ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1825/2019

HOTĂRÂRE

17.10.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1825/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Ședința publică din data de 17 octombrie 2019

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1208 din 22.05.2019 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția I civilă, în dosarul x/2019 s-a declinat soluționarea cauzei având ca obiect "acțiune în constatare", formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., în favoarea Tribunalului Ialomița.

Tribunalul Prahova a reținut că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a menționat că are domiciliul în localitatea Adâncata, sat Adâncata, Județul Ialomița, aspect dovedit și de mențiunile din actul de identitate, astfel că devin incidente dispozițiile art. 269 alin. (2) Codul Muncii, cauza fiind de competența instanței de la domiciliul reclamantului.

La Tribunalul Ialomița cauza a fost înregistrată sub același număr unic de dosar x/2019

Potrivit art. 266 din Codul Muncii, jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod.

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la conflicte de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința, după caz.

Art. 210 din Legea nr. 62/2011 reglementează două criterii alternative de stabilire a competenței teritoriale, reclamantul persoană fizică având dreptul să aleagă între instanța de la domiciliul său sau de la locul său de muncă.

În cauza de față, domiciliul reclamantului este în județul Ialomița, iar locul de derulare a raporturilor de muncă este în localitatea Ploiești, Prahova.

Art. 216 din Legea nr. 62/2001 prevede că dispozițiile legii referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.

Or, potrivit art. 116 C. proc. civ. reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Prahova, reclamantul și-a exercitat dreptul de a alege între cele două instanțe deopotrivă competente, fixând în mod definitiv competența teritorială în favoarea instanței de la locul său de muncă.

Pentru acest motiv, față de prevederile art. 130 alin. (3) și (4) C. proc. civ., Tribunalul Prahova, ca instanță învestită prin exercitarea dreptului de a alege de către reclamant, nu putea dispune declinarea în favoarea instanței de la domiciliul reclamantului.

Întrucât raporturile sale de muncă au ca temei contractul individual de muncă încheiat cu societatea pârâtă, văzând și prevederile art. 253, art. 254 și, art. 266 din Codul Muncii, instanța a apreciat că litigiul dedus judecății de reclamant este un litigiu de muncă de competența instanței de la locul său de muncă, aleasă ca fiind competentă de reclamant.

În atare situație, Tribunalul Ialomița a constatat ivit conflictul negativ de competență, a dat eficiență dispozițiilor art. 134. și art. 135 alin. (1) C. proc. civ. și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe Tribunalul Prahova și Tribunalul Ialomița s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

În conformitate cu dispozițiile art. 5 din C. proc. civ., competența teritorială pentru judecarea cererilor de chemare în judecată aparține instanței în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că instanțele aflate în conflict negativ de competență au fost sesizate cu soluționarea unui litigiu de muncă având ca obiect constatare condiții speciale de muncă, motiv pentru care prezentului litigiu i se aplică dispozițiile legii speciale referitoare la conflicte de muncă.

Ca dispoziție specială, art. 269 alin. (1) Codul muncii, stipulează în alin. (1) că: "Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești stabilite potrivit legii" iar alin. (2) prevede că "Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința".

Pe de altă parte, art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede că "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul". Articolul 216 din același act normativ stipulează că: " Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele C. proc. civ..".

Astfel, potrivit art. 12 C. proc. civ., "Reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente".

Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 12 C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competența teritorială este una alternativă, (fie cea de la locul unde își are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia), reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

În cauza de față, se constată că domiciliul reclamantului la momentul sesizării instanței era în Ialomița, iar locul de derulare a raporturilor de muncă se afla pe raza teritorială a Tribunalului Prahova.

Prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Prahova reclamantul a învestit în mod legal această instanța, fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia. prin urmare, instanța nu mai poate dispune, din oficiu, sau la cererea oricăreia dintre părți, declinarea competenței, declarându-se necompetentă, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire al competenței, care nu este de ordine publică.

Astfel cum deja s-a arătat, opțiunea reclamantului de a sesiza instanța de la locul în care se desfășurau raporturile de muncă, este în deplină concordanță cu dispozițiile legale mai sus evocate, aceasta putând fi exercitată la momentul sesizării instanței de judecată, ceea ce, în speță, s-a și întâmplat.

Față de cele anterior arătate, Înalta Curte, în baza art. 22 C. proc. civ., stabilește că, în cauză, competența de soluționare revine Tribunalului Prahova.