ care prevedea acest spor, respectiv Legea

nr. 50/1996 a fost abrogată prin O.G. nr. 83/2000. Prin Decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție nr. 21 din 10 martie 2008 s-a decis ca instanțele de

judecată să considere în vigoare dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996

republicat. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 838 din 27 mai 2009 s-a

constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între

autoritatea judecătorească pe de o parte și Parlamentul României și Guvernul

României pe de altă parte, iar instanța de fond trebuia să țină cont de această

decizie și să considere art. 47 din Legea nr. 50/1996 abrogat.

- Referitor la

despăgubirile materiale arată recurenții că o parte a acestora au fost deja

acordate în octombrie 2009 și în luna aprilie 2012 în temeiul O.U.G. nr.

71/2009 și H.G. nr. 257/2012.

- Au mai arătat

recurenții că sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică nu reprezintă un

bun în sensul convenției CEDO, că nu ne aflăm în prezența unei limitări a

dreptului de proprietate, ci doar de o amânare a plății unor drepturi,

apreciind că dreptul de proprietate nu este absolut ci statul având o largă

marjă de apreciere în ceea ce privește anumite limitări.

Au arătat recurenții

de asemenea că prin măsura adoptată reclamanții nu au încetat să beneficieze de

dreptul la salariu, care fost plătit în conformitate cu prevederile O.U.G. nr.

27/2006 ci doar o amânare la plata sporului de risc și suprasolicitare

neuropsihică, ceea ce este o măsură proporțională, având în vedere situația

excepțională în care se află statul și situația economică.

În drept, cererea de

recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C.

proc. civ.

Considerentele și

soluția instanței de recurs

Analizând cererea de

recurs, motivele invocate, normele incidente în cauză, și în conformitate cu

prevederile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

aceasta nu este fondată pentru următoarele considerente:

Înalta Curte

apreciază că, în speța de față, nu poate fi primită critica recurentului în

sensul negării caracterului de act administrativ a Adresei nr. 76602 din 3

iulie 2009.

În mod evident,

adresa în discuție adoptă o măsură prin care se modifică un element esențial al

raporturilor de serviciu existente între judecători și stat: mai precis, este

vorba de modificarea cuantumului salariului cuvenit pentru activitatea prestată

în luna iunie 2009.

În plus, măsura

supusă analizei în cauza de față a fost luată în regim de putere publică, în

vederea organizării executării unei norme cu putere de lege, respectiv, a

O.U.G. nr. 71/2009, dar și a unei legi, respectiv, Legea nr. 18/2009.

Așadar, nu se poate

afirma că suntem în prezența unei simple operațiuni administrative de

comunicare către ordonatorii secundari și terțiari de credite, după cum în mod

eronat susține recurentul.

- Referitor la

excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile a

cererii intervenienților precum și excepția tardivității acțiunii în anularea

Adresei nr. 76.602 din 3 iulie 2009, Înalta Curte reține că acestea sunt nefondate.

Cauza dedusă

judecății în cauza de față are ca obiect recunoașterea dreptului reclamantei și

intervenienților la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, constatat

deja prin Sentința civilă nr. 4860 din 2 decembrie 2010 a Curții de Apel

București și rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 4673 din 12 octombrie 2011.

Ca o consecință a

recunoașterii dreptului reclamantei și intervenienților se solicită obligarea

pârâților la plata despăgubirilor materiale constând în cuantumul reducerii cu

50% a drepturilor salariale, ca urmare a refuzului de a se conforma al

autorității pârâte.

Prin urmare, se

conturează o cerere vizând refuzul nejustificat de a soluționa cererea

petenților după ce Adresa nr. 76.602 din 3 iulie 2009 a fost irevocabil

suspendată și irevocabil anulată.

În această situație,

a refuzului nejustificat de a conforma sentințelor judecătorești în mod

voluntar, se constată că nu este necesară parcurgerea unei proceduri prealabile

în conformitate cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, având în vedere și

caracterul continuu al acestui refuz.

Cât privește excepția

tardivității, aceasta este de asemenea nefondată întrucât în speța de față nu

s-a solicitat anularea Adresei nr. 76.602 din 3 iulie 2009 decât în subsidiar

ori instanța de fond a constatat că actul administrativ cu caracter normativ

emis sub nr. 76602 din 3 iulie 2009 a fost anulat irevocabil prin Sentința

civilă nr. 4860 din 2 decembrie 2010 a Curții de Apel București.

- Este nefondată

critica recurentului privind aplicabilitatea dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009,

în raport de argumentele care vor fi expuse în continuare.

În primul rând,

ordonanța în discuție, după cum se arată chiar în titulatura sa, se referă la

plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de

drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.

De asemenea, nu se

poate pune problema incidenței art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 71/2009, care

menționează faptul că plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești având

ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea

personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31

decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare în perioada 2010 -

2012.

Un argument în acest

sens îl reprezintă faptul că este vorba de plata drepturilor salariale aferente

lunii iunie 2009 - noiembrie 2009, deci pentru o perioadă anterioară intrării

în vigoare a acestei ordonanțe.

Art. 15 alin. (2) din

Constituție consacră principiul neretroactivității legii, prevăzând că legea

dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai

favorabile.

Pe acest aspect,

trebuie subliniat faptul că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor

de drept unor situații existente înainte de momentul emiterii actului.

De asemenea, trebuie

subliniat faptul că interdicția retroactivității actelor administrative nu este

numai un principiu interpretativ, ci condiționează însăși legalitatea acestor

acte.

- Nu pot fi primite

nici susținerile recurentului privind abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996,

referirile la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 21/2008 și

Decizia Curții Constituționale nr. 838 din 27 mai 2009, întrucât acestea

privesc fondul acțiunii în anulare și constituie apărări care ar fi trebuit să

fie valorificate în fața instanței care a anulat irevocabil actul

administrativ.

- Referitor la

pretinsa executare a despăgubirilor materiale către petenții din prezenta cauză

se reține că nu s-a făcut dovada acestor susțineri și că recurenții nu au

invocat vreo excepție privind puterea de lucru judecat și prin urmare se va

respinge și această critică.

Temeiul legal al

soluției adoptate de instanța de recurs

Având în vedere

considerentele de mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge

recursul declarat de Ministerul Justiției și ministru Justiției P.M.C. sentința

primei instanțe fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Ministerul Justiției și Ministrul Justiției - P.M.C. împotriva

Sentinței nr. 2623 din 12 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 februarie 2013.

Procesat de GGC - CL