ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 746/2013

Asupra recursuri de față; În baza actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin Încheierea din 14 februarie 2013 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 6603/90/2011, între altele, a fost menținută starea de arest, a inculpatului P.N. Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că prin Sentința penală nr. 420 din data de 27 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul penal nr. 6603/90/2011, a fost condamnat inculpatul P.N., astfel: - la 2 ani închisoare, pentru infracțiunea prev de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. raportat la art. 74 lit. a) cu referire la art. 76 lit. b) C. pen.; În baza art. 65 C. pen.

raportat la art. 12 din Legea nr. 678/2001, a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen., pe o durată de 6 ani. - 3 ani închisoare, pentru infracțiunea prev de art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 678/2001, raportat la art. 74 lit. a) cu referire la art. 76 lit. b) C. pen.; În baza art. 65 C. pen. raportat la art. 12 din Legea nr. 678/2001, a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen., pe o durată de 6 ani. În baza art. 33 lit. a), 34 lit. b) și 35 C. pen. au fost contopite pedepsele urmând a dispune ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, în condițiile art. 57 C. pen., aplicându-se și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen.

pe o durată de 6 ani. În baza art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii și arestării preventive cu începere de la data.de 10 august 2011 până la zi. A fost menținută starea de arest preventiv a inculpatului. împotriva hotărârii pronunțată de Tribunalul Vâlcea s-a declarat apel atât de către Parchetul de pe lângă I.C.C.J. - D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Vâlcea cât și de inculpat. Instanța de control judiciar sesizată cu apelul inculpatului împotriva hotărârii de condamnare a reținut că în perioada 2007 - 2011, inculpatul sprijinit de alte persoane, a racolat, a transportat ori a transferat un număr de 31 de persoane în scopul exploatării acestora prin muncă în Grecia, obținând din această activitate și beneficii de ordin pecuniar prin încasarea unor comisioane.

Astfel de activități au fost desfășurate de inculpatul P.N. zis N., sprijinit de învinuitul T.I. zisă M. - în perioada în care cei doi au avut o relație de concubinaj -, aceștia racolând persoane pe care le asigurau de existența unor locuri de muncă certe, în condiții avantajoase și cu remunerație atractivă, însă, după transportul acestora în Grecia - efectuat sau coordonat de inc. P.N. - fie nu li se asigura locui de muncă promis, fie remunerarea era infimă în raport cu munca prestată, o parte din contravaloarea muncii fiind reținută sub pretextul datorării unor comisioane. Pe lângă manoperele de inducere în eroare cu privire la obținerea locului de muncă, inculpatul P.N. își formase și o practică de deținere a controlului asupra victimelor, cărora li se rețineau actele de identitate, care nu le erau restituite decât în condițiile achitării unei sume de bani.

Totodată victimele erau determinate să-și epuizeze resursele financiare prin achitarea constantă a cheltuielilor de cazare și transport, cauzate de modalitatea în care erau "dirijate" de către "locurile de muncă" din Grecia, în fapt destinații fără finalitate în ce privește posibilitatea prestării unei munci, urmărindu-se așadar încă de la început punerea lor într-o stare de dependență, de aservire. Victimele erau trimise către locuri de muncă inexistente în realitate, ocupate sau libere pentru foarte scurt timp, în scopul asigurării fluxului forței de muncă la locații, dar și al asigurării obținerii unor comisioane repetate, percepute la fiecare „găsire" a unui nou loc de muncă. Mai mult, în cazul unora dintre victime, s-a practicat și instituirea unor „comisioane" pentru „eforturile" de a fi găsit locurile respective de muncă, precum și trecerea în regim de „datorie" către aceștia a sumelor infime de bani pe care, eventual, le dădeau victimelor pentru hrană.

Pericolul pentru ordinea publică pe care îl prezintă inculpatul dacă ar fi lăsat în libertate rezultă din gravitatea faptelor reținute în sarcina lui și din modalitatea concretă de săvârșire a acestora. S-a apreciat că măsura arestării preventive se justifică în continuare, fără a se încălca prezumția de nevinovăție de care se bucură inculpatul până la rămânerea definitivă a hotărârii, întrucât a fost luată pe baza unei presupuneri rezonabile, în sensul comiterii unei infracțiuni, fără a face vreo referire la vinovăția acestuia și nici nu tinde să reprezinte o executare anticipată a unei eventuale pedepse ce i-ar putea fi aplicată, măsura preventivă având, în acest moment procesual, un caracter rezonabil.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul P.N. Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul P.N. nu este fondat, pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 300 2 C. proc. pen. în cauzele în care inculpatul este arestat instanța sesizată este datoare să verifice în cursul judecății legalitatea și temeinicia arestării preventive iar conform art. 160 b alin. (3) din același cod, când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța prin încheiere motivată dispune menținerea stării de arest. Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului se constată că arestarea inculpatului P.N.

a fost dispusă în baza art. 148 lit. f) C. proc. pen. pentru infracțiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., constând în aceea că începând cu anul 2006, în repetate rânduri, sprijinit și de numita T.I. a racolat persoane dispuse să lucreze în Grecia prin promisiunea unor condiții avantajoase de remunerare și cazare însă, ajunși la destinație, fie nu li se asigura loc de muncă, fie condițiile de remunerare și cazare erau inacceptabile, iar inculpatul le pretindea sume de bani sub pretextul achitării transportului și a altor comisioane. Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că nu au dispărut temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, care se regăsesc în dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc.

pen., că există motive verosimile de a bănui că inculpatul a săvârșit infracțiunile arătate, că pentru prezervarea ordinii publice se impune continuarea privării de libertate, în conformitate cu dispozițiile legale evocate. Deși pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social - ca trăsătură esențială a infracțiunii - aceasta nu înseamnă, însă, că în aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între altele și din însuși pericolul social al infracțiunii de care este acuzat inculpatul, de reacția publică la comiterea unei astfel de infracțiuni, de posibilitatea comiterii chiar a unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacții corespunzătoare față de cei bănuiți ca autori ai unor astfel de fapte.

În raport de probatoriul administrat până la acest moment procesual, inculpatul este acuzat de săvârșirea unor fapte de o gravitate sporită, creând o stare de insecuritate și revoltă în rândul societății, având în vedere frecvența și amploarea unor astfel de fapte, din efectuarea unor acte de constrângere pentru cei care nu acceptau condițiile, precum și din mijloacele întrebuințate la comiterea faptelor, respectiv exploatarea situației materiale precare, reținerea actelor și abandonarea efectivă în Grecia a unor persoane ce nu cunoșteau limba și nu aveau sume de bani asupra lor. În aceeași ordine de idei, raportat la infracțiunea presupus săvârșită, măsura arestării preventive este corespunzătoare și scopului măsurii preventive înscris în art. 136 C. proc.

pen. Prin lăsarea în libertate a inculpatului există și posibilitatea apariției unui ecou negativ în societate cu privire la capacitatea de reacție a autorităților în asemenea situații și, în plus, un risc de influențare negativă a modului de derulare a procesului penal. Având în vedere natura și importanța relațiilor sociale pretins încălcate prin activitatea infracțională bănuit desfășurată, gravitatea diferențiată, dar accentuată a tuturor faptelor presupus a fi comise, pentru care există motive verosimile care justifică bănuiala că au fost comise de inculpat, modalitatea și împrejurările concrete în care se presupune că au fost săvârșite acțiunile ilicite, urmările produse, Înalta Curte apreciază că aceleași temeiuri justifică privarea în continuare de libertate a acestuia.

Pericolul pentru ordinea publică reiese în primul rând din gravitatea abstractă și concretă a faptelor de a căror săvârșire este acuzat, element ce nu poate fi neglijat la evaluarea acestei noțiuni de pericol pentru ordinea publică. De asemenea, cerința legii rezultă și din modul și mijloacele întrebuințate, respectiv din aceea că inculpatul profita de situația materială dificilă a persoanelor pe care le racola promițându-le remunerare și condiții decente de cazare astfel că acestea acceptau ușor ofertele sale.

Inculpatul exploata și lipsa pregătiri și cunoștințelor acestor persoane, cărora le reținea actele și le ducea la destinație fără ca acestea să aibă cunoștință de limba greacă ori sume de bani asupra lor, ajungând în acest fel într-o stare evidentă de dependență față de inculpat, ori de persoanele cărora le erau predate victimele, apoi li se cereau sume de bani pentru transport ori comisioane,fiind în acest fel obligate să muncească în orice condiții cel puțin până-și puteau achita aceste pretinse datorii.

Pericolul pentru ordinea publică rezultă și din frecvența și amploarea acestui fenomen, respectiv exploatarea situației materiale precare și a lipsei de instruire a numeroase persoane, în special din mediul rural care sunt apoi duse în state precum Grecia ori Cipru și forțate să accepte munci grele fără respectarea unor elementare condiții de protecție ori securitatea muncii, cu condiții de remunerare și cazare de neacceptat în condiții normale, în fine, nevoia privării de libertate a inculpatului rezultă și din perseverenta de care acesta a dat dovadă în comiterea faptelor. Astfel, deși în cursul anului 2007 inculpatul a aflat despre intervenția autorități asupra autorilor unor fapte similare, respectiv T.G.

ori T.O., ori de arestarea unor persoane din Grecia, nu a înțeles să înceteze activitatea infracțională, ci dimpotrivă numai intervenția autorități l-a oprit din activitatea de recrutare și transport de persoane către Grecia. Înalta Curte apreciază că nu s-a depășit termenul rezonabil al arestării preventive a inculpatului, în raport de particularitățile concrete ale cauzei și complexitatea acesteia. Mai mult decât atât, în cauză a fost pronunțată sentința susmenționată, prin care, având în vedere probele de vinovăție administrate, s-a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa rezultantă privativă de libertate de 3 ani închisoare. Ținând seama de probele cauzei și de soluția pronunțată de tribunal, Înalta Curte apreciază că în ceea ce îl privește pe inculpatul P.N., subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc.

pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea reținută în sarcina acestuia este mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. În consecință, temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, iar privarea de libertate este necesară pentru buna desfășurare a procesului penal. Față de considerentele arătate, Curtea, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) și a art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul P.N. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.N. împotriva încheierii din 14 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul 6603/90/2011. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publica, azi 28 februarie 2013. Procesat de GGC - LM