ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1596/2017

Decizia nr. 1596/2017

Asupra conflictului de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. x/105/2017 reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 46.222,35 lei cu TVA inclus, reprezentând prejudiciu creat reclamantei, prin îndeplinirea necorespunzătoare a atribuțiilor de serviciu pe perioada cât a desfășurat activitatea în cadrul pârâtei.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că s-a înființat in anul 2001 ca societate de vending oferind clienților pe bază de contracte de comodat, aparate automate de preparat băuturi calde pe baza de cafea, prestări de servicii pentru aparatele de cafea, livrări de ingrediente necesare funcționării aparatelor.

Identificarea permanentă de noi clienți care sa accepte amplasarea în spațiile pe care le dețin, a aparatelor automate de preparat băuturi calde și cafea, este în sarcina agenților de vânzări.

Agenții de vânzări și operatorii de automate cafea denumiți și agenți de operare/preparator surogate cafea, au atribuții de serviciu separate, luate la cunoștință de către fiecare salariat prin fișa postului și contractul individual de muncă, iar pârâtul prin contractul individual de muncă înregistrat sub nr. 2924 din 17 decembrie 2014 încheiat pe perioadă determinată de 3 luni de la data de 18.12.2014 până la data de 18.03.2015, a fost salariatul reclamantei în funcția de preparator surogate cafea, în cadrul Compartimentului operațional organizat la punctul de lucru din Constanța.

Prin actul adițional nr. 369 din 17 martie 2015, contractul individual de muncă nr. 2924 din 17 decembrie 2014 a fost prelungit pe o perioadă determinată de 3 luni de la data de 18.03.2015 până la data de 18.06.2015, iar prin actul adițional nr. 564 din 17 iunie 2015 contractul de muncă încheiat inițial pe durată determinată, s-a transformat în contract de muncă pe durată nedeterminată începând cu data de 18.06.2015 și a încetat prin decizia nr. 414 din 09 mai 2016.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 254 alin. (1), art. 268 alin. (1) lit. c), art. 269, art. 270 C. muncii.

Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

La data de 09.06.2017, apărătorul pârâtului a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Prahova, secția I civilă, și a solicitat declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ialomița, tribunal pe raza căruia domiciliază pârâtul.

Prin sentința civilă nr. 2388 din 9 iunie 2017, Tribunalul Prahova a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Ialomița, reținând ca fiind aplicabile dispozițiile art. 268 și art. 275 C. muncii, precum și art. 208 și art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță învestită a reținut că litigiul ce poartă între părți este unul de dreptul muncii de competența de primă instanță a tribunalelor, prin raportare la art. 268, art. 275 din Legea nr. 53/2003 și art. 208, art. 210 din Legea nr. 62/2011 și art. 95 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Cu privire la competența teritorială, a reținut că regulile speciale de procedură la care s-a făcut anterior raportare nu pot fi aplicate in cauza de față acelea având o temporalitate strictă, respectiv aceea a raporturilor de muncă, arătându-se că aceste cereri se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, reclamantul fiind în spiritul legii salariatul, care este subiectul ocrotirii și nu angajatorul.

Cum în speță, reclamanta nu mai este angajator și nici pârâtul nu mai este salariatul acesteia, regulile speciale de procedura nu mai pot fi aplicate, context in care se aplica regulile generale respectiv art. 107 C. proc. civ., fiind competentă instanța de la domiciliul paratului.

Învestit prin declinare, Tribunalul Ialomița, prin sentința civilă nr. 1229/F din 20 septembrie 2017 a admis excepția necompetenței sale teritoriale, a declinat competența de soluționare a cererii formulată de reclamanta SC A. SRL în favoarea Tribunalului Prahova și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata și a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

Pentru a se pronunța astfel, această instanță a reținut că potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) C. muncii competența de soluționare a conflictelor de muncă aparține instanței în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Ori, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că reclamanta SC A. SRL, în calitate de angajator, nu de salariat, are sediul în Ploiești, jud. Prahova, localitate care se află în circumscripția teritorială a Tribunalului Prahova, astfel că vor fi aplicate dispozițiile art. 269 alin. (2) C. muncii potrivit cărora competența aparține instanței în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Totodată, a reținut că dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, se referă la domiciliul sau locul de muncă al reclamantului, când acesta are calitatea de salariat, nu și de angajator.

Conflictul negativ de competență a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 10 octombrie 2017, fiind fixat termen pentru soluționare la 19 octombrie 2017.

Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, pentru considerentele care succed:

Prezentul conflict negativ de competență a fost generat de modalitatea diferită în care instanțele aflate în conflict au apreciat asupra caracterului absolut sau alternativ al competenței teritoriale.

În speță, instanța a fost învestită să se pronunțe asupra cererii reclamantei - unitatea angajatoare - de obligare a pârâtului, fostul său salariat, la plata sumei de 46.222,35 lei, reprezentând contravaloarea prejudiciului ce i-a fost creat de către acesta, prin îndeplinirea necorespunzătoare a atribuțiilor de serviciu.

Potrivit dispozițiilor art. 254 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - C. muncii, actualizată, salariații/foștii salariați răspund patrimonial, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor. Se consideră faptă în legătură cu munca nu numai fapta săvârșită în exercitarea propriu-zisă a atribuțiilor de serviciu, ci și orice altă faptă care, într-o formă sau alta, are legătură cu atribuțiile de serviciu.

În speță, ambele instanțe aflate în conflict au apreciat că litigiul ce poartă între părți este unul de dreptul muncii, de competența materială în primă instanță a tribunalului, prin raportare la art. 268, 275 din Legea nr. 53/2003 și art. 95 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Dreptul comun pentru soluționarea conflictelor de muncă este reglementat de normele juridice prevăzute de art. 248-253 C. muncii și Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă.

Conform art. 284 alin. (1) C. muncii, conflictul de muncă reprezintă orice dezacord intervenit între partenerii sociali, decurgând din raporturile de muncă.

Potrivit Legii nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, aceeași noțiune este definită ca reprezentând conflictul individual sau colectiv născut între angajator și salariați cu privire la interesele cu caracter profesional, social sau economic ori la drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă.

Cum obiectul litigiului face parte din categoria conflictelor de muncă, devin incidente dispozițiile art. 269 alin. (2) C. muncii, potrivit cărora competența teritorială în cazul conflictelor de muncă aparține tribunalului în a cărui circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul. Aceasta reprezintă o derogare de la dispozițiile dreptului comun, derogare prin care se urmărește facilitarea accesului la justiție în domeniul litigiilor izvorâte din dreptul muncii.

Înalta Curte constată că, în cauză, calitate de reclamantă are SC A. SRL, cu sediul în Ploiești, jud. Prahova, aceasta fiind societatea angajatoare cu care pârâtul B. a derulat contractul de muncă.

Cum sediul reclamantei se află în circumscripția teritorială a Tribunalului Prahova, aceasta este instanța legal învestită și competentă teritorial să soluționeze cauza.

În concluzie, față de considerentele expuse și de natura pretenției deduse judecății, respectiv litigiu de muncă, în raport de dispozițiile art. 269 alin. (2) C. muncii, Înalta Curte stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, instanță în a cărei circumscripție teritorială se află sediul reclamantei.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2017.