ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1310/2017

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin sentința nr. 98/F/2015, Tribunalul Satu-Mare a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâtele SC B. SRL și SC C. SRL.

A obligat reclamanta să plătească pârâtei SC B. SRL suma de 3.

545 RON, iar pârâtei SC C. SRL suma de 4.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, respingând restul pretențiilor.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că litigiul dintre părți are ca premisă susținerea reclamantei asupra deținerii exclusive a dreptului de proprietate intelectuală asupra mărcii de cafea D. pentru clasele de servicii și produse 30, 35, 39 și 40, care îi dă dreptul să facă comerț, transport, ambalare, depozitare și producție de cafea și derivați din cafea.

Reclamanta susține că dreptul asupra mărcii pe care o deține a fost atacat într-o procedură judiciară ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/3/2009 al Tribunalului București, la cererea petentei E. solicitare care însă a fost respinsă definitiv. În justificarea acțiunii prezente, reclamanta menționează că în dosarul sus-amintit petenta E. nu a făcut afirmația că exportă cafea D. în România ori că face un astfel de comerț direct sau prin societăți interpuse din țară.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a afirmat că pentru perioada la care se referă acțiunea nu există în favoarea pârâtelor temeiuri de a comercializa legal produsul ocrotit prin dreptul său de proprietate intelectuală.

Prima instanță a apreciat însă acțiunea ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Din probatoriul administrat în cauză s-a constatat că pârâtele au comercializat mărfuri produse și puse în circulație de titularul mărcii comunitare D. în baza principiului epuizării dreptului la marcă și în regimul liberei circulații a mărfurilor.

Pârâta SC B. SRL a importat cafea D. din Germania, producătorul acesteia fiind E.

Potrivit expertizei contabile, această pârâtă, până în luna iunie 2010, a achiziționat cafea de la unicul furnizor Societatea F. Germania, rezultând că documentele de import au făcut obiectul verificărilor autorităților competente.

S-a dovedit prin probele administrate în cauză, că în derularea comerțului, pârâta a utilizat facturi de achiziție vizate de Biroul vamal, declarații de calitate prin care vânzătorul a confirmat autenticitatea și calitatea produsului ca fiind un produs de calitate al firmei E., furnizorul mărfii dovedind că a achiziționat cafeaua D. de la producătorul E.

De asemenea, dovezile cauzei au confirmat că pârâta SC C. SRL Moacșa efectuează comerț cu cafea în România.

Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană efectele reglementărilor comunitare au devenit aplicabile și pe teritoriul național. Potrivit Regulamentului CE nr. 40/94, marca comunitară are caracter unitar și aceleași efecte în întreaga Uniune Europeană. În acest fel, marca comunitară coexistă cu mărcile naționale înregistrate în statele membre.

Tribunalul a mai reținut că din cuprinsul lucrării de expertiză întocmită în cauză și necontestată de părți, rezultă că societatea E. a depus la Oficiul pentru Armonizarea Pieței Interne spre înregistrare marca verbală constând în denumirea D. pentru produsele din clasa 30. S-a menționat și existența seniorității mărcii D. înregistrată pe plan național în Germania în anul 1995. Marca solicitată a fost înregistrată la 21 august 1998 cu termen de reînnoire în 2016.

Reclamanta SC A. SRL este beneficiara mărcii individuale naționale, înregistrată pentru produsele și serviciile din clasele 30, 35, 34 și 40 sub nr. 042276.

Verificarea stării de conflict în privința ocrotirii dreptului de proprietate al reclamantei a fost evaluată prin raportul de expertiză întocmit de dr. G., consilier în proprietate industrială. S-a considerat că aprecierea conduitei pârâtelor se impune a fi analizată în contextul obligației legale a comercianților de a-și desfășura activitatea cu bună - credință și potrivit uzanțelor cinstite, în limitele unei concurențe loiale.

Potrivit concluziilor lucrării de expertiză, pârâtele au folosit și folosesc în mod legitim marca D., întrucât marfa a fost pusă în vânzare de către titularul mărcii, respectiv E.

Tribunalul a apreciat că acțiunea nu a fost dovedită în privința capătului de cerere pentru constatarea încălcării dreptului ocrotit de marca a cărui titular este reclamanta potrivit certificatului OSIM din 20 martie 2000, existând pe seama pârâtelor o abilitare legală pentru a realiza comerț cu produse aflate sub protecția mărcii comunitare.

Pe cale de consecință, a constatat și capetele de cerere subsecvente a fi neîntemeiate, respingându-le potrivit dispozitivului sentinței.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., reclamanta a fost obligată la cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei SC B. SRL Satu Mare în sumă de 2.345 RON - parte a onorariului pentru expertiză - și 1.200 RON onorariu avocațial, iar în favoarea pârâtei SC C. SRL Moacșa, cheltuieli de judecată în cuantum de 4.500 RON, reprezentând parte din onorariul de expertiză și onorariu avocațial redus, conform art. 275 C. proc. civ. din 1865.

Instanța a considerat că restul cheltuielilor constând în servicii de cazare, onorarii de consultanță și deplasări externe nu pot fi recunoscute ca fiind necesare pentru desfășurarea prezentului proces, astfel încât acestea nu au fost acordate pârâtelor.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel apelant-reclamantă SC A. SRL, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie și prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței apelate, iar, în urma rejudecării cauzei, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și precizată în scris, cu obligarea pârâtelor intimate la plata pretențiilor solicitate în scris și cu obligarea acestora, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată în ambele faze procesuale.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-pârâtă SC B. SRL a solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu obligarea apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-pârâtă SC C. SRL a solicitat respingerea apelului și menținerea sentinței apelate ca temeinică și legală.

Prin decizia civilă nr. 45/C din 28 februarie 2017 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, apelul reclamantei a fost admis, în sensul că s-a dispus schimbarea în tot a sentinței apelate, astfel: s-a admis în parte acțiunea, s-a constatat că pârâtele au încălcat dreptul reclamantei cu privire la marca "D.", înregistrată la OSIM potrivit certificatului din 20 martie 2000, reînnoit la data de 20 martie 2010, prin comercializarea de cafea sub această marcă pe teritoriul României; s-a dispus obligarea pârâtei SC B. SRL să plătească reclamantei suma de 250.000 RON cu titlu de despăgubiri; au fost respinse capatele de cerere având ca obiect obligarea pârâtei SC C. SRL la plata de despăgubiri și obligarea pârâtelor să înceteze activitatea de comercializare a produselor marca "D."; s-a dispus obligarea pârâtei SC B. SRL să plătească reclamantei suma de 5.928,5 RON cu titlu cheltuieli de judecată în primă instanță, reprezentând taxă timbru aferentă capetelor de cerere admise (4.461 RON) și jumătate din onorariul expertului contabil (1.467,5 RON, întrucât expertiza a vizat ambele pârâte) și suma de 7.745 RON cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă timbru aferentă capetelor de cerere admise (3.305 RON) și jumătate din onorariul avocațial (4.440 RON, întrucât în cauză sunt doi pârâți între care nu există solidaritate);

totodată, s-a dispus compensarea cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță și în apel de către reclamantă (1/2 din onorariu de avocat în apel) și pârâta SC C. SRL (parțial onorariu de avocat și cheltuieli de deplasare).

Pentru a decide în acest sens, instanța de apel, a reținut și apreciat următoarele:

Apelanta-reclamantă a dedus judecății o acțiune în contrafacere, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 84/1998, acțiune în cadrul căreia instanța are de analizat îndeplinirea următoarelor condiții: calitatea reclamantului de titular al dreptului de proprietate asupra mărcii în condițiile legii; existența faptelor de folosire, de către pârâte a unui semn identic sau similar cu marca înregistrată; faptele de folosire de către pârâte a unui semn identic sau similar cu marca înregistrată să reprezinte o încălcare a drepturilor asupra mărcii înregistrate.

Referitor la prima condiție, Curtea de apel a reținut că aceasta este îndeplinită deoarece, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar (dosar primă instanță), reclamanta este titulara mărcii naționale "D.", înregistrată la OSIM în baza certificatului de înregistrare din 20 martie 2000, reînnoit la data de 20 octombrie 2010, pentru următoarele clase de produse și servicii: clasa 30 - Cafea și derivați de cafea; clasa 35 - Comercializare în domeniu; clasa 39 - transport, ambalare și depozitare, clasa 40 - prelucrarea cafelei, acest aspect nefiind contestat de către pârâte.

De asemenea, instanța de apel a reținut că este îndeplinită și cea de-a doua condiție, referitoare la existența unor fapte de folosire, de către pârâte, a unui semn identic sau similar cu marca înregistrată a reclamantei. Astfel, din examinarea probelor administrate, respectiv înscrisurile anexate de reclamantă cererii de chemare în judecată; înscrisurile depuse de către pârâte, constând în facturi emise de furnizorii din Germania, note de recepție, expertiza contabilă rezultă că pârâtele au achiziționat din Germania și au distribuit în România, în perioada anilor 2008 - 2010, cafea având inscripționată marca "D.".

Din raportul de expertiză contabilă, pârâta intimata SC B. SRL, în perioada 02 iunie 2008 - 07 iunie 2010, a achiziționat 788.361 pachete cafea D., în valoare totală de 5.215.980,22 RON și a vândut 782.865 pachete în valoare de 7.833.435,95 RON, iar pârâta SC C. SRL, în perioada 21 noiembrie 2008-07 iunie 2010 a achiziționat 1.196.208 pachete cafea D., în valoare totală de 13.382.518,6 RON și a vândut în aceeași perioadă cantitatea de 1.159.556 pachete în valoare de 13.538.823,53 RON. Nici acest aspect nu a fost contestat de către pârâte. Cu privire la cea de-a treia condiție - referitoare la dovada că aceste fapte de folosire reprezintă o încălcare a drepturilor asupra mărcii înregistrate a reclamantei - Curtea de apel a constatat că pârâtele-intimate au invocat principiului epuizării dreptului la marcă, arătând că produsele pe care le-au pus pe piață provin de la producătorul E., titular al mărcii comunitare "D.", marcă anterioară mărcii naționale, cele două mărci coexistând pe piață.

Prin sentința apelată, prima instanță a respins acțiunea reclamantei, reținând că cele două pârâte au vândut produse marca D. ce au fost puse pe piață de către titularul mărcii comunitare E. Prin apelul declarat, apelanta-reclamantă a criticat temeinicia acestor considerente, arătând că nu contestă faptul că cei doi titulari ai aceleiași mărci pot comercializa pe teritoriul național cafeaua D., însă, în speță, cele două pârâte nu au făcut dovada că produsele vândute provin de la producătorul E. și că acestea au fost puse pe piață cu acordul producătorului.

Referitor la epuizarea dreptului conferit de marcă invocat de către pârâte, instanța de apel a reținut că aceasta este reglementată de art. 13 din Regulamentul nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară, iar același conținut normativ îl au și dispozițiile art. 7 alin. (1) din Directiva nr. 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci, care au fost transpuse în dreptul intern prin dispozițiile art. 38 din Legea nr. 84/1998.

Potrivit art. 38 din legea națională:

"

Dreptul asupra mărcii se epuizează, iar titularul nu poate interzice altor persoane folosirea acesteia pentru produse care au fost puse în comerț în Uniunea Europeană și în Spațiul Economic European sub această marcă de titularul însuși sau cu consimțământul său".

În opinia instanței de apel, faptul că un produs pe care este aplicată o marcă înregistrată se găsește deja pe piața comunitară și face obiectul unor acte de comerț subsecvente nu conduce prin el însuși la concluzia epuizării dreptului la marcă, cât timp o asemenea consecință poate rezulta doar din demonstrarea existenței manifestării de voință a titularului mărcii pentru prima introducere a produsului pe piața comunitară. Sarcina unei asemenea probe revine persoanei care invocă epuizarea dreptului la marcă, în virtutea principiului de drept consacrat de prevederile art. 1169 C. civ., dat fiind faptul că incidența epuizării dreptului reprezintă o apărare de fond în cadrul acțiunii în contrafacerea mărcii.

Regula de probațiune menționată a fost confirmată în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, în sensul că terțul care invocă existența consimțământului titularului mărcii este cel care trebuie să dovedească acest fapt (Hotărârea pronunțată în cauzele conexate C - 414/99 până la C - 416/99).

În acest context, terțul care invocă epuizarea dreptului la marcă, chiar dacă a achiziționat produsele de pe piața comunitară, nu este dispensat de obligația de dovedire a împrejurării că prima intrare pe piața comunitară a produselor achiziționate a fost operată chiar de către titularul mărcii sau cu consimțământul acestuia.

Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea de apel a apreciat că, în cauză, se impune a se analiza dacă sunt întrunite condițiile de operare a epuizării dreptului la marcă, respectiv dacă introducerea pe piața comunitară a produselor purtând marca D., în legătură cu care pârâtele au efectuat actele de comerț, s-a realizat de către titularul mărcii comunitare, respectiv de către E. sau cu acordul său. În susținerea acestei apărări, pârâtele-intimate au depus facturi de achiziție, SC B. SRL de la societatea F. Germania, iar SC C. SRL de la H. Germania și, având în vedere cele arătate mai sus, acestea trebuiau să probeze că produsele vândute de societățile din Germania au fost puse pe piața comunitară de către titularul mărcii europene E. sau cu acordul acestuia; or, în opinia curții de apel, simplele declarații ale vânzătorilor prin care au confirmat autenticitatea produsului nu fac această dovadă.

Astfel, s-a constatat că pârâta SC C. SRL a depus un certificat de calitate/conformitate emis la data de 01 iulie 2010 de către E., cu privire la produsul D. Extra Premium Coffee, care se vinde în magazinele sale, însă din probele de la dosar nu rezultă că H. Germania ar fi cumpărat din magazinele E. cafeaua pe care a vândut-o pârâtei. Intimata SC B. SRL a depus la dosar un listing privind marfa livrată de către societatea din Germania și un număr de 13 bonuri fiscale, privind achiziții de cafea D. din magazinele E., însă, instanța de apel a apreciat că acestea nu fac dovada că întreaga cantitate de cafea livrată intimatei ar proveni din aceste magazine, în condițiile în care din cele 13 bonuri fiscale rezultă achiziționarea din magazinele E., doar a unei cantități de 720 pachete cafea din cele 788.361 pachete cumpărate de către pârâtă.

Curtea de apel a apreciat că nici împrejurarea că H. Germania era autorizată de către Oficiul Vamal din Scheinfurt să exporte în alte state membre cafea D. nu este de natură să probeze faptul că produsele vândute pârâtei SC C. SRL au fost puse pe piață de către E. sau cu acordul acestuia.

Cât privește certificatele de conformitate I. sau cele eliberate de către J. și K., instanța a reținut că prin acestea se stabilesc doar caracteristicile eșantioanelor supuse verificărilor, fiind lipsit de orice relevanță în cauză faptul că pe ambalajele acestora apare ca nume al producătorului E.

De asemenea, s-a apreciat a fi lipsit de relevanță pentru acțiunea în contrafacere faptul că cele două pârâte și-au înregistrat în contabilitate importurile de cafea și că și-au achitat obligațiile bugetare și financiare generate de această operațiune comercială sau că alte organe de control nu au găsit nereguli în ceea ce privește comerțul cu cafea desfășurat de către acestea.

Referitor la rezoluția din 02 iulie 2012 dată în Dosarul nr. x/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Satu Mare, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva administratorului pârâtei SC B. SRL pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 90 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, instanța de apel reține că această rezoluție nu beneficiază de putere de lucru judecat, astfel că pârâtei îi revenea sarcina de a proba în prezentul dosar faptul că produsele comercializate au fost puse pe piață de către E.

Cât privește contractul de livrare dintre pârâta SC C. SRL și E., acesta a fost încheiat la data de 12 decembrie 2011, în timp ce acțiunea reclamantei vizează o perioadă anterioară. Având în vedere cele arătate mai sus, instanța de apel apreciază că cele două pârâte-intimate nu au făcut dovada că, în perioada anterioară introducerii acțiunii, cafeaua marca D. pe care au comercializat-o ar fi fost pusă pe piață de titularul mărcii sau cu acordul acestuia. Referitor la concluzia raportului de expertiză în proprietate industrială potrivit căreia cele două pârâte nu au încălcat drepturile reclamantei asupra mărcii D., Curtea de apel a apreciat că aceasta nu poate fi avută în vedere, întrucât această concluzie pornește de la premisa că pârâtele au comercializat produse puse în vânzare de către titularul mărcii comunitare, premisă ce nu poate fi reținută în cauză, așa cum s-a arătat anterior. De altfel, chiar în cuprinsul expertizei se arată că expertul nu se poate pronunța asupra provenienței mărfii comercializate de către cele două pârâte.

Pentru considerentele expuse, Curtea de apel a apreciat că și cea de-a treia condiție pentru admiterea acțiunii în contrafacere este îndeplinită, astfel că solicitarea reclamantei de a se constata că pârâtele i-au încălcat dreptul cu privire la marca "D.", înregistrată la OSIM în favoarea sa potrivit certificatului din 20 martie 2000, reînnoit la data de 20 martie 2010, prin comercializarea de cafea sub această marcă pe teritoriul României, este întemeiată.

În ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri ca urmare a încălcării dreptului la marcă, constând în folosul de tras de care a fost lipsită reclamanta, instanța de apel a reținut că, la solicitarea acesteia, în fața instanței de fond a fost efectuat un raport de expertiză contabilă având printre obiective stabilirea profitului brut al fiecărei pârâte realizat din comercializarea cafelei marca D.

Potrivit raportului de expertiză contabilă din comercializarea cafelei marca D., pârâta SC B. SRL a realizat un profit în cei trei ani anteriori introducerii acțiunii în sumă de 304.011,27 RON, iar pârâta SC C. SRL nu a realizat profit, ci pierdere în sumă de 1.162.243,81 RON.

Curtea de apel a apreciat că solicitarea apelantei ca folosul de tras să fie stabilit ca o diferență dintre prețul de achiziție și cel de vânzare al acestei mărci de cafea nu poate fi avută în vedere, întrucât comercializarea cafelei implică și cheltuieli aferente, directe și indirecte, de care trebuie să se țină seama la stabilirea întinderii prejudiciului, deoarece și în ipoteza în care întreaga cantitate de cafea ar fi fost comercializată de către reclamantă, și aceasta trebuia să suporte aceste cheltuieli.

Cât privește modalitatea în care expertul a stabilit aceste cheltuieli, apelanta-reclamanta nu a solicitat efectuarea unei noi expertize în apel, iar în ședința publică din data 13 decembrie 2016, apărătorul acesteia a declarat că își însușește concluziile raportului de expertiză contabilă cu privire la profitul realizat de cele două societăți pârâte din comercializarea cafelei marca D.

Prin urmare, având în vedere dispozițiile art. 92 din Legea nr. 84/1998, art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, art. 998 - 999 C. civ., concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, precum și principiul disponibilității părților, instanța de apel a dispus obligarea pârâtei-intimate SC B. SRL să plătească reclamantei suma de 250.000 RON cu titlu de despăgubiri și a respins acest capăt de cerere față de pârâta SC C. SRL întrucât aceasta nu a realizat profit din comercializarea cafelei D.

În ceea ce privește cererea apelantei-reclamante de obligare a pârâtelor să înceteze activitatea de comercializare a produselor D., instanța de apel a apreciat-o ca neîntemeiată.

Astfel, deși în conformitate cu prevederile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 titularul mărcii poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimțământul său, un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată, instanța de apel a avut în vedere că la data soluționării apelului, pârâta SC C. SRL comercializează aceste produse în baza contractului încheiat cu E., titular al mărcii europene "D." și, întrucât marca națională poate coexista pe piață cu marca comunitară, nu i se poate interzice pârâtei să facă acte de comerț cu produse puse pe piață de către titularul mărcii europene.

În ceea ce o privește pe pârâta SC B. SRL, așa cum a rezultat din probele de la dosar, aceasta nu a mai vândut cafea marca D. din luna mai 2010, astfel încât s-a apreciat că nu i se poate interzice ca pe viitor să nu comercializeze acest produs, având în vedere că și aceasta ar putea avea posibilitatea de a achiziționa cafea D. pusă pe piață de titularul mărcii comunitare.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 296 apelul declarat de reclamantă a fost admis, în sensul celor deja redate.

În termen legal, împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâta SC C. SRL și reclamanta SC A. SRL.

Recurenta-pârâtă a învederat că motivele de nelegalitate pe care le invocă tind să combată raționamentul juridic expus de instanța de apel în considerentele deciziei recurate, care este pronunțată cu greșita interpretare a Legii nr. 84/1998 și a legislației comunitare aplicabile în domeniul mărcilor.

Cu titlu introductiv, recurenta a enunțat aspectele asupra cărora nu există dispută în cauză, nefiind contestate de părți, și anume:

- marca comunitară D. este deținută de E., iar marca națională D. este deținută de intimata-reclamanta A.

- cele două mărci coexistă pe teritoriul României.

- concluziile raportului de expertiză contabilă au fost însușite de toate părțile și nu au fost contestate.

Recurenta învederează instanței de recurs că principala sa apărare în cauză a fost aceea că a comercializat produsele D. deținute de titularul mărcii, E. și, în consecință, niciodată nu a comercializat produsele reclamantei.

Marca D. a fost inițial înregistrată de titulara E. (marca din data 23 august 1996, marca individuală, verbală constând din denumirea D., pentru clasa de produse și servicii 30). După ce marca D., înregistrată de E. a devenit una notorie, anumite persoane dornice de câștiguri nemeritate, și profitând de o legislație națională permisivă, au încercat și reușit să înregistreze în România marca D., în acest sens referindu-se la antecesoarea apelantei.

Recurenta-pârâtă arată că mărfurile pe care le-a comercializat au fost achiziționate de la H., care, la rândul său, le-a achiziționat direct de la titularul mărcii comunitare - E.

Dovada acestui fapt este reprezentată de înscrisurile anexate motivelor de recurs: cererea sa adresată firmei partenere H. din 12 aprilie 2017; Răspunsul societății H. din 12 aprilie 2017; Confirmarea societății care ține contabilitatea H. din 13 aprilie 2017; e-mail-ul și certificatul de calitate a produselor trimis de către doamna L. din cadrul E. către H. la data de 1 iulie 2010.

Recurenta-pârâtă susține că din aceste înscrisuri rezultă în mod cert că mărfurile pe care le-a comercializat au fost introduse pe piață chiar de către titularul mărcii comunitare.

Se solicită instanței de recurs a avea în vedere că dobândirea mărfurilor de către recurentă a avut loc. în temeiul unui contract de distribuire, pe baza unor facturi fiscale achitate, de la un vânzător care, la rândul său, achiziționase mărfurile direct de la titularul mărcii comunitare. Din acest lanț de distribuire a mărfurilor reiese că: furnizorul recurentei, H., deținea un certificat de calitate a produselor pus la dispoziție de către titularul mărcii, E., în cadrul unui schimb de comunicări comerciale cu aceasta societate;

furnizorul recurentei, H., a fost supus controlului Biroului vamal german și al Administrației finanțelor publice, care au constatat legalitatea vânzărilor de mărfuri către SC C. SRL.

Recurenta susține că a depus diligențe pentru a se asigura că nu a cumpărat mărfuri care să încalce vreo normă în vigoare, inclusiv normele privind protejarea dreptului la marcă, și că a avut comportamentul unui comerciant diligent, luându-și măsuri maxime de precauție cu privire la originalitatea și conformitatea bunurilor anterior distribuirii acestora la nivel național.

Recurenta nu a comercializat produsele D. cu scopul de a produce reclamantei un prejudiciu, ci a vândut mărfuri originale, provenite de la titularul mărcii comunitare, cu scopul de a dezvolta o afacere pe termen lung. Acest aspect rezultă și din faptul că titulara mărcii comunitare E. a încheiat contract de colaborare direct cu recurenta-pârâtă, precum și faptul că aceasta colaborare se desfășoară de 7 ani.

Din numeroasele procese-verbale de control (majoritatea controalelor fiind declanșate în urma unor plângeri ale reclamantei), reiese că reclamanta nu a primit vreun răspuns pozitiv, în sensul că SC C. SRL i-ar fi încălcat dreptul la marcă sau că recurenta s-ar fi abătut de la prevederile legale privind comercializarea produsului D.

Recurenta pretinde că este principalul importator de cafea din România, produsele sale fiind distribuite la nivel național.

Din expertiza contabilă reiese că suma solicitată de reclamanta este nejustificată, că profitul recurentei din comercializarea produsului D. nu a existat, aspect care se datorează nu doar faptului că recurenta a investit în publicitate, în ideea de a crea o afacere de lungă durată, ci și costurilor ridicate aferente vânzărilor (transport, angajați, taxe și impozite etc.).

Pe de altă parte, din expertiza în domeniul proprietate intelectuală a reieșit că recurenta nu a încălcat dreptul la marcă al reclamantei și nici nu se face vinovată de alte încălcări legale.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel în mod greșit a analizat din oficiu unele motive de apel și temeiuri de drept neinvocate de către reclamantă, prin urmare, cu încălcarea principiului disponibilității, critici pe care le susține în baza art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin apelul declarat, reclamanta a invocat următoarele temeiuri de drept: art. 282 și urm., art. 274 C. proc. civ., art. 4, art. 665 și urm. din Legea nr. 84/1998, art. 1076 și art. 1078 C. civ.

Ca atare, în baza principiului disponibilității, apelanta a stabilit cadrul procesual, încadrarea în drept a faptelor și obiectul litigiului, iar în aplicarea acestui principiu, instanța este obligată să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum aceasta solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată și în cererea de apel.

Cu toate acestea, instanța de apel a analizat și alte motive de fapt și de drept față de cele invocate de apelanta-reclamantă.

Concret, Curtea de apel a analizat motivele de apel în baza art. 92 din Legea nr. 84/1998, art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, art. 998 - 999 și art. 1169 C. civ., deși apelanta-reclamantă nu le-a invocat, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 295 C. proc. civ. potrivit cărora instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Și dacă s-ar aprecia că instanța de apel putea să invoce din oficiu anumite chestiuni, este necesar a se observa că a dat dovadă de părtinire atunci când a acționat doar în interesul apelantei. Astfel, instanța a invalidat raportul de expertiza, fără a pune în discuția părților necesitatea unei noi expertize care să clarifice inclusiv proveniența mărfurilor;

or, în acest mod, instanța de apel a înțeles să acționeze din oficiu în favoarea unei părți, dar și-a neglijat această obligație și în privința celorlalte părți.

Față de cele învederate, recurenta consideră că instanța de apel s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu au fost cerute, respectiv asupra unor temeiuri de drept neinvocate de apelantă, ceea ce se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta susține că prin decizia recurată au fost încălcate și dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța de apel încălcându-și obligația analizării probelor depuse de părți, critică pe care o încadrează în motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Din toate înscrisurile depuse de recurentă rezultă că mărfurile comercializate de furnizorul său H. direct de la titularul mărcii comunitare, E.; cu toate acestea, instanța de apel nu a analizat aceste probe și nici nu a motivat că le îndepărtează din materialul probator.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă SC C. SRL arată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 38 din Legea nr. 84/1998 (principiului epuizării dreptului la marca) și o greșită interpretare a jurisprudenței comunitare.

Recurenta învederează instanței de recurs că una dintre apărările sale din cauză a fost aceea că nu avea nevoie de acordul titularului mărcii comunitare E. pentru a vinde produsele în România, întrucât acesta a introdus în piață produsele comercializate de recurentă, astfel încât i s-a epuizat dreptul la marcă.

Principiul epuizării dreptului la marcă este cel potrivit căruia titularii de drepturi de proprietate intelectuală nu au dreptul de a invoca aceste drepturi pentru a controla circulația produselor pe care le-au introdus ei înșiși pe piața europeană sau care au fost introduse pe piața cu consimțământul lor. Rezultă astfel că acest principiu este o apărare pe care o poate face revânzătorul, împotriva titularului mărcii, dacă acesta invocă dreptul asupra mărcii respective. Principiul enunțat în art. 38 din Legea nr. 84/1998 se aplică în spațiul economic european (EEA), spațiu pe teritoriul căruia se află și sediul recurentei, al titularului mărcii comunitare E., precum și al furnizorului recurentei H., acestea fiind în România și, respectiv în Germania.

Recurenta susține că această apărarea a sa a fost analizată în mod distorsionat de instanța de apel.

Astfel, deși în apărarea sa a invocat legalitatea actelor sale de comerț care a fost certificată prin soluții și rezoluții emise de organele competente să verifice respectarea dreptului la marcă, care au constatat legalitatea vânzărilor și traseul mărfurilor (E. - H. - recurentă), instanța de apel nu a analizat deloc acest aspect, nefăcând vorbire deloc despre aceste probe, și nici nu a luat în considerare apartenența la spațiul economic european a tuturor părților implicate și supuse art. 38 din Legea nr. 84/1998.

De asemenea, recurenta susține că principiul epuizării dreptului la marcă poate fi invocat în anumite condiții, aspecte pe care instanța de apel nu le-a avut în vedere, anume: că cererea principală să fie formulată de titularul mărcii, aspect ce nu se regăsește în prezenta cauză, întrucât titularul E. nu a formulat nicio pretenție împotriva sa; ca titularul mărcii, vânzătorii și revânzătorii să se afle în UE sau în spațiul economic european; ca mărfurile în discuție să fie puse în vânzare de către titularul mărcii, același cu titularul cererii de chemare în judecată, condiții ce nu sunt întrunite în speță, mărfurile neaparținând intimatei - reclamante A., ceea ce rezultă din înscrisurile depuse la dosar care nu au fost contestate de către reclamantă;

principiul epuizării dreptului la marcă este o apărare pe care o poate face revânzătorul, împotriva titularului mărcii, dacă acesta invocă dreptul asupra mărcii respective, ceea ce din nou, nu este întrunit în speță; epuizarea dreptului la marcă nu își găsește aplicabilitate în situația coexistenței a două mărci în spațiul economic european, astfel cum este cazul în speță și cum s-a constatat prin expertiza în proprietate intelectuală efectuată în cauză.

Recurenta învederează că principiul epuizării dreptului la marcă a fost greșit analizat prin prisma interpretărilor date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, sens în care recurenta invocă Hotărârea Curții Copad SA împotriva Christian Dior couture SA și alții, în care s-a arătat ca produsele introduse în piața de către titularul mărcii, pot fi revândute de mai multe ori (vânzări succesive), chiar pierzându-se șirul vânzărilor. Instanța europeană a subliniat că, inclusiv clienții licențiatului trebuie să se poată întemeia pe epuizarea dreptului la marcă. În aceeași Hotărâre, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că produsele vândute în magazine de solduri, pot fi ulterior comercializate în magazine de top, neștiindu-se astfel ca au provenit de la un outlet: "În cazul în care licențiatul poate comercializa mărfurile ce poartă respectiva marcă fără a încălca dreptul conferit de marcă, clienții acestuia trebuie să se poată întemeia pe epuizarea acestuia. Pe de o parte, nu se poate exclude că însuși magazinul de solduri nu vinde produsele către consumatori, ci către revânzători, care le prezintă într-un mediu compatibil cu alura și cu imaginea de prestigiu. Aceștia ar putea, de exemplu, să le revândă către magazine de prestigiu care nu au avut până atunci posibilitatea să le cumpere, întrucât nu fac parte din rețeaua de distribuție a acestei mărci".

Se arată de către recurentă că jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene statuează cu valoare de principiu următoarele: vânzările succesive sunt premise; revânzătorii se bucură de principiul epuizării dreptului la marcă, chiar dacă nu au cumpărat direct de la titularul mărcii; posibilitatea comercializării astfel încât chiar să se piardă urma, respectiv să nu se știe că produsele provin de la magazine de solduri.

Din punct de vedere economic, acest principiu se justifică prin afirmația că titularul unor drepturi paralele nu trebuie să obțină un profit disproporționat din exploatarea dreptului său, ceea ce încerca să obțină reclamanta A.; în acest sens, recurenta invocă și concluziile avocatului general M., prezentate la 24 aprilie 2012 (1), în cauza C-128/11.

În materia epuizării mărcii comunitare, condițiile de aplicare și domeniul de aplicare a principiului pot varia semnificativ în funcție de particularitățile fiecărei cauze.

Neanalizând particularitățile speței, instanța de apel nu a aplicat corect dispozițiile legale privitoare la condițiile invocării principiului epuizării dreptului la marcă, reglementat de art. 37 și 38 din Legea nr. 84/1998.

Art. 38 din Legea nr. 84/1998, rep., care transpune art. 7 din Directiva nr. 2008/95/CE, prevede că: "Dreptul asupra mărcii se epuizează, iar titularul nu poate interzice altor persoane folosirea acesteia pentru produse care au fost puse în comerț în U.E. și în S.E.E. sub această marcă de titularul însuși sau cu consimțământul său".

De asemenea, art. 13 din Regulamentul CE nr. 207/2009 (1), prevede astfel: "Marca nu dă dreptul titularului sau să interzică utilizarea acesteia pentru produsele care au fost introduse pe piața comunitară sub această marcă de către titular sau cu consimțământul acestuia."

Tot în sensul epuizării dreptului la marcă, recurenta solicită instanței de recurs să aibă în vedere și art. 34 - 36 TFUE - libera circulație a produselor - interzicerea restricțiilor calitative/cantitative la import/export în UE. Conform acestor articole, dreptul asupra mărcii înregistrate nu poate împiedica libera circulație a produselor sub marca respectivă.

Prin punerea pe piață a produsului sub marcă (oriunde în U.E.) se epuizează dreptul exclusiv asupra mărcii, respectiv nu mai poate exista obstacol în calea circulației libere a produsului în piața internă.

În opinia recurentei, reclamanta ar fi putut invoca principiul epuizării dreptului la marcă în cazul în care aceasta ar fi fost o persoană juridică cu sediul în afara UE sau spațiului economic european și ar fi contestat punerea pe piață în acest spațiu a produselor sale.

În cererea în contrafacere este necesară verificarea existenței identității între titularul mărcii care a pus în vânzare marca respectivă și titularul cererii de oprire a comercializării. Or, în speța de față, fiind în discuție produse ale titularului E., această societate este singura care poate formula pretenții față de produsul său, în timp ce reclamanta A., fiind un terț față de marca D., E. nu poate manifesta pretenții față de firmele care vând acest produs.

Argumentația deciziei instanței de apel pleacă de la condițiile de aplicabilitate a art. 38 din Legea nr. 84/1998 și ajunge la necesitatea existenței consimțământului titularului mărcii pentru revânzarea produselor. Consimțământul titularului mărcii este cerut însă în mod explicit doar pentru bunurile puse în vânzare de către un titular al mărcii situat în afara UE sau a spațiului economic european, așa cum statuează Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauzele conexate C-414/99 până la C-416/99.

Recurenta, tot pe temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocă greșita aplicare a celor dezlegate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Hotărârea dată în cauzele conexate C-414/99 până la C-416/99, hotărâre neaplicabilă în prezenta cauză.

În opinia recurentei, instanța de apel în mod greșit a invocat Cauza C-414/99 - C-416/99, întrucât aceasta se referă la bunuri achiziționate de către distribuitori/revânzători din EEA (European Economic Area), respectiv spațiul economic european, din țări care se află în afara EEA, în raport cu care titularul mărcii a făcut uz de dreptul la marcă;

în aceste cauze a fost vorba de introducerea unor bunuri de marcă puse în vânzare de titularul mărcii sau cu acordul acestuia în afara spațiului economic european (EEA) și puse în vânzare în spațiul economic european (EEA) de către comercianți din acest spațiu, fără consimțământul titularului mărcii.

Or, în pricina de față este vorba despre bunuri achiziționate în Germania vândute în România, care din data de 01 ianuarie 2007 este țară membră a spațiului economic european (EEA), iar nu despre bunuri introduse în România dintr-o țară din afara EEA.

Problema ridicată în cauzele C-414/99 - C-414/99 privește consimțământul titularului mărcii la distribuirea produselor în spațiul economic european (EEA), în condițiile în care titularul mărcii se afla în afara acestuia și nu a permis comercializarea lor în UE, respectiv reimportarea bunurilor din afara EEA.

În cauza dedusă judecății este vorba însă de un comerț cu bunuri între țări participante la spațiul economic european (EEA), în care titularul mărcii, societate cu sediul în Germania, în interiorul spațiului economic european, a vândut către un distribuitor bunurile purtând marca sa și a oferit acestuia un certificat de calitate și alte documente justificative.

În plus, titularul mărcii din afara spațiului economic european a fost cel care a chemat în judecată în cauzele C-414/99 - C-414/99 distribuitorii pentru a face uz de dreptul la marcă. În cauza de față este vorba de titularul unei mărci similare (D.) din România, înregistrate ulterior înregistrării mărcii comunitare la OSIM de către titularul german al mărcii - E., care solicită constatarea încălcării dreptului său la marcă și interzicerea comercializării cafelei D. în România.

Prin urmare, este vorba de bunuri care au fost puse în vânzare în interiorul UE și al EEA, comerțul desfășurându-se între țări membre UE, astfel încât sunt aplicabile prevederile legale ale liberului schimb de bunuri în interiorul UE.

Pentru a exemplifica în concret pe textul hotărârilor menționate, în cauzele C-414/99 - C-414/99, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că nu se poate deduce un consimțământ implicit din partea titularului mărcii în cazul în care: proprietarul mărcii nu a comunicat către cumpărătorii subsecvenți ai mărfurilor opoziția sa pentru introducerea mărfurilor pe EEA; din faptul că bunurile nu au nicio interdicție de punere în circulație pe piața EEA; din faptul că proprietarul mărcii a transferat proprietatea asupra bunurilor care poarta marca fără a impune restricții contractuale și, dacă, legea aplicabilă contractului prevede un drept nelimitat de revânzare.

De asemenea, instanța europeană a statuat că, în privința epuizării dreptului exclusiv al proprietarului mărcii nu este relevant că importatorul bunurilor nu are cunoștință despre opunerea proprietarului față de vânzarea pe piață sau vânzarea prin revânzători neautorizați;

dacă vânzătorii autorizați en gros sau en detail nu au transmis această opoziție către cumpărătorii lor, deși au fost informați asupra acesteia de către proprietar.

În concluzie, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului său, modificarea în parte a deciziei apelate, în sensul respingerii apelului reclamantei, cu consecința menținerii sentinței apelate, sub aspectul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă împotriva sa, cu cheltuieli de judecată pentru toate fazele procesuale.

Așa cum reiese chiar din petitul prezentului recurs, recurenta-reclamantă arată că înțelege să critice decizia instanței de apel doar cu privire la soluția pronunțată fața de pârâta SC C. SRL, față de care s-a respins cererea sa privind obligarea acesteia la plata despăgubirilor solicitate de reclamantă; recurenta se prevalează de următoarele dispozițiile de drept material: art. 998, 999, 1078, 1084 C. civ. (1864), art. 85 din Legea nr. 84/1998, prevederi legale aplicabile în speța de față.

În analiza prezentului recurs, se impune a se porni de la două premise esențiale: în primul rând, instanța de apel apreciază și argumentează în mod pertinent că niciuna dintre cele două intimate-pârâte nu a făcut dovada că a comercializat cafeaua "D." pe teritoriul național cu acordul titularului mărcii comunitare, în perioada anterioară momentului formulării acțiunii, situație în care s-a constatat că sunt îndeplinite condițiile pentru admiterea acțiunii cu privire la încălcarea dreptului său exclusiv asupra mărcii de cafea "D.", înregistrată la OSIM potrivit certificatului din 20 martie 2000, înregistrare reînnoită la data de 20 martie 2010.

A doua premisă o constituie aceea că prin acțiunea dedusă judecății reclamanta a solicitat ca pârâtele să fie obligate la plata cu titlu de despăgubiri a valorii vânzărilor pârâtelor (valoare pe care reclamanta a considerat-o echivalentul prejudiciului său) pentru produsul cafea "D.", iar nu profitul pe care pârâtele l-au avut din această activitate comercială.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. "când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia."

Instanța de apel, deși a admis primul capăt de cerere, a respins cererea de acordare a despăgubirilor din cauza unei grave confuzii cu privire la obiectul acestui capăt de cerere, întinderea și modul de determinare a despăgubirilor solicitate.

Cu ocazia efectuării raportului de expertiză contabilă, expertul a determinat valoarea profitului brut realizat de pârâta SC C. SRL din vânzarea cafelei sub marca D., ca fiind în sumă de peste 300.000 RON, dar a apreciat că față de întreaga activitate a societății, de vânzările tuturor produselor comercializate de această societate și luând în considerare cheltuielile pârâtei, inclusiv investițiile efectuate în perioada celor trei ani anteriori introducerii acțiunii, aceasta nu ar fi înregistrat niciun profit în această perioadă.

Recurenta subliniază că nu a solicitat prin acțiunea dedusă judecății să i se acorde cu titlu de despăgubiri profitul realizat de pârâtă în perioada în discuție, ci valoarea vânzărilor pârâtei pentru produsul indicat, apreciind că această sumă reprezintă prejudiciul său, respectiv la suma de 300.000 RON, astfel cum rezultă din precizarea de acțiune și care este mai mică decât cea rezultată din calculele cuprinse în raportul de expertiză.

Instanța de apel a apreciat că ceea ce se impune a se discuta nu este valoarea vânzărilor din care s-au scăzut cheltuielile de achiziție, ci valoarea profitului net. Or, nu se poate determina un profit net doar cu privire la acest produs, ci el se poate determina pentru fiecare entitate juridică în funcție de activitatea sa în ansamblu; pe de altă parte, ideea de despăgubire nu poate fi raportată la profitul intimatei-pârâte, ci la paguba suferită de reclamantă.

Raportarea la valoarea vânzărilor este logică, deoarece, pe baza legii cererii și a ofertei, rezultă că vânzările acestui produs pe piața românească, în perioada de referință pentru speță, operate de intimata pârâtă SC C. SRL, le-ar fi făcut reclamanta, iar veniturile din vânzări i se cuveneau acesteia, ca titular al mărcii respective.

Recurenta-reclamantă arată că a solicitat cu titlu de despăgubiri doar profitul brut, ceea ce însemna scăderea cheltuielilor din veniturile aduse de cafeaua comercializată de către pârâtă. Or, instanța de apel a apreciat că lipsa de profit pe ansamblul activității societății pârâte SC C. SRL îi este opozabil reclamantei, ceea ce este lipsit de fundament legal și probator.

Pe temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit legea.

Astfel, potrivit prevederilor art. 85 din Legea nr. 84/1998, pretențiile pentru încălcarea drepturilor conferite de marcă sunt soluționate pe baza dreptului comun.

În baza prevederilor art. 1078 C. civ. (1864), când se încalcă obligația de a nu face, respectiv obligația de a nu comercializa cafea sub marca D. pe teritoriul național, dacă aceasta nu provine de la titularul mărcii naționale sau al mărcii comunitare, debitorul obligației încălcate datorează despăgubiri prin simplul fapt al încălcării.

În consecință, această dispoziție legală de care instanța de apel nu a ținut cont, impune în mod obligatoriu plata unor despăgubiri în momentul încălcării obligației de a nu face, în condițiile în care în mod pertinent instanța de apel a reținut că aceasta obligație a fost încălcată de pârâta SC C. SRL; prin urmare, despăgubirile se impuneau a fi acordate.

Deși în motivarea deciziei recurate se face trimitere la dispozițiile art. 998 și 999 C. civ. (1864), atunci când se argumentează soluția cu privire la despăgubiri, față de pârâta SC C. SRL, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a acestor dispoziții legale.

Aceste texte reglementează despăgubirea creditorului obligației cu contravaloarea prejudiciului suferit de acesta, în timp ce instanța în mod nelegal s-a raportat la beneficiul obținut de debitor.

Legiuitorul nu a condiționat despăgubirea creditorului de existența unui beneficiu ori a unui profit al debitorului obligației, ci doar de existența unui prejudiciu al creditorului.

Pierderea recurentei-reclamante nu poate fi alta decât valoarea vânzărilor acestui produs obținută de intimata-pârâtă SC C. SRL din care s-a scăzut valoarea cumpărării lui.

Cererea pe piața din România pentru acest produs a fost nu doar pentru cantitatea vândută de societatea reclamantă și de cealaltă pârâtă, ci și pentru cantitatea vândută de pârâta SC C. SRL; contravaloarea profitului brut al pârâtei (determinat ca fiind diferența dintre totalul vânzărilor și cheltuielile de achiziție) pentru acest produs se cuvenea societății recurente-reclamante, mai arată aceasta.

Celelalte cheltuieli sau investițiile ale pârâtei nu au nicio relevanță, deoarece nu profitul obținut de debitorul obligației de a nu face se achită creditorului, ci prejudiciul creditorului, prejudiciu care constă în speța de față, în beneficiul nerealizat de către creditor.

Potrivit art. 1084 C. civ., prejudiciul reclamantei constă atât în pierderea efectiv suferită, cât și în beneficiul nerealizat, cea din urmă componentă a prejudiciului fiind solicitată de reclamantă cu titlu de despăgubiri de la pârâta SC C. SRL.

Pe de altă parte, instanța de apel nu a indicat temeiul legal care i-ar fi permis să acorde cu titlu de despăgubiri doar profitul pârâtei rezultat din activitatea sa culpabilă și să nu țină cont prejudiciul reclamantei este unul evident și probat în dosarul cauzei. Mai mult decât atât, suma de 300.000 RON pe care a solicitat-o prin precizarea de acțiune, este una inferioară calculului expertului, însă, reclamanta a înțeles să își limiteze pretențiile la această sumă.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, recurenta-reclamantă apreciază că în cauză se impunea ca la plata acestora să fie obligată și pârâta SC C. SRL, dată fiind soluția pronunțată de instanța de apel.

Astfel, din moment ce apelul său a fost admis, iar sentința primei instan