ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5713/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj sub numărul 1812/84/2011, reclamanta C.M.S. a chemat în judecată pe pârâta Universitatea SH solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, obligarea pârâtei la eliberarea diplomei de licență ce atestă absolvirea Facultății de Drept și Administrație Publică, specializarea Drept, și promovarea examenului de licență, precum și a certificatului de absolvire a studiilor psihopedagogice. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este absolventă a Facultății de Drept și Administrație Publică, specializarea Drept, ale Universității SH la Centrul Teritorial Zalău, promoția 2006 - 2009, forma de învățământ ID, susținând și promovând examenul de licență, obținând astfel titlul de licențiat în psihologie.

De asemenea, a urmat cursurile de psihopedagogie în vederea certificării pentru profesia didactică, promovând examenul final în anul 2009. A mai arătat reclamanta că și-a îndeplinit toate obligațiile ce-i reveneau din momentul înscrierii la facultate și până la absolvirea acesteia, fiind eliberate ulterior promovării examenului de licență Adeverința nr. 9588 din 9 iulie 2009 prin care se atesta titlul de licențiat în drept, dar și Adeverința de absolvire a studiilor psihopedagogice cu nr. 8567 din 12 august 2009, adeverințe cu termen de valabilitate 12 luni. Învederând că s-a adresat cu o cerere rectorului Universității SH solicitând eliberarea diplomei de licență, reclamanta a susținut că această cerere nu a primit răspuns până în prezent.

Pârâta U.S.H. a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, în măsura în care va fi admisă acțiunea iar pârâta va cădea în pretenții, să fie obligat să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diplomele de licență sub sancțiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în cuantum de 500 RON/fiecare zi întârziere începând cu a 30 zi de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, cu cheltuieli de judecată. Prin Sentința civilă nr. 5175 din 13 octombrie 2011 a fost admisă excepția necompetenței materiale invocată de pârâta Universitatea SH și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. 1812/84/2011.

Prin întâmpinarea formulată la data de 25 ianuarie 2012, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei referitor la cererea de obligare a MECTS să dea avizul favorabil pentru eliberarea diplomelor de licență, pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, dar și respingerea cererii de chemare în garanție ca inadmisibilă. Prin Sentința nr. 763 din 6 februarie 2012, Curtea de Apel București a respins acțiunea principală promovată de reclamanta C.M.S., ca fiind neîntemeiată, a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului formulată de pârâta Universitatea SH ca fiind rămasă fără obiect.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: Sub aspectul excepției lipsei calității procesuale active, s-a reținut că autorul excepției a înțeles a o invoca în raport de pretinsa solicitare a reclamantei de obligare a MECTS să dea avizul favorabil pentru eliberarea diplomelor de licență. Examinând obiectul acțiunii principale însă, s-a constatat că reclamanta nu a chemat în judecată decât pe pârâta Universitatea SH cu privire la care a solicitat obligarea la eliberarea diplomei de licență ce atestă absolvirea Facultății de Drept și Administrație Publică, specializarea Drept, și promovarea examenului de licență, precum și a certificatului de absolvire a studiilor psihopedagogice.

Reclamanta nu a chemat în judecată pe Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, nu a formulat nicio pretenție în contradictoriu cu această parte, astfel că în opinia instanței sunt străine cauzei atât invocarea în sine a excepției cât și argumentele expuse în susținerea acesteia. Pe fondul cauzei s-a reținut că la data înmatriculării în anul I de studiu pentru specializările urmate de reclamantă, pârâta Universitatea SH era autorizată să funcționeze provizoriu cu forma de organizare zi, nu și ID ori FR. În consecință, reclamanta nu a parcurs o formă de învățământ superior într-o specializare care să fi fost acreditată ori autorizată provizoriu conform legii; prin urmare, aceasta nu este îndreptățită a obține diploma de licență și certificatul de absolvire studii.

La data înscrierii reclamantei în anul I de studiu era în vigoare H.G. nr. 410/2002 privind structurile și specializările universitare acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu din instituțiile de învățământ superior, hotărâre modificată în anexele 1 - 3 prin H.G. nr. 1609/2004 și H.G. nr. 916/2005, potrivit cărora Facultățile Management Financiar și Contabil, Drept și Administrație Publică, Sociologie Psihologie, specializări urmate de reclamanți din cadrul Universității SH, au fost autorizate să funcționeze provizoriu pentru forma de învățământ "zi" nu și pentru forma de învățământ urmată efectiv de aceasta - ID.

A concluzionat Curtea că dacă legea învățământului și legea de înființare a Universității "SH" arată că nomenclatorul specializărilor și al grupelor de specializări se stabilește de Ministerul Educației Naționale, în temeiul cererii și a dosarului de evaluare întocmite de fiecare instituție de învățământ superior, elaborându-se un act administrativ normativ prin care se stabilesc specializările care pot funcționa în fiecare instituție, înseamnă că lipsa mențiunii privind respectivul program de studii în cadrul unei specializări, în raport de forma de organizare (învățământ), nu dă dreptul instituției respective să organizeze și să desfășoare activitate la acea specializare, în respectiva formă de învățământ.

În esență, s-a constatat că Universitatea SH nu era acreditată pentru specializările urmate de reclamantă, forma de învățământ ID ori FR, nici la data la care reclamanta a început cursurile la respectiva facultate și nici în prezent. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta C.M.S. criticând sentința atacată pentru nelegalitate și netemeinicie. La termenul din 13 iunie 2013, Înalta Curte, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ. a invocat necompetența primei instanțe în soluționarea cauzei, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. În privința acestui motiv de recurs se constată că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea normelor de competență. Obiectul litigiului, în fața instanței de fond l-a constituit, în principal, obligarea unei universități la eliberarea unei diplome de licență, dar a fost chemat în judecată și MECTS, pentru un capăt de cerere subsidiar.

Pârâta Universitatea SH poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public. Or, în speța de față, prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea "SH" din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ. În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din H.G.

nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului. Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ.

Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție. Aceste prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației. În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.

În cauza de față, Universitatea "SH" nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ. În mod evident, Universitatea "SH" din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial. În alți termeni, Universitatea "SH" nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu. Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În raport de prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004, pârâta fiind o autoritate publică locală, competența de soluționare a cauzei revine, în primă instanță, tribunalului, secția contencios administrativ și fiscal. De asemenea, trebuie precizat că dispozițiile art. 17 C. proc. civ. prevăd că cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală. Or, în litigiul de față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală. Față de cele anterior prezentate, Înalta Curte, în majoritate, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc.

civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Sălaj, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de C.M.S. împotriva Sentinței nr. 763 din 6 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează hotărârea atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Sălaj, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 13 iunie 2013. Procesat de GGC - LM