ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4235/2012

Asupra recursului de față în baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele Prin încheierea de ședință din 5 decembrie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 1328/36/2012 în baza art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., a menținut starea de arest a apelantului inculpat P.M. - pe o perioadă de până la 60 zile, cu începere de la 5 decembrie 2012, respingând cererea de revocare/înlocuire a măsurii preventive. Deliberând asupra măsurii arestării preventive curtea a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța nr. 2166/P/2009, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților C.V.

și P.M. pentru săvârșirea infracțiunilor de: omor calificat și deosebit de grav prevăzută de art. 174 raportat la art. 175 lit. h) raportat la art. 176 lit. d) C. pen.; tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1), (2) lit. b), alin. (2 1 ) lit. a), c) C. pen.; viol prevăzută de art. 197 alin. (1), (2) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., art. 37 lit. b) C. pen. în cazul inculpatului C.V. S-a reținut în sarcina inculpaților că aceștia s-au deplasat la locuința victimei A.M.

cu intenția de a sustrage bani și alte bunuri, au întreținut raporturi sexuale prin constrângerea acesteia, după care fiind amenințați că vor fi reclamați la poliție și trași la răspundere penală, au agresat-o, aplicându-i lovituri cu cuțitul și cu o stinghie de pat în zona capului și a corpului, cauzându-i leziuni care au dus la moartea acesteia prin insuficiență cardio-respiratorie acută prin hemopneumotorax bilateral și hemopericard, urmări ale unor plăgi multiple tăiate/înțepate toracice cu interesare pulmonară, vase mari de la baza cordului, cardio-pericardică. Între leziunile cardio-vasculo-pulmonare și deces există legătură directă imediată de cauzalitate. Inculpatul P.M. a fost arestat prin Încheierea nr. 118 din data de 4 noiembrie 2009 a Tribunalului Constanța, în temeiul art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen., pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina sa fiind închisoarea mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Astfel, s-a reținut că măsura arestării preventive se justifică în continuare, fără a încălca prezumția de nevinovăție de care se bucură inculpatul până la rămânerea definitivă a hotărârii, deoarece a fost luată pe baza presupunerii rezonabile, în sensul comiterii unei infracțiuni, confirmată la instanța de fond și nu tinde să reprezinte o executare anticipată a pedepsei, durata nedepășind, la acest moment procesual, caracterul rezonabil. Cum, în intervalul scurs de la pronunțarea sentinței de condamnare nu au apărut date noi care să justifice revocarea sau înlocuirea cu o măsură mai puțin restrictivă de libertate, a fost menținută starea de arest preventiv a inculpat P.M.

În consecință, în baza art. 300 2 C. proc. pen. raportat la art. 160 h alin. (2) C. proc. pen. respectiv art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., a menținut starea de arest preventiv a inculpatului P.M. Împotriva acestei încheieri de ședință a declarat, în termen legal, recurs inculpatul P.M. fără a arăta în scris motivele de casare a încheierii de ședință atacate, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 19 decembrie 2012, sub numărul 8104/1/2012. La termenul fixat pentru soluționarea recursului, apărătorul desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive, apreciind că temeiurile care au stat la baza luării măsurii privative nu mai subzistă.

Concluziile apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului Ministerului Public au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii. Examinând recursul declarat de către inculpat, prin prisma dispozițiilor prevăzute de art. 385 6 C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul nefondat pentru considerentele ce se vor arăta: Astfel, Înalta Curte reține că în conformitate cu dispozițiile art. 300 2 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța sesizată este datoare să verifice în cursul judecății legalitatea și temeinicia arestării preventive; iar potrivit art. 160 alin. (3) din același cod, când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune prin încheiere motivată menținerea stării de arest.

Din examinarea actelor dosarului se constată că, împotriva inculpatului P.M. s-a luat măsura arestării preventive în baza art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 174 raportat la art. 175 lit. h) raportat la art. 176 lit. d) C. pen., de art. 211 alin. (1), (2) lit. b), alin. (2 1 ) lit. a), c) C. pen., art. 197 alin. (1), (2) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Cu referire la cauza, Înalta Curte, apreciază că, în raport de modul de concepere a activității infracționale, de împrejurările comiterii faptei și de importanța relațiilor sociale încălcate de inculpat prin săvârșirea unor infracțiuni grave, precum și de persoana inculpatului, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a actului de justiție, existând totodată temerea că dacă acesta ar fi pus în libertate s-ar sustrage judecății și executării pedepsei. De altfel, în cauză măsura arestării preventive a recurentului inculpat este justificată și de existența, pe lângă cerințele prevăzute de art. 143 C. proc.

pen. și a cazului prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile săvârșite este mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta pericol pentru ordinea publică. În aprecierea persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a recurentului inculpat trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (L. c Franței), prin care a statuat că în măsura în care dreptul național o recunoaște - prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o "tulburare a societății" de natură să justifice o detenție preventivă.

Este adevărat că privarea de libertate este o măsură gravă și că menținerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puțin severe, au fost luate în considerare și apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului public (S. contra Regatul Unit), iar menținerea arestului preventiv în pofida prezumției de nevinovăție, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală. În jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptate pentru arestarea și desigur, menținerea acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (S. împotriva Austriei), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiției (W. împotriva Germaniei), riscul să comită noi infracțiuni (M. împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică (L. c. Franței.

Înalta Curte constată că, în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiții, respectiv, pericolul ca inculpatul să tulbure ordinea publică, astfel încât apreciază că lăsarea în libertate a recurentului inculpat ar genera creșterea sentimentului de nesiguranță al populației și ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii populației în capacitatea de protecție a organelor statului, acesta având obligația de a avea un mecanism care să descurajeze comiterea de asemenea fapte.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte evaluând gravitatea infracțiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată modul și circumstanțele în care se presupune că a fost comisă de acesta, starea de nesiguranță care ar putea fi declanșată prin punerea în libertate a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, subzistă, astfel că privarea sa de libertate, în această fază a procesului penal e necesară, punerea în libertate prezentând pentru aspectele mai sus prezentate un pericol actual și real pentru ordinea publică. Față de considerentele arătate, constatând nefondate criticile formulate de recurentul inculpat prin apărător, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) și art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., urmează a respinge ca nefondat recursul cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.M., împotriva încheierii din data de 5 decembrie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 1328/36/2012. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi 21 decembrie 2012. Procesat de GGC - AA