ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 860/2019

Ședința publică din data de 16 aprilie 2019

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă la data de 9 aprilie 2014, sub nr. x/2014, mai mulți reclamanți printre care și A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A., să se constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în anexa 1 coloana J din contractele de credit indicate în anexa 1 coloana F, respectiv din condițiile generale (anexa 4) pentru încălcarea de către banca pârâtă a următoarelor obligații:

(i) obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit;

(ii) obligația de a nu pune în vânzare produse sau servicii financiare defectuoase ori toxice;

(iii) obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare;

(iv) obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit.

De asemenea, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit încheiat de consumatorii reclamanți, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF - LEU indicat în anexa 1.

În speță, s-a solicitat constatarea nulității absolute a clauzelor de la art. 1.3 lit. c), art. 2.2 și art. 6.3 din contract.

S-a solicitat conversia creditului în RON la cursul CHF/RON din ziua încheierii contractului, fie ca efect al angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru nerespectarea unor obligații legale, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului, fie ca efect al constatării nulității absolute a clauzelor în discuție.

Între reclamanții A. și B. și pârâta C. S.A. s-a încheiat contractul de credit nr. x din 15.02.2008 având o valoare de 143.000 CHF.

Prin sentința nr. 198/C/2015 din 19 februarie 2015, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a declinat competența materială și teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 6975 din 10 decembrie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanții A. și B..

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B., care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 274 A din 12 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

În motivarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că prevederile contractuale contestate reprezintă transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 C. civ. care reglementează principiul nominalismului monetar. Astfel, art. 1578 C. civ. cuprinde o dispoziție legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părți.

Instanța de apel a constatat că, raportat la considerentul 13 al Directivei 93/13, hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-186/16 - Andriciuc, precum și dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, prevederile contractuale contestate - clauza de risc valutar - reflectă transpunerea în contract a unei dispoziții legale obligatorii. Prin urmare, s-a apreciat că, în speță, clauzele contestate de reclamanți sunt excluse din domeniul de aplicare al normelor de protecție, cu consecința că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestora.

Prin urmare, instanța de apel a reținut că nu mai poate analiza criticile referitoare la încălcarea obligației de informare, deoarece odată ce instanța națională a stabilit că o clauză contractuală supusă judecății transpune un act normativ obligatoriu, nu mai are posibilitatea de a verifica îndeplinirea celorlalte condiții enunțate de CJUE în cauza Andriciuc.

În ceea ce privește dispozițiile legale din materia protecției consumatorilor privitoare la obligația de prestare a unor servicii care să nu afecteze viața, sănătatea sau securitatea ori interesele economice ale consumatorului și de înlocuire a produselor și serviciilor defectuoase (art. 17, art. 25 și art. 27 din Codul Consumului, art. 12 și art. 15 din O.G. nr. 21/1992) instanța de apel a constatat că reclamanții nu au utilizat sensul propriu al acestor termeni, astfel cum acesta este consacrat de legislația în materie, nefiind întrunite condițiile prevăzute de Legea nr. 296/2004 sau cele ale O.G. nr. 21/1992.

În consecință, instanța de apel a apreciat că aceste acte normative nu sunt incidente în cauză, serviciul financiar prestat de intimata-pârâtă neputând avea, prin natura lui, asemenea caractere, astfel cum sunt definite de legislația specială.

Prin decizia civilă nr. 746 A din 16 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost admisă cererea formulată de intimata-pârâtă C. S.A. și, în consecință, s-a dispus completarea dispozitivului deciziei civile nr. 274A din 12 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în sensul că au fost obligați reclamanții să plătească pârâtei cheltuieli de judecată în cuantum de 2142 RON.

La data de 26 martie 2018, reclamanții A. și B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 274 A din 12 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii, recurenții au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

S-a învederat că, raportat la exigențele deciziei CJUE, analiza efectuată de instanța de apel asupra clauzelor deduse judecății nu poate fi menținută, întrucât aceasta nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13, așa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16, motiv pentru care se impune casarea hotărârii recurate.

În accepțiunea reclamanților, principiul nominalismului monetar are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Analizând excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, recurenții au arătat că dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege obligatorii (ce respectă minimul de protecție stabilit prin directivă), însă acestea sunt aplicabile clauzelor contractuale ce reflectă norme legale supletive.

S-a mai menționat că, în speță, clauzele contestate de reclamanți, deși intră sub incidența noțiunii de obiect principal al contractului, nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, motiv pentru care instanța trebuie să procedeze la analiza caracterului lor abuziv.

Caracterul clar și inteligibil trebuie să privească redactarea clauzei și informarea, în faza precontractuală, adică anterior semnării contractului, vizând consecințele economice ale clauzei.

Recurenții au învederat că banca avea obligația de a avertiza reclamanții cu privire la posibilele variații de curs și la efectele unor astfel de variații.

Atunci când a fost evaluată îndeplinirea obligației de informare de către bancă, instanța trebuia să se raporteze la expertiza și cunoștințele profesionistului în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină.

Totodată, recurenții au susținut că banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informație pertinentă care să le permită să evalueze consecințele economice ale unei clauze, să avertizeze consumatorii cu privire la măsurile de precauție pe care să le ia anterior semnării contractului ce are ca obiect un serviciu sau un produs riscant.

Recurenții-reclamanți au învederat că, în speță, clauzele contestate provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

S-a mai susținut că dezechilibrul semnificativ este prezumat în cauză, iar omisiunea informării confirmă dezechilibrul contractual și probează reaua-credință a băncii.

Transformarea contractului de credit, care este comutativ, într-un contract aleatoriu, este prohibită de legislația protecției consumatorului.

În accepțiunea recurenților, dacă lipsește informația privitoare la risc sau dacă informația este disimulată sau ascunsă, contractul se transformă într-un contract aleatoriu.

De asemenea, s-a mai arătat că nulitatea clauzelor contestate nu intervine ca o consecință a răspunderii civile delictuale, ci ca o consecință a încălcării obligațiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică. Răspunderea civilă delictuală a băncii este o consecință a nulității absolute a clauzelor relative la riscul valutar.

Reclamanții au subliniat că răspunderea delictuală a băncii se va putea materializa în obligația de a converti creditul în RON, cu emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanți, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF-LEU indicat cu costurile și în condițiile contractuale contemporane încheierii contractelor.

La data de 6 iunie 2018, intimata-pârâtă C. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, raportat la dispozițiile art. 27 C. proc. civ., data promovării litigiului, respectiv 9 aprilie 2015, anterior publicării deciziei nr. 369 a Curții Constituționale în M. Of. al României și la valoarea litigiului de 288.459,60 RON, care se situează sub pragul de 1.000.000 RON prevăzut de Legea nr. 2/2013.

Astfel, s-a învederat că decizia recurată este supusă căilor de atac prevăzute de legea în vigoare la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, respectiv art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în forma de dinaintea intervenției Curții Constituționale asupra conținutului acestei norme.

În subsidiar, intimata-pârâtă a invocate excepția nulității recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În acest sens, s-a arătat că din analiza cererii de recurs rezultă că recurenții-reclamanți A. si B. au criticat hotărârea recurată pentru considerente care nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În accepțiunea intimatei, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, întrucât decizia instanței de apel nu a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material cu privire la capetele de cerere formulate de reclamanți prin cererea de chemare în judecată.

Motivele cererii de recurs formulate de recurenții-reclamanți se referă la aspecte ce țin de temeinicia deciziei atacate, respectiv aprecierile instanței de apel cu privire la situația de fapt și probatoriul administrat în cauză, și nu de legalitatea acesteia.

Pe fondul cauzei, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca fiind legală și temeinică.

La data de 26 iunie 2018, recurenții-reclamanți a depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepțiilor și apărărilor invocate de pârâtă prin întâmpinare.

Prin rezoluția aflată la dosar, Înalta Curte a stabilit că recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013.

La data de 17 septembrie 2018 s-a întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 274 A din 12 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Prin încheierea de ședință din 15 ianuarie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

La data de 25 februarie 2019, recurenții-reclamanți și intimata-pârâtă au depus la dosar puncte de vedere la raport.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilității în principiu a recursului la data de 16 aprilie 2019.

Prealabil, Înalta Curte va analiza excepția inadmisilității recursului invocată de intimata-pârâtă D. S.A., prin întâmpinare, pe care o va respinge având în vedere că prin decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial la 3 ianuarie 2019, s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În condițiile în care s-a statuat că este neconstituțional art. 27 C. proc. civ., astfel cum a fost interpretat prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admisibilitatea căii de atac a recursului se va determina prin raportare la cele statuate de Curtea Constituțională prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017.

În continuare, Înalta Curte a luat în examinare excepția nulității recursului asupra căreia, în conformitate cu dispozițiile art. 248 C. proc. civ. a reținut următoarele:

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din același Cod, "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

Dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în vigoare la data demarării litigiului, prevăd că, în cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplinește cerințele de formă, că motivele de casare invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., anulează sau respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunțată fără citarea părților, care nu este supusă niciunei căi de atac.

Din analiza dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiează și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, precum și formularea acestora cu depășirea termenului de recurs este sancționată cu nulitatea cererii de recurs.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Astfel, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situației de fapt, rămân în atribuția exclusivă a instanțelor de fond, ca instanțe devolutive.

În raport cu aceste considerente, se constată că, deși formal a fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile din cererea de recurs vizează aspecte ce țin de netemeinicia hotărârii atacate, iar nu de nelegalitatea acesteia.

În prima partea a recursului, reclamanții au contestat chestiuni de fapt, respectiv aplicarea deciziei Curții de Justiție a Uniunii Europene din cauza C-186/16, aspecte vizând principiul nominalismului monetar, precum atitudinea băncii prealabil semnării contractului de credit, în sensul că aceasta nu le-a oferit reclamanților informații complete, corecte și precise cu privire la creditul în CHF acordat și nu le-au fost prezentate riscurile unui astfel de contract. Totodată, s-a susținut că, în speță, clauzele contestate nu au fost redactate în mod clar și inteligibil, creându-se un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Înalta Curte constată că modul în care au fost construite aceste critici nesocotește caracterul de cale extraordinară de atac a recursului, în care nu pot fi deduse și analizate aspecte care vizează netemeinicia hotărârii atacate, motiv pentru care vor fi înlăturate.

Prin intermediul criticilor formulate, în realitate, recurenții-reclamanți contestă modul în care instanța de apel a stabilit și interpretat starea de fapt a litigiului prin raportare la probele aflate la dosarul cauzei, înscrisurile avute în vedere la stabilirea acestei situații de fapt, lucru care nu vizează nelegalitatea deciziei atacate cu recurs, ci numai netemeinicia acesteia.

În a doua parte a cererii de recurs, reclamanții au susținut că nulitatea clauzelor contestate nu intervine ca o consecință a răspunderii civile delictuale, ci ca o consecință a încălcării obligațiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică. Răspunderea civila delictuală a băncii este o consecință a nulității absolute a clauzelor relative la riscul valutar, care se va putea materializa în obligația de a converti creditul în RON, cu emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se cu luarea în considerare a cursului din ziua semnării contractului de credit.

Înalta Curte constată că recurenții-reclamanți nu aduc nicio critică concretă deciziei recurate, ce reprezintă fundamentarea petitului cererii, motivele invocate neavând legătură cu motivarea instanței de apel. Aceștia nu au formulat veritabile critici de nelegalitate care să vizeze decizia atacată și care să permită astfel exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți și-au încadrat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care se referă la situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, lucru care implică determinarea greșelilor anume imputate instanței de apel în legătură cu aceste prevederi legale.

Încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale.

Înalta Curte constată că recurenții nu au indicat normele de drept material care ar fi fost încălcate sau aplicate greșit, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referindu-se fie la nesocotirea unei norme de drept material, care trebuie să fie în vigoare la momentul judecății, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport cu exigențele textului de lege.

Mai mult decât atât, verificând motivele de recurs dezvoltate de recurenții-reclamanți, instanța reține că acestea nu se încadrează în niciunul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că recurenții nu au formulat veritabile critici de nelegalitate care să vizeze decizia atacată și care să permită astfel exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ., iar invocarea de către recurenți a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este una formală.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurenții-reclamanți nu s-au conformat obligației reglementată de dispozițiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 274 A din 12 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce privește solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă D. S.A. (fostă C. SA) prin cererea depusă la dosar la data de 25 februarie 2019, Înalta Curte urmează să o admită, conform art. 452 și art. 453 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că au fost dovedite cheltuielile de judecată, prin depunerea la dosar a înscrisurilor justificative. În consecință, Înalta Curte va obliga recurenții-reclamanți A. și B. să achite intimatei-pârâte D. S.A. (fostă C. SA) suma de 2261 RON cheltuieli de judecată, conform facturii fiscale nr. x din 12 iunie 2018 și a extrasului de cont care atestă plata acestei sume, aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția inadmisibilității recursului invocată de intimata-pârâtă D. S.A. (fostă C. SA).

Anulează recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 274 A din 12 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenții-reclamanți A. și B. să achite intimatei-pârâte D. S.A. (fostă C. SA) suma de 2261 RON cheltuieli de judecată.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 aprilie 2019.