ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5713/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Sălaj sub numărul 1812/84/2011, reclamanta C.M.S. a chemat în

judecată pe pârâta Universitatea SH solicitând ca prin hotărârea ce se va

pronunța, obligarea pârâtei la eliberarea diplomei de licență ce atestă

absolvirea Facultății de Drept și Administrație Publică, specializarea Drept,

și promovarea examenului de licență, precum și a certificatului de absolvire a

studiilor psihopedagogice.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că este absolventă a Facultății de Drept și Administrație

Publică, specializarea Drept, ale Universității SH la Centrul Teritorial Zalău,

promoția 2006 - 2009, forma de învățământ ID, susținând și promovând examenul

de licență, obținând astfel titlul de licențiat în psihologie. De asemenea, a

urmat cursurile de psihopedagogie în vederea certificării pentru profesia

didactică, promovând examenul final în anul 2009.

A mai arătat

reclamanta că și-a îndeplinit toate obligațiile ce-i reveneau din momentul

înscrierii la facultate și până la absolvirea acesteia, fiind eliberate

ulterior promovării examenului de licență Adeverința nr. 9588 din 9 iulie 2009

prin care se atesta titlul de licențiat în drept, dar și Adeverința de

absolvire a studiilor psihopedagogice cu nr. 8567 din 12 august 2009,

adeverințe cu termen de valabilitate 12 luni.

Învederând că s-a

adresat cu o cerere rectorului Universității SH solicitând eliberarea diplomei

de licență, reclamanta a susținut că această cerere nu a primit răspuns până în

prezent.

Pârâta U.S.H. a

formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, în

măsura în care va fi admisă acțiunea iar pârâta va cădea în pretenții, să fie

obligat să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diplomele de

licență sub sancțiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în

cuantum de 500 RON/fiecare zi întârziere începând cu a 30 zi de la rămânerea

irevocabilă a hotărârii, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 5175 din 13 octombrie 2011 a fost admisă excepția necompetenței materiale

invocată de pârâta Universitatea SH și declinată competența de soluționare a

cauzei în favoarea Curții de Apel București, cauza fiind înregistrată pe rolul

acestei instanțe sub nr. 1812/84/2011.

Prin întâmpinarea

formulată la data de 25 ianuarie 2012, Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului a invocat excepția lipsei calității procesuale active

a reclamantei referitor la cererea de obligare a MECTS să dea avizul favorabil

pentru eliberarea diplomelor de licență, pe fond a solicitat respingerea

acțiunii ca nefondată, dar și respingerea cererii de chemare în garanție ca

inadmisibilă.

Prin Sentința nr. 763

din 6 februarie 2012, Curtea de Apel București a respins acțiunea principală

promovată de reclamanta C.M.S., ca fiind neîntemeiată, a respins cererea de

chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului formulată de pârâta Universitatea SH ca fiind rămasă fără obiect.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Sub aspectul

excepției lipsei calității procesuale active, s-a reținut că autorul excepției

a înțeles a o invoca în raport de pretinsa solicitare a reclamantei de obligare

a MECTS să dea avizul favorabil pentru eliberarea diplomelor de licență.

Examinând obiectul

acțiunii principale însă, s-a constatat că reclamanta nu a chemat în judecată

decât pe pârâta Universitatea SH cu privire la care a solicitat obligarea la

eliberarea diplomei de licență ce atestă absolvirea Facultății de Drept și

Administrație Publică, specializarea Drept, și promovarea examenului de

licență, precum și a certificatului de absolvire a studiilor psihopedagogice.

Reclamanta nu a

chemat în judecată pe Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului, nu a formulat nicio pretenție în contradictoriu cu această parte,

astfel că în opinia instanței sunt străine cauzei atât invocarea în sine a

excepției cât și argumentele expuse în susținerea acesteia.

Pe fondul cauzei s-a

reținut că la data înmatriculării în anul I de studiu pentru specializările

urmate de reclamantă, pârâta Universitatea SH era autorizată să funcționeze

provizoriu cu forma de organizare zi, nu și ID ori FR. În consecință,

reclamanta nu a parcurs o formă de învățământ superior într-o specializare care

să fi fost acreditată ori autorizată provizoriu conform legii; prin urmare,

aceasta nu este îndreptățită a obține diploma de licență și certificatul de

absolvire studii.

La data înscrierii reclamantei

în anul I de studiu era în vigoare H.G. nr. 410/2002 privind structurile și

specializările universitare acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu

din instituțiile de învățământ superior, hotărâre modificată în anexele 1 - 3

prin H.G. nr. 1609/2004 și H.G. nr. 916/2005, potrivit cărora Facultățile

Management Financiar și Contabil, Drept și Administrație Publică, Sociologie

Psihologie, specializări urmate de reclamanți din cadrul Universității SH, au

fost autorizate să funcționeze provizoriu pentru forma de învățământ

"zi" nu și pentru forma de învățământ urmată efectiv de aceasta - ID.

A concluzionat Curtea

că dacă legea învățământului și legea de înființare a Universității

"SH" arată că nomenclatorul specializărilor și al grupelor de specializări

se stabilește de Ministerul Educației Naționale, în temeiul cererii și a

dosarului de evaluare întocmite de fiecare instituție de învățământ superior,

elaborându-se un act administrativ normativ prin care se stabilesc

specializările care pot funcționa în fiecare instituție, înseamnă că lipsa

mențiunii privind respectivul program de studii în cadrul unei specializări, în

raport de forma de organizare (învățământ), nu dă dreptul instituției

respective să organizeze și să desfășoare activitate la acea specializare, în

respectiva formă de învățământ.

În esență, s-a

constatat că Universitatea SH nu era acreditată pentru specializările urmate de

reclamantă, forma de învățământ ID ori FR, nici la data la care reclamanta a

început cursurile la respectiva facultate și nici în prezent.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta C.M.S. criticând sentința atacată pentru

nelegalitate și netemeinicie.

La termenul din 13

iunie 2013, Înalta Curte, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ. a invocat

necompetența primei instanțe în soluționarea cauzei, motiv de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

În privința acestui

motiv de recurs se constată că hotărârea instanței de fond a fost dată cu

încălcarea normelor de competență.

Obiectul litigiului,

în fața instanței de fond l-a constituit, în principal, obligarea unei

universități la eliberarea unei diplome de licență, dar a fost chemat în

judecată și MECTS, pentru un capăt de cerere subsidiar.

Pârâta Universitatea

SH poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin.

(1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această

definiție orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care

acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim

public.

Or, în speța de față,

prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea "SH" din

București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept

privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.

În altă ordine de

idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice

centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de

sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în

domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării

tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că

instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au

autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act

normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de

reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național

de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia

universitară se manifesta prin relația directă a rectorului instituției de

învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea

competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l

suspenda din funcție.

Aceste prerogative

legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea

de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele

sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi

cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub

controlul general al Parlamentului.

În cauza de față,

Universitatea "SH" nu poate fi o autoritate administrativă autonomă,

întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei

delegări de competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim

de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În mod evident,

Universitatea "SH" din București este o autoritate publică

descentralizată din punct de vedere teritorial.

În alți termeni,

Universitatea "SH" nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor

pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel,

niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în

litigiu.

Ca atare, o astfel de

universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice

locale.

În raport de

prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004, pârâta fiind o autoritate publică

locală, competența de soluționare a cauzei revine, în primă instanță,

tribunalului, secția contencios administrativ și fiscal.

De asemenea, trebuie

precizat că dispozițiile art. 17 C. proc. civ. prevăd că cererile accesorii și

incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.

Or, în litigiul de

față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere

incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze

cererea principală.

Față de cele anterior

prezentate, Înalta Curte, în majoritate, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa

sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul

Sălaj, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de C.M.S. împotriva Sentinței nr. 763 din 6 februarie 2012 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează hotărârea

atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Sălaj,

secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 13 iunie 2013.

Procesat de GGC - LM