ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1991/2019

HOTĂRÂRE

06.11.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1991/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Ședința publică din data de 6 noiembrie 2019

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 683/LM din 21 mai 2019, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția I civilă, a fost admisă excepția de necompetență teritorială; a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că excepția necompetenței teritoriale, invocată de către pârâtă, este o excepție de procedură, de ordine publică, dilatorie, ce poate fi invocată, conform prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii.

Potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (1) din Legea dialogului social nr. 62/2011, organizațiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislația muncii, statutele funcționarilor publici, contractele colective de muncă și contractele individuale de muncă, precum și din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, în fața instanțelor judecătorești, organelor de jurisdicție, a altor instituții sau autorități ale statului, prin apărători proprii sau aleși.

Art. 28 alin. (2) din același act normativ statuează că, în exercitarea atribuțiilor respective, organizațiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora. Acțiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizația sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunță la judecată în mod expres. Iar în cuprinsul alin. (3) se statuează expres că, în exercitarea acestor atribuții, organizațiile sindicale au calitate procesuală activă, conferindu-li-se, așadar, legitimare procesuală activă ope legis.

Legitimarea procesuală activă a fost recunoscută organizațiilor sindicale, în considerarea ocrotirii intereselor membrilor lor, fie că erau interese de grup, fie individuale.

Întrucât organizației sindicale i se recunoaște legitimare procesuală activă, este necesar ca, în determinarea competenței teritoriale, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat, să se țină seama de sediul sindicatului.

Această soluție este aplicabilă și în situația în care organizația sindicală acționează pentru valorificarea drepturilor subiective ale mai multor membri de sindicat, având domiciliile în circumscripțiile unor tribunale diferite, însă nu pe temeiul litisconsorțiului/coparticipării procesuale active facultative și, consecutiv, al prorogării convenționale de competență, ci pe temeiul legitimării procesuale active extraordinare a organizației sindicale.

În consecință, în determinarea instanței competente teritorial să soluționeze o atare cerere, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii republicat, se ține seama de sediul sindicatului, chiar și în acele situații în care unii dintre membrii de sindicat domiciliază în circumscripțiile altor tribunale.

De altfel, prin decizia nr. 1/2013 dată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011), organizațiile sindicale au calitate procesuală activă în acțiunile promovate în numele membrilor de sindicat. În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 284 alin. (2) din Codul muncii, republicat, instanța competentă teritorial în soluționarea conflictelor de muncă în cazul acestor acțiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant.

Față de considerentele expuse în precedent, întrucât sediul sindicatului reclamant în cauză se află în localitatea Timișoara, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

Prin sentința nr. 1087 din 11 septembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I-a civilă a fost admisă excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu; a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.

Instanța a reținut că acțiunea este formulată de "subsemnații din tabelul de mai jos", adică de membrii de sindicat.

Prin urmare, legitimare procesuală activă o au în această speță membrii de sindicat, iar nu sindicatul.

Acțiunea nu este formulată de sindicat în reprezentarea membrilor săi, ci chiar de către aceștia din urmă.

Chiar dacă acțiunea este ștampilată de A., acesta doar reprezintă reclamanții, acțiunea nefiind formulată de către sindicat în numele membrilor săi, ci chiar de către membrii de sindicat.

Întrucât reclamanții domiciliază în județul Bihor, instanța a reținut că, potrivit art. 262 alin. (2) din Legea 53/2003, competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului Bihor.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

În speță, Înalta Curte constată că prezentul litigiu vizează un conflict de muncă.

Conform dispozițiilor art. 266 din Codul muncii, "Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod."

Conflictul individual de muncă este definit de dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, ca fiind "conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații care decurg din contractele individuale și colective de muncă ori din acordurile colective de muncă și raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, precum și din legi sau din alte acte normative".

Codul muncii, în art. 267, determină persoanele care pot avea calitatea de parte în litigiile de dreptul muncii:

a) salariații, precum și orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligații în temeiul prezentului cod, al altor legi sau al contractelor colective de muncă;

b) angajatorii - persoane fizice și/sau persoane juridice -, agenții de muncă temporară, utilizatorii, precum și orice altă persoană care beneficiază de o muncă desfășurată în condițiile prezentului cod;

c) sindicatele și patronatele;

d) alte persoane juridice sau fizice care au această vocație în temeiul legilor speciale sau al C. proc. civ.

Art. 269 din același cod statuează că:

"(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

Totodată, conform dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă, se adresează instanței judecătorești competente, în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau locul de muncă.

Totodată, Înalta Curte reține și faptul că prin decizia nr. 1/2013 din 21/01/2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 118 din 1.03.2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, au fost admise recursurile în interesul legii declarate de prim-adjunctul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov și, în consecință, s-a stabilit, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (dispoziții preluate în art. 28 din Legea dialogului social nr. 62/2011), că organizațiile sindicale au calitate procesuală activă în acțiunile promovate în numele membrilor de sindicat. De asemenea, s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 284 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, instanța competentă teritorial în soluționarea conflictelor de muncă în cazul acestor acțiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant.

Totodată, prezintă relevanță în cauză dispozițiile art. 28 din Legea dialogului social nr. 62/2011:

"(1) Organizațiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislația muncii, statutele funcționarilor publici, contractele colective de muncă și contractele individuale de muncă, precum și din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, în fața instanțelor judecătorești, organelor de jurisdicție, a altor instituții sau autorități ale statului, prin apărători proprii sau aleși.

(2) În exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. (1), organizațiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora. Acțiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizația sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunță la judecată în mod expres.

(3) În exercitarea atribuțiilor prevăzute de alin. (1) și (2), organizațiile sindicale au calitate procesuală activă".

În cauza de față, sediul A. este în municipiul Timișoara.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse și de principiul asigurării accesului efectiv la justiție, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) din noul C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cererii ce face obiectul cauzei, în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.