ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 995/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 995/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 995/2015

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/3/2011, reclamanta A.

a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele SC B. SRL și C., ca, prin hotărârea

ce se va pronunța, să se dispună:

- Obligarea pârâtei SC

B. SRL să înceteze importul în vederea comercializării a produselor purtând

fără drept semne identice cu mărcile verbale comunitare din 25 septembrie 2008,

din 01 aprilie 2008, precum și cu marca figurativă comunitară din 16 iulie

2009, atât de la D., cât și de la orice altă societate din afara spațiului

comunitar, fără autorizația titularului de marcă;

- Interzicerea

importării, de către pârâta SC B. SRL a celor 186 de piese de schimb și/sau

părți de autoturism, reținute conform Deciziei vamale nr. 17840/3/A din 28

iulie 2011, care poartă fără drept semne identice cu mărcile comunitare din 25 septembrie

2008, din 17 aprilie 2008, precum și cu marca figurativă comunitară din 16

iulie 2009;

- Interzicerea

finalizării operațiunilor de vămuire și import a produselor reținute prin

Decizia vamală nr. 17840/3/A din 28 iulie 2011 de către pârâta C.;

- Distrugerea, pe

cheltuiala pârâtei SC B. SRL, a celor 186 de piese de schimb și/sau părți de

autoturism, reținute conform Deciziei vamale nr. 17840/3/A din 28 iulie 2011,

care poartă fără drept semne identice cu mărcile comunitare din 25 septembrie 2008

și din 01 aprilie 2008, precum și cu marca figurativa comunitara din 2009.

Pârâta SC B. SRL a

formulat cerere de chemare în garanție a D., solicitând ca, în cazul admiterii

cererii principale, să fie obligată chemata în garanție să suporte toate

consecințele admiterii acțiunii, respectiv să suporte toate costurile rezultate

din distrugerea produselor, conform capătului nr. 4 din acțiune și să suporte

toate cheltuielile de judecată ocazionate de litigiu, atât cele solicitate de

reclamanta A., cât și cele realizate de pârâtă.

Prin sentința civilă nr.

87 din 22 ianuarie 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins

ca neîntemeiată excepția lipsei de interes a acțiunii și, totodată, a respins atât

acțiunea reclamantei A., ca neîntemeiată, cât și cererea de chemare în garanție

formulată de pârâtă, ca rămasă fără obiect.

În motivarea

sentinței, s-a constatat, cu privire la excepția lipsei de interes a acțiunii

invocată de pârâtă, că reclamanta justifică interesul în prezenta cerere,

întrucât și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 36 din Legea nr. 84/1998,

privind posibilitatea titularului mărcii de a cere instanței interzicerea de

către terți a unor acte de comerț cu produse care poartă semne identice mărcii,

obiectul cererii constituindu-l interzicerea unor acte de comerț cu produse pe

teritoriul Uniunii Europene, în condițiile în care titularul mărcii nu a avizat

aceste acte.

Pe fondul acțiunii,

tribunalul a constatat că reclamanta A. este titulară a drepturilor de

proprietate intelectuală conferite de înregistrarea mărcilor verbale comunitare

... din 25 septembrie 2008, ... din 01 aprilie 2008, precum și a mărcii

figurative comunitare din 16 iulie 2009. Pârâta SC B. SRL are ca principal

obiect de activitate „Comerț cu ridicata de piese si accesorii pentru

autovehicule”, fiind prezentă pe aceeași piață auto ca și compania ..., iar la

data de 22 iulie 2011 autoritățile vamale, prin Decizia nr. 17840/3/A din 28

iulie 2011, au reținut de la societatea pârâtă, care avea calitatea de

importator, un număr de 186 de piese de schimb și/sau părți de autoturism,

despre care reclamanta a susținut că poartă fără drept mărcile ... din 25

septembrie 2008, ... din 01 aprilie 2008 precum și cu marca figurativă

comunitară din 16 iulie 2009.

Tribunalul a

constatat că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile invocate de reclamantă,

ci dispozițiile invocate de pârâtă. Aceasta a comandat mai multe piese de

schimb pentru autovehicule, marca ..., de la firma D. din Turcia, care a

asigurat-o pe pârâtă că piesele de schimb comandate sunt piese originale și D. are

dreptul de a le comercializa pe teritoriul Uniunii Europene, expediind

produsele menționate în factura din 15 iulie 2011.

Autoritățile vamale

din România au reținut produsele purtând marca ..., conform dispozițiilor Regulamentului

C.E. nr. 1383/2003 și ale Legii nr. 344/2005, prin Adeverințele de reținere a

bunurilor din data de 22 iulie 2011, pârâta fiind înștiințată despre măsura

reținerii prin adresa din 28 iulie 2011 emisă de C. - E. București. Deși a

solicitat C. eliberarea produselor, cunoscând că piesele furnizate de firma ...

sunt piese originale, solicitând și furnizorului extern să își manifeste

punctul de vedere (acesta emițând o declarație prin care afirma că piesele sunt

originale și că are dreptul de a le vinde pe teritoriul Uniunii Europene), C. a

informat pârâta că titularul mărcii ..., prin reprezentantul său în România (SCA

F. SRL) a formulat o plângere penală referitor la bunurile reținute și care

purtau marca ..., produsele purtând marca ... fiind eliberate din vamă.

Tribunalul a

constatat că piesele de schimb poartă marca ... cu acordul titularului mărcii,

dar dispozițiile invocate de reclamantă, respectiv art. 7 alin. (1) din

Directiva nr. 89/104/CEE din 1998 și ale art. 13 din Regulamentul comunitar nr.

40, referitoare la epuizarea dreptului la marcă, nu sunt aplicabile în speță,

întrucât piesele de schimb care fac obiectul acțiunii sunt încadrate în

categoria produselor accesorii și pieselor detașabile, raportat la destinația

lor funcțională, iar pentru aceste categorii de produse există o normă legală

specială care derogă de la regulile de drept comun și care se referă la

limitarea drepturilor titularului mărcii. Conform acestor norme specifice și

derogatorii, titularul mărcii nu este îndreptățit să interzică terților

utilizarea în comerț a mărcii sale atunci când se impune indicarea destinației

unor produse sau a unui serviciu, în special când este accesoriu sau piesă

detașată. În speță piesele de schimb sunt destinate să înlocuiască piesele montate

inițial pe autovehicule, fiind fabricate astfel încât să asigure toate

funcțiile tehnice ale pieselor de prim montaj, iar orice terț este îndreptățit

conform normelor aplicabile să producă piese de schimb pentru autovehicule,

potrivit Ordinului nr. 80/2000 privind omologarea și certificarea produselor și

materialelor de exploatare utilizate la autovehiculele rutiere. Reclamanta

însăși a recunoscut că produsele poartă marca ... cu acordul titularului

mărcii, care și-a dat consimțământul pentru un anumit teritoriu.

În legislația

europeană și cea română sunt prevederi care permit terților să utilizeze o

marcă înregistrată în cadrul comerțului, atunci când această folosință se

impune pentru indicarea destinației unui produs sau a unui serviciu, în special

ca accesorii sau piese detașate. Astfel, în Regulamentului (CE) nr. 40/94 din

20 decembrie 1993 privind marca comunitară, act normativ cu aplicabilitate

directă în dreptul național al statelor membre există o limitare expresă a

efectelor mărcii comunitare, în art. 12. Aceste prevederi ale legislației

europene au fost inițial adoptate prin Directiva nr. 89/104/CE pentru

armonizarea legislației statelor membre în domeniul mărcilor, fiind preluate în

cuprinsul Directivei nr. 2008/95/CE în aceeași formă. Aceleași dispoziții sunt

conținute și de art. 38 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile

geografice.

Tribunalul a reținut

aplicarea dispozițiilor menționate în speță, prin care se constituie în

favoarea oricărui terț un drept de folosință asupra unei mărci înregistrate de

o altă persoană, cu condiția ca actele de folosința să fie necesare în vederea

indicării destinației produsului, textul având o aplicabilitate specială în

domeniul comercializării accesoriilor și pieselor detașabile. Producătorul pieselor

de schimb, precum și societățile care comercializează aceste piese auto pe

teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene au dreptul de a comercializa

piesele de schimb folosind marca înregistrată, întrucât sunt îndeplinite

condițiile privind indicarea faptului că piesele de schimb sunt destinate

autovehiculelor ... și aceea privind folosirea mărcii conform practicilor

loiale în domeniul industrial sau comercial. În cauză, furnizorul extern

comercializează piese detașabile având destinația de piese de schimb pentru

autovehiculele ..., marca fiind folosită în vederea indicării destinației

produselor piese de schimb, respectiv pentru autovehicule ..., iar piesele

poartă marca ... cu acordul titularului mărcii, astfel cum se arată chiar în

cuprinsul acțiunii reclamantei. Marca a fost deci aplicată pe produse conform

unui acord de licența între titularul mărcii și producător, fiind îndeplinită

și condiția utilizării mărcii conform practicilor loiale în domeniul industrial

sau comercial.

În consecință,

tribunalul a constatat că titularul mărcii, reclamanta A., nu este îndreptățit

să interzică terților și, implicit pârâtei, folosirea mărcii sale pentru

piesele de schimb comercializate, pârâta acționând cu bună credință la momentul

emiterii comenzii de piese de schimb pentru autovehicule ..., solicitând

partenerului extern informații cu privire la piesele ce urmau să fie importate

și fiind asigurată că acestea sunt piese originale ..., precum și că partenerul

său extern avea dreptul de a comercializa aceste piese pe teritoriul țărilor

membre ale Uniunii Europene, iar după ce titularul mărcii a formulat prezenta

acțiune, exportatorul D. a afirmat din nou că are dreptul de a comercializa

piesele pe teritoriul Uniunii Europene, comunicându-i pârâtei o declarație pe

proprie răspundere în acest sens. Prin urmare, nu există o culpă a societății

pârâte în ceea ce privește comercializarea de piese de schimb pentru

autovehicule purtând marca ..., motiv pentru care nu există o faptă ilicită și

nici prejudicii suferite de reclamantă, neimpunându-se interzicerea vreunui act

comercial de către pârâtă sau distrugerea produselor importate din Turcia.

Prin Decizia nr. 374

din 8 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis

apelul declarat de către reclamanta A. împotriva sentinței menționate, pe care a

schimbat-o în tot, în sensul admiterii acțiunii reclamantei.

Drept urmare, a

obligat pe pârâta SC B. SRL să înceteze importul în vederea comercializării a

produselor purtând fără drept semne identice cu mărcile verbale comunitare din 25

septembrie 2008, din 1 aprilie 2008, precum și cu marca figurativă comunitară din

16 iulie 2009, atât de la pârâta-chemată în garanție D., cât și de la orice

altă societate din afara spațiului comunitar, fără autorizația titularului de

marcă; a interzis importarea, de către pârâta SC B. SRL, a celor 186 de piese

de schimb și/sau părți de autoturism, reținute conform Deciziei vamale nr.

17840 din 28 iulie 2011, care poartă fără drept semne identice cu mărcile

comunitare din 25 septembrie 2008, din 1 aprilie 2008, precum și cu marca

figurativă comunitară din 16 iulie 2009; a interzis finalizarea operațiunilor

de vămuire și import a produselor reținute prin Decizia vamală nr. 17840 din 28

iulie 2011, de către pârâta G.(în calitate de succesor al C.) și a dispus

distrugerea, pe cheltuiala pârâtei SC B. SRL, a celor 186 de piese de schimb

și/sau părți de autoturism, reținute conform Deciziei vamale nr. 17840 din 28

iulie 2011, care poartă fără drept semne identice cu mărcile comunitare din 25

septembrie 2008, din 1 aprilie 2008, precum și cu marca figurativă comunitară din

16 iulie 2009.

În conformitate cu

dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., pârâta SC B. SRL a căzut în

pretenții prin admiterea apelului și a cererii de chemare în judecată, motiv

pentru care Curtea a obligat-o să plătească reclamantei for suma de 20.000 lei

cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat pentru fond

și apel, redus conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., și sumele de 39,30 lei

și 20,15 lei, cheltuieli de judecată reprezentând taxe de timbru și timbru

judiciar în primă instanță și în apel.

Totodată, instanța a

admis apelul provocat formulat de pârâta SC B. SRL împotriva aceleiași

sentințe, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis cererea de chemare în

garanție formulată de pârâta SC B. SRL și a obligat pe pârâta-chemată în

garanție D. să suporte toate costurile rezultate din distrugerea produselor,

conform alin. 8 al prezentei decizii.

De asemenea, a obliga

să plătească pârâtei SC B. SRL suma de 20.059,45 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată în primă instanță și în apel (taxe de timbru și timbru judiciar și

onorariu avocațial redus conform celor de mai sus).

Cu privire la apelul

formulat de reclamanta A., instanța de apel a reținut că reclamanta a dedus

judecății instanței o acțiune în contrafacere, în cadrul căreia instanța de

judecată trebuie să analizeze următoarele condiții:

reclamantei de titular al dreptului de proprietate asupra mărcii (sau a unui

alt drept), în condițiile legii;

de folosire, de către pârâtă, a unui semn identic sau similar cu marca

înregistrată;

fapte de folosire reprezintă o încălcare a drepturilor asupra mărcii

înregistrate;

legitime pentru folosirea mărcii din partea pârâtului.

cauza de față a primei condiții nu este contestată, tribunalul reținând că

reclamanta este titulară a drepturilor de proprietate intelectuală conferite de

înregistrarea mărcilor verbale comunitare din 25 septembrie 2008, din 01

aprilie 2008, precum și a mărcii figurative comunitare din 16 iulie 2009.

instanță a constatat că este întrunită și cea de-a doua condiție, având în

vedere că, în cadrul situației de fapt, s-a reținut că pârâta SC B. SRL, care

are ca principal obiect de activitate „Comerț cu ridicata de piese și accesorii

pentru autovehicule”, are calitatea de importator al produselor purtând marca

Ford menționate în factura din 15 iulie 2011, pe care autoritățile vamale le-au

reținut, în baza dispozițiilor Regulamentului C.E. nr. 1383/2003 și a Legii nr.

344/2005, conform Deciziei nr. 17840/3/A din 28 iulie 2011 și Adeverințelor de

reținere a bunurilor din data de 22 iulie 2011.

Din analiza probelor

administrate în cauză, tribunalul a reținut că cele 186 de piese de schimb sau

părți de autoturism, importate de pârâta SC B. SRL din Turcia și expediate de

intimata-chemata în garanție D., poartă marca .... Îndeplinirea acestei

condiții nu a fost contestată de către pârâtă, ci, dimpotrivă, prin

întâmpinarea formulată în fața primei instanțe de fond, cât și prin

întâmpinarea formulată în fața instanței de apel, aceasta a arătat că piesele

de schimb importate din Turcia nu poartă semne identice cu mărcile reclamantei,

ci chiar mărcile reclamantei, întrucât sunt piese originale purtând marca ....

Prin urmare, Curtea a

reținut că situația de fapt sub acest aspect a fost în mod corect reținută de

tribunal, în sensul că produsele importate de pârâtă din Turcia poartă marca

... pentru indicarea originii produselor, respectiv în scopul de a-și îndeplini

funcția sa uzuală de a diferenția aceste produse de produsele altui comerciant.

Tribunalul nu a reținut, având în vedere probele administrate în cauză, faptul

că cele 186 de piese de schimb sau părți de autoturism importate de pârâtă din

Turcia și reținute de autoritățile vamale ar purta o altă marcă și nici că

marca reclamantei ar fi fost folosită numai în scop informativ, pentru a arăta

destinația produsului.

de-a treia condiție - referitoare la dovada că aceste fapte de folosire

reprezintă o încălcare a drepturilor asupra mărcii înregistrate - tribunalul a

reținut, prin hotărârea apelată, că nu este îndeplinită.

Pentru a verifica

temeinicia acestei statuări, Curtea a pornit de la constatarea că protecția

drepturilor decurgând din mărcile comunitare al căror titular este reclamanta

este asigurată prin normele comunitare invocate ca temei de drept al cererii de

chemare în judecată, respectiv art. 9 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din

Regulamentul nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca

comunitară și dispozițiile cu același conținut ale art. 5 din Directiva nr. 2008/95/CE

a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 de apropiere a

legislațiilor statelor membre cu privire la mărci, care au fost transpuse în

dreptul intern prin art. 36 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și

indicațiile geografice.

Aceste

dispoziții legale reglementează drepturile titularului unei mărci înregistrate,

care poate interzice oricărui terț folosirea neautorizată în comerț a unui semn

identic cu marca pentru produse identice cu cele desemnate de marcă, indiferent

dacă acestea au fost introduse anterior pe piață cu acordul titularului dreptului.

Însă, având în vedere particularitatea cauzei deduse judecății - în care pârâta

a importat din Turcia produse originale purtând marca ..., iar reclamanta, în

calitate de titulară a mărcilor comunitare ..., și-a dat acordul numai pentru

comercializarea acestor produse în Turcia, nu și pentru spațiul comunitar -

reclamanta a invocat prin cererea de chemare în judecată dispozițiile

comunitare referitoare la epuizarea dreptului conferit de marca comunitară (art.

13 din Regulamentul nr. 207/2009 care a înlocuit Regulamentul nr. 40/1994 și art.

7 alin. (1) din Directiva nr. 2008/95/CE care a înlocuit Directiva nr. 89/104/CE)

și a motivat împrejurările care-i justificau solicitarea de a se constata că,

în situația din speță, nu există o epuizare a dreptului la marcă și că există,

în realitate, un import paralel cu produse purtând marca reclamantei.

Prin

hotărârea apelată, tribunalul a arătat că aceste dispoziții legale invocate de

reclamantă nu sunt aplicabile în speță, deoarece (1) piesele de schimb poartă

marca ... cu acordul titularului mărcii și (2) piesele de schimb ce fac

obiectul acțiunii se încadrează la categoria produse accesorii și piese

detașabile, raportat la destinația lor funcțională, iar pentru aceste categorii

de produse există o normă specială, respectiv art. 12 lit. c) din Regulamentul

comunitar.

Prin

apelul declarat, reclamanta a criticat temeinicia acestor considerente ale

instanței de fond, arătând că și-a dat consimțământul pentru comercializarea

produselor în litigiu numai în Turcia, nu și pentru spațiul comunitar, și că

dispozițiile art. 13 din regulamentul comunitar nu fac nicio distincție cu

privire la tipul produselor, astfel că prima instanță de fond a extins în mod

nepermis o dispoziție cu caracter de excepție la o ipoteză pe care legiuitorul

nu a avut-o în vedere.

Curtea a reținut

caracterul întemeiat al ambelor critici.

Astfel,

potrivit art. 13 din Regulamentul nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie

2009 privind marca comunitară referitor la epuizarea dreptului conferit de

marca comunitară „dreptul conferit de marca comunitară nu permite titularului

să interzică folosirea acesteia pentru produse care au fost introduse pe piață

în Comunitate sub această marcă de către titularul mărcii sau cu acordul său”.

Același

conținut normativ îl au și dispozițiile art. 7 alin. (1) din Directiva nr. 2008/95/CE

a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 de apropiere a

legislațiilor statelor membre cu privire la mărci, care au fost transpuse în

dreptul intern prin dispozițiile art. 38 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile

și indicațiile geografice, potrivit cărora: „dreptul asupra mărcii se

epuizează, iar titularul nu poate interzice altor persoane folosirea acesteia

pentru produse care au fost puse în comerț în Uniunea Europeană și în Spațiul

Economic European sub această marcă de titularul însuși sau cu consimțământul

său”.

Prin

urmare, pentru verificarea incidenței acestui text de excepție, nu prezintă

relevanță faptul că „piesele de schimb poartă marca ... cu acordul titularului

mărcii” - așa cum a reținut tribunalul - ci faptul dacă produsele au fost

introduse pe piața comunitară sub această marcă, de către titularul mărcii sau

cu autorizarea acestuia.

Lipsa

autorizării din partea reclamantei pentru introducerea pe piața comunitară a

pieselor de schimb și a părților de autoturism purtând marca ... este un fapt

negativ, astfel că sarcina probei existenței unei astfel de autorizări din

partea titularului mărcii ... îi revenea pârâtei.

Înscrisul

de la fila 68 din dosarul de fond, intitulat „declarație” datat 11 octombrie 2011,

nu face dovada existenței acestei autorizații din partea titularului mărcii,

deoarece nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă, provenind de la reclamantă.

Nici cel

de-al doilea considerent pentru care tribunalul nu a reținut incidența în cauză

a dispozițiilor art. 13 din Regulamentul nr. 207/2009 al Consiliului din 26

februarie 2009 privind marca comunitară și a dispozițiilor art. 38 din Legea nr.

84/1998 (referitoare la epuizarea dreptului conferit de marcă) nu este

întemeiat, Curtea constatând că este întemeiată observația reclamantei, în

sensul că prima instanță a adăugat la lege, prin extinderea câmpului de

aplicare a unei norme de excepție la o altă normă de excepție.

Astfel,

reglementând limitele efectelor mărcii - în sensul de a permite terților să

utilizeze în comerț o marcă, atunci când se impune pentru indicarea destinației

unui produs sau a unui serviciu, în special când este un produs accesoriu sau

piesă detașată - dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. c) din Regulamentul

comunitar (art. 6 alin. (1) lit. c) din Directiva nr. 2008/95/CE și art. 39 lit.

c) din Legea nr. 84/1998) sunt norme de excepție, prin urmare sunt supuse unei

interpretări restrictive, se aplică numai în ipoteza avută în vedere de text și

nu pot fi aplicare prin analogie și la alte ipoteze neavute în vedere de

legiuitor. Cu atât mai mult, aplicarea acestui text de lege de excepție nu

poate fi extinsă la ipoteza reglementată de art. 13 din Regulamentul comunitar

(art. 7 alin. (1) din Directiva nr. 2008/95/CE și art. 38 din Legea nr. 84/1998),

care are la rândul său caracter de excepție de la drepturile conferite

titularului de o marcă înregistrată (reglementate de art. 9 din Regulamentul nr.

207/2009, art. 5 din Directiva nr. 2008/95/CE și art. 36 din Legea nr. 84/1998).

În

consecință, Curtea a constatat că este îndeplinită și cea de-a treia condiție

necesară pentru admiterea acțiunii în contrafacere, întrucât fapta pârâtei de a

importa produse purtând marca ..., în vederea comercializării, fără autorizarea

din partea titularului mărcii de a fi introduse pe piața țărilor din

Comunitatea Europeană, reprezintă o încălcare a drepturilor reclamantei asupra

mărcilor comunitare înregistrate.

În speță,

nu este dovedită epuizarea dreptului la marcă, în condițiile în care bunurile

purtând marca ... au fost puse în circulație pe teritoriul Turciei, cu acordul

titularului de marcă, și ulterior acestea au fost importate în România, țară

membră a Comunității Europene, fără acordul titularului de marcă.

Întrucât

epuizarea dreptului conferit de marcă nu s-a produs pentru Uniunea Europeană,

reclamanta își poate exercita pe deplin drepturile exclusive conferite de art. 9

din Regulamentul nr. 207/2009, art. 5 din Directiva nr. 2008/95/CE și art. 36

din Legea nr. 84/1998.

condiția referitoare la existența sau lipsa unei justificări legitime din

partea pârâtului pentru folosirea mărcilor al căror titular este reclamantul, tribunalul

a reținut că fapta pârâtei SC B. SRL de a folosi fără drept mărcile al căror

titular este reclamanta este justificată legal, fiind incidente dispozițiile art.

12 lit. c) din Regulamentul comunitar, care constituie în favoarea pârâtei un

drept de folosință asupra mărcilor înregistrate de către reclamantă, deoarece

actele de folosință sunt necesare în vedere indicării destinației produsului,

având în vedere și faptul că textul are o aplicabilitate specială în domeniul

comercializării accesoriilor și pieselor detașabile.

Prin apelul declarat,

reclamanta a contestat atât interpretarea, cât și modul de aplicare de către

tribunal a dispozițiilor art. 12 lit. c) din Regulament (corespondent cu art. 6

alin. (1) lit. c) din Directiva nr. 2008/95/CE și cu art. 39 din Legea nr. 84/1998).

Având în vedere

probatoriul administrat în cauză - constând în factura din 15 iulie 2011,

adeverințele de reținere a bunurilor nr. 48-50 si 54-57 din data de 22 iulie 2011,

adresa din 28 iulie 2011 emisă de C.-E. București, planșele foto de la filele

160-171 din dosarul de fond, coroborate cu apărările formulate de pârâtă prin

întâmpinările formulate în cauză, în care a arătat că produsele reținute de

autoritățile vamale sunt produse originale ... și că, într-adevăr, marca ...

este aplicată pe produse pentru a le deosebi de alte produse concurente (fila

27 din dosarul de apel), Curtea a constatat că și această critică este

întemeiată.

Astfel, dispozițiile art.

12 lit. c) din Regulamentul comunitar nr. 207/2009 (art. 6 alin. (1) lit. c)

din Directiva nr. 2008/95/CE și art. 39 din Legea nr. 84/1998) prevăd că

dreptul conferit de marcă nu permite titularului său să interzică unui terț

utilizarea, în cadrul comerțului, a mărcii, atunci când aceasta se impune

pentru indicarea destinației unui produs sau unui serviciu, în special ca accesorii

sau piese detașate, în măsura în care această utilizare se face în conformitate

cu practicile loiale în materie industrială sau comercială.

Prin urmare, pentru

ca actele de folosire a mărcilor de către pârâtă să fie justificate din

perspectiva acestor dispoziții legale, este necesar să fie întrunite două

condiții:

- folosirea mărcii să

indice consumatorilor faptul că respectivele piese de schimb sunt destinate

autovehiculelor ....;

- folosirea mărcii să

fie realizată conform practicilor loiale în domeniul industrial sau comercial.

Curtea a constatat că

nu este îndeplinită prima condiție, deoarece aplicarea mărcii ... pe produsele

în litigiu nu s-a făcut în scopul indicației destinației produselor, respectiv

doar în scop informativ cu privire la destinația produselor conform uzanțelor

în domeniu, ci marca ... a fost aplicată pe produsele importate de

apelanta-pârâtă cu funcția de marcă, indicând originea lor comercială. Este

corectă și observația pârâtei conform căreia marca ... este singurul semn

distinctiv aplicat pe produsele importate, aceasta fiind folosită pentru a

deosebi produsele concurente între ele.

Pârâta a susținut că

piesele de schimb pentru autovehicule nu reprezintă produse, ele fiind

încadrate în categoria produselor accesorii și a pieselor detașabile, raportat

la destinația lor funcțională, astfel că, potrivit

dispozițiilor O.U.G. nr.

80/2000 privind omologarea și certificarea produselor și materialelor de

exploatare utilizate la vehiculele rutiere, precum și condițiile de introducere

pe piață și de comercializare a acestora, orice terț este îndreptățit să

introducă pe piață piese de schimb pentru autovehicule, indiferent de marca ori

de producătorul autovehiculului respectiv, cu condiția ca acestea din urmă să

fie certificate sau omologate.

În combatere,

reclamanta a arătat că nu se poate interpreta O.G. nr. 80/2000 că ar permite

importurile paralele de piese auto, respectiv punerea acestora pe piață în

Uniunea Europeană fără acordul titularului de marcă, iar libertatea comercială

cu privire la produse nu echivalează cu libertatea de folosire a mărcilor.

Curtea nu a reținut

apărarea pârâtei, deoarece prin „produs de origine” în sensul art. 1

2

pct. 1.1. din O.G. nr. 80/2000, se înțelege „produsul fabricat potrivit

specificațiilor și standardelor de producție prevăzute de producătorul

vehiculului pentru fabricarea unor produse utilizate pentru asamblarea

vehiculului în cauză. Aceasta cuprinde produsele fabricate pe aceeași linie de

producție cu produsele în cauză. Se consideră, dacă nu se dovedește contrariul,

că produsele sunt de origine în cazul în care producătorul lor atestă faptul că

produsele corespund nivelului calitativ al produselor utilizate pentru

asamblarea vehiculului în cauză și că au fost fabricate potrivit

specificațiilor și standardelor de producție ale producătorului vehiculului”.

Însă, așa cum rezultă

din dispozițiile art. 1 alin. (1), (2), (4), (5) și alin. 8 lit. c) din acest

act normativ, produsele de origine sunt exceptate de la omologarea sau

certificarea efectuată de R.A.R., astfel încât Curtea a constatat că nu poate

fi reținută apărarea pârâtei, întemeiată pe dispozițiile O.G. nr. 80/2000,

deoarece aceste dispoziții legale nu au incidență în cauza de față, care este

guvernată exclusiv de Regulamentul nr. 207/2009 privind marca comunitară, Directiva

2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 de

apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci și de Legea nr. 84/1998

privind mărcile și indicațiile geografice.

Nu a fost reținută nici

apărarea pârâtei potrivit căreia acțiunea dedusă judecății este un abuz de

drept, deoarece reclamanta ar tinde la eludarea legislației europene și

naționale cu privire la libera concurență și că încalcă dispozițiile art. 101

și 102 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, deoarece: (1)

situația de fapt din prezenta cauză nu se încadrează în ipoteza avută în vedere

de dispozițiile art. 5 lit. b) din Regulamentul Uniunii Europene nr. 461/2010

din 27 mai 2010 privind aplicarea articolului 101 alin. (3) din Tratatul

privind funcționarea Uniunii Europene categoriilor de acorduri verticale și

practici concertate în sectorul autovehiculelor, întrucât în cauza de față nu

s-a invocat și nici dovedit existența unei convenții între furnizorul pieselor

de schimb și producătorul de autovehicule; și (2) Curtea Europeană de Justiție

a Uniunii Europene a reținut în jurisprudența sa existența unor situații în

care restricțiile la import într-un stat membru al Uniunii Europene nu sunt

contrare principiilor concurențiale și liberei circulații a mărfurilor, în

considerarea cerinței asigurării protecției drepturilor de proprietate

intelectuală.

Astfel, fiind

sesizată cu întrebarea „care este sfera de aplicare a dispozițiilor art. 7 din

Directiva nr. 89/104/CEE și ale art. 13 din Regulamentul (C.E.) nr. 40/94 în

ceea ce privește dreptul titularului unei mărci de a interzice importul paralel

pe teritoriul Uniunii Europene și al S.E.E. al mărfurilor sale, precum piese de

schimb pentru autovehicule de orice tip, fabricate sau comercializate pentru

prima dată într-o țară terță față de Uniunea Europeană și de S.E.E., (…), în

lumina următoarelor prevederi, avute în vedere separat sau prin coroborare: a)

art. 101 T.F.U.E. și 102 T.F.U.E.; (...)”, în cauza C-535/13 Honda Giken Kogyo

Kabushiki Kaisha vs. Maria Patmanidi AE pronunțată în data de 17 iunie 2014,

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în sensul că dispozițiile

citate „trebuie interpretate în sensul în care titularul unei mărci se poate

opune primului act de punere în circulație în spațiul Economic European sau în

Uniunea Europeană, fără consimțământul său, a produselor de origine purtând

această marcă”.

Nu este întemeiată

nici apărarea pârâtei potrivit căreia reclamanta trebuia să facă dovada

existenței unui prejudiciu în patrimoniul său, deoarece normele comunitare și

de drept intern analizate în cele ce preced nu prevăd o astfel de condiție

pentru admiterea acțiunii în contrafacere în ipoteza dedusă judecății, astfel

încât reclamanta nu era ținută să dovedească producerea unui prejudiciu ca

urmare a folosirii de către apelanta-pârâtă, în cadrul unui import paralel, a

mărcii reclamantei.

Pentru aceste

considerente, constatând că sunt întemeiate criticile formulate de

apelanta-reclamantă, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. Curtea a

admis apelul și a procedat la schimbarea sentinței atacate, admițând în

totalitate cererea de chemare în judecată.

În ceea ce privește

onorariul de avocat, Curtea a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C.

proc. civ., în sensul reducerii acestuia la un cuantum rezonabil.

Suma totală a

onorariului avocațial achitat de apelanta-reclamantă în fazele procesuale de

primă instanță și apel este de 35.537,19 lei, dovedită cu chitanțele: din 31

octombrie 2012, din 30 aprilie 2013, din 31 mai 2013, din 31 ianuarie 2014, din

29 noiembrie 2013, din 31 octombrie 2013, din 30 august 2013, din 30 septembrie

2011, din 30 noiembrie 2011, din 31 ianuarie 2012, din 30 martie 2012, din 30

septembrie 2013, din 28 februarie 2014, din 31 martie 2014, din 30 iunie 2014

și din 30 mai 2014.

Analizând criteriile

prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., Curtea a constatat că munca

îndeplinită de avocat este dovedită prin înscrisurile administrate în cauză și

că natura pricinii este complexă, însă a avut în vedere faptul că dosarul a

necesitat două termene de judecată în fața tribunalului, astfel că din totalul

contravalorii facturilor din 31 octombrie 2012, din 30 aprilie 2013, din 29

noiembrie 2013, din 31 octombrie 2013, din 30 august 2013, din 30 septembrie 2011,

din 30 noiembrie 2011, din 31 ianuarie 2012, din 30 martie 2012, din 31 mai 2013

și din 30 septembrie 2013 (în sumă de 23.720,34 lei), a stabilit suma de 8.183,15

lei reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu de avocat) în primă instanță.

La aceasta, se adaugă

contravaloarea facturilor din 31 ianuarie 2014, din 31 martie 2014, din 30

iunie 2014, din 30 mai 2014 și din 28 februarie 2014, în sumă de 11.816,85 lei,

reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu de avocat) în apel.

Curtea a precizat că,

așa cum s-a statornicit deja în practica judecătorească, faptul că instanța, în

aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., fixează un cuantum al

onorariului care va fi pus în sarcina părții căzute în pretenții, nu înseamnă

că intervine în contractul de asistență juridică dintre avocat și clientul său,

în sensul că nu îl modifică și nu îl anulează, în tot sau în parte. Acest

contract se menține în integralitate între reclamantă și apărătorii săi, în

sensul că aceasta va plăti avocaților aleși întregul onorariu convenit,

întrucât convențiile legal încheiate au putere de lege. Instanța a apreciat

doar în ce măsură acest onorariu va fi pus, cu titlu de cheltuieli de judecată,

în sarcina părții adverse care a pierdut procesul, ceea ce semnifică crearea

unui raport juridic execuțional doar între părțile litigiului.

Cu privire la cererea

de aderare la apel formulată de pârâta SC B. SRL, Curtea a constatat că sunt

întrunite condițiile prevăzute de art. 293 C. proc. civ., având în vedere că

pârâta tinde, prin aderarea la apelul părții adverse, la schimbarea hotărârii

primei instanțe.

De asemenea, sunt

îndeplinite în cauză și dispozițiile art. 60 C. proc. civ., potrivit cărora

partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să

se îndrepte cu o cerere de chemare în garanție, în cazul în care ar cădea în

pretenții.

Astfel, Curtea a constatat

că probele administrate în cauză susțin afirmațiile pârâtei potrivit cărora a

comandat piesele de schimb pentru autovehicule, purtând marca ..., de la firma

D., din Turcia, și că s-a bazat în realizarea acestei comenzi pe asigurările

primite de la reprezentanții furnizorului D., în sensul că societatea D. are

dreptul de a le comercializa pe teritoriul Uniunii Europene.

Prin urmare, Curtea a

constatat întemeiate apărările pârâtei potrivit cărora a fost indusă în eroare

de chemata în garanție, în sensul că aceasta ar avea dreptul de a comercializa

produsele purtând marca ... pe teritoriul Uniunii Europene, situație în care a

constatat că se impune admiterea cererii de chemare în garanție, sens în care a

dispus, admițând, în prealabil, cererea de aderare la apel.

În conformitate cu

dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. rap. la art. 60-63 C. proc. civ.,

având în vedere că pârâta-chemată în garanție D. a căzut în pretenții prin

admiterea apelului provocat și a cererii de chemare în garanție împotriva sa,

Curtea a dispus obligarea sa la cheltuieli de judecată către pârâtă.

Împotriva deciziei

menționate, a declarat recurs pârâta SC B. SRL, criticând-o pentru nelegalitate

în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

1.

Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 12 și 13 din

Regulamentul C.E. nr. 207/2009 (al căror conținut se regăsește și în Directiva nr.

2008/95/CE, precum și în art. 39 din Legea 84/1998 privind mărcile și

indicațiile geografice).

Astfel,

contrar interpretării instanței de apel, art. 13 nu reprezintă o normă de

excepție, ci o regulă aplicabilă în toate situațiile în care este pusă în

discuție introducerea unor produse pe teritoriul statelor membre. Drept urmare,

nu se pune problema ca, prin aplicarea art. 12 lit. c) din Regulament, să se

extindă câmpul de aplicare a unei norme de excepție (art. 12) la o altă normă

de excepție (art. 13). Art. 12 lit. c) reprezintă o normă de excepție și prin

urmare derogatorie de la art. 13, întrucât se aplică în special produselor care

au destinația de accesorii sau piese detașabile.

Art.

12 lit. c) constituie în favoarea oricărui terț un drept de folosință asupra

unei mărci înregistrate de o altă persoană, cu condiția ca actele de folosință

să fie necesare în vederea indicării destinației produsului, subliniind,

totodată, că acest text are o aplicabilitate specială în domeniul

comercializării accesoriilor și pieselor detașabile.

De

aceea, norma are deplină aplicabilitate în speță, întrucât societatea pârâtă a

dorit să importe piese de schimb originale, care poartă marca titularului cu

acordul acestuia și în scopul de a indica destinația produsului, iar produsele

respective sunt piese de schimb detașabile, destinate reparației

autovehiculelor care, la rândul lor, poartă marca ....

Este

eronat raționamentul instanței de apel în sensul că art. 12 nu este aplicabil

în cauză, întrucât ar trebui aplicat cu prioritate art. 13 din Regulament,

referitor la epuizarea dreptului la marcă.

Piesele

de schimb pentru autovehicule nu reprezintă produse în sensul legislației

privind mărcile, ele fiind încadrate în categoria produselor accesorii și a

pieselor detașabile, raportat la destinația lor funcțională.

Pentru

această categorie de produse există o normă specială, care derogă de la dreptul

comun și care se referă la limitarea drepturilor titularului mărcii. În

conformitate cu aceste norme speciale și derogatorii, titularul mărcii nu este

îndreptățit să interzică terților utilizarea în comerț a mărcii sale atunci

când se impune indicarea destinației unui produs sau a unui serviciu, în

special când este accesoriu sau piesă detașată.

În

speță, piesele de schimb pentru autovehicule sunt destinate să înlocuiască

piesele montate inițial pe autovehicul, la momentul producerii sale (piesele de

prim montaj) și sunt fabricate astfel încât să asigure toate funcțiile tehnice

ale pieselor de prim montaj.

Piesele

de schimb pot fi folosite numai pentru reparația autovehiculelor pentru care

sunt destinate, în cauză, pentru reparația autovehiculelor .... Prin urmare,

trebuie ca între piesele de schimb destinate autovehiculelor ... și aceste

autovehicule să poată fi realizată o legătură clară de identitate.

Mai

mult, art. 13 din Regulament reprezintă o normă cu aplicabilitate generală, în

sensul că se referă la toate tipurile de produse, în timp ce dispozițiile art. 12

lit. c) se referă la o anumită categorie de bunuri, anume accesorii și piese

detașabile. Prin urmare, art. 12 lit. c) are caracter de norma specială

raportat la art. 13 și, deci, se aplică cu prioritate, conform principiului specialia

generalibus derogant.

Piesele

de schimb în cauză sunt produse de origine, care au fost fabricate potrivit

specificațiilor și standardelor de producție prevăzute de producătorul

vehiculului pentru fabricarea unor produse utilizate pentru asamblarea

vehiculului în cauză.

Acest

fapt este recunoscut chiar de către reclamantă, care afirmă că produsele poartă

marca ... cu acordul titularului mărcii, precum și că titularul mărcii a fost

de acord cu comercializarea produselor pe un anumit teritoriu (Turcia). Din

aceste afirmații rezultă fără echivoc faptul că produsele poartă marca ... și

că au fost introduse în comerț în baza unui contract de licență încheiat între

titularul mărcii și producător.

Prin

urmare, sunt neîntemeiate considerentele deciziei instanței de apel privind

faptul că mărcile apelantei ar fi fost folosite într-un mod nelegal și că

societatea recurentă ar fi trebuit să aplice pe produsele importate mărcile

proprii. Atât timp cât produsele sunt produse originale, pe aceste produse nu

putea fi aplicată o altă marcă.

Această

situație este diferită de cea în care piesele de schimb au fost produse de

terțe firme care nu au încheiat un acord de licențiere cu titularul mărcii,

astfel încât acestea trebuie, într-adevăr, să indice proveniența pieselor și să

aplice mărcile producătorilor respectivi. Or, cât timp, în cauză, piesele sunt

produse chiar sub licența titularului mărcii, ele pot fi comercializate sub

mărcile titularului.

Mai

mult, comerciantul care pune în vânzare piese originale nu va aplica niciodată

marca sa proprie pe piesele respective, întrucât, în acest mod, ar induce în

eroare consumatorul, fapt ce nu a fost observat de către instanța de apel.

În

realitate, scopul mărcii este acela de a identifica produsele, iar în speța de

față acest scop este atins, întrucât marca aplicată pe produse atestă faptul că

aceste produse sunt originale, aspect recunoscut în repetate rânduri de către

apelanta reclamantă.

Având

în vedere aceste argumente, importul acestor piese de schimb de origine, nu

încalcă nicio normă legală aplicabilă și, prin urmare, nu încalcă nici

drepturile titularului mărcii. Mai mult, reclamanta nu are dreptul de a

solicita interzicerea utilizării de către terți a mărcii pentru producția,

comercializarea ori importul pieselor de schimb auto întrucât, pe de o parte,

piesele sunt originale, purtând mărcile în baza unui raport juridic, iar, pe de

altă parte, acestea fac parte din categoria produselor detașabile, fiind părți

componente ale produsului final (autovehiculul), iar drepturile titularului

mărcii sunt limitate prin legislația în vigoare.

de apel nu a aplicat dispozițiile legale privind condițiile atragerii

răspunderii civile delictuale, cu toate că admiterea acțiunii, chiar dacă

acțiunea s-a întemeiat pe prevederile legislației privind protecția mărcilor, presupunea

întrunirea în mod cumulativ a acestora în persoana pârâtei.

Instanța

de apel a apreciat în mod eronat că în cauza de față nu s-ar aplica

dispozițiile legale privind existența unui prejudiciu în patrimoniul

reclamantei pentru a putea fi atrasa răspunderea civilă delictuală a pârâtei,

iar în ceea ce privește celelalte condiții pentru atragerea răspunderii civile

delictuale nu s-a pronunțat în niciun fel în considerentele deciziei recurate.

În

cauză, niciuna dintre condiții nu este îndeplinită, motiv pentru care acțiunea

reclamantei trebuia respinsă.

Astfel,

fapta ilicită nu există, atât timp cât din documentele depuse la dosar cât și

din afirmațiile ulterioare ale reclamantei, produsele sunt originale și, prin

urmare, poartă mărcile reclamantei în temeiul unul acord de licențiere, nefiind

întrunită situația unei fapte de contrafacere, așa cum a încercat reclamanta să

susțină prin afirmațiile potrivit cărora „produsele poartă fără drept mărcile”.

Importul

unor produse originale nu constituie o faptă ilicită decât dacă ar fi interzis

în mod expres de o normă legală imperativă, or, astfel cum s-a arătat la pct.

1, nu există o astfel de normă care să aibă aplicabilitate în speță.

De

asemenea, reclamanta nu a suferit niciun prejudiciu. Bunurile despre care se

afirmă că ar încălca drepturile ce rezultă din mărcile sale nu au fost

introduse pe teritoriul Uniunii Europene, prin urmare nu a existat un act de

import al acestor bunuri. Bunurile se află și în prezent în custodia

autorităților vamale, motiv pentru care interesele reclamantei nu au fost

prejudiciate.

Reclamanta nu a făcut

vreo dovadă în sensul existenței unui prejudiciu în patrimoniul său,

limitându-se a indica în acțiunea introductivă faptul că „importul paralel

făcut de către pârâta în cauză creează titularului de marca grave prejudicii

materiale, cât și morale, prin pierderea posibilității acestuia de a controla

rețeaua de distribuție a propriilor lui produse până la consumatorul final,

produse asupra cărora beneficiază de un drept de proprietate intelectuală”. Această

afirmație nu poate fi considerată ca făcând dovada existenței prejudiciului,

fiind o simplă susținere nedovedită.

Mai

mult, dreptul invocat de reclamantă nu există în realitate. Astfel, reclamanta

nu este titulara unui drept de control asupra distribuției produselor importate

de societatea pârâtă, întrucât produsele în cauză nu aparțin reclamantei. Ele

au fost produse de o terță firmă din Turcia, în temeiul unul contract de

licențiere încheiat cu titularul mărcii, iar producătorul le-a pus ulterior în

comerț. Prin urmare, reclamanta nu deține niciun drept asupra produselor

respective și nu poate solicita protejarea dreptului său de a controla

distribuția acestor produse.

În

absența unei fapte ilicite și a unui prejudiciu, nu există nici legătură de

cauzalitate între acestea.

În

ceea ce privește vinovăția, reclamanta nu a probat existența culpei din partea

societății pârâtei în legătură cu importul produselor ce fac obiectul acțiunii

sale.

În

realitate, pârâta a făcut dovada că a fost de bună credință, solicitând

partenerului contractual să-i confirme că are dreptul de a comercializa

produsele pe teritoriul statelor Uniunii Europene.

Deși

reclamanta, prin susținerile formulate în cuprinsul acțiunii introductive, a admis

că este necesar să probeze îndeplinirea tuturor condițiilor răspunderii civile

delictuale, ulterior respingerii acțiunii, și-a schimbat opinia și a argumentat

în cuprinsul apelului că nu este necesară existența unei culpe și nici a unui

prejudiciu.

Cu

toate acestea, instanța de apel a reținut că pentru atragerea răspunderii pârâtei

nu este necesar să se dovedească existența unui prejudiciu, iar cu privire la

celelalte condiții nu s-a pronunțat în vreun fel, motiv pentru care decizia

este nelegală.

Examinând

decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului,

Înalta Curte constată următoarele:

1.

Instanța de apel a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a formulată

în cauză de către reclamanta A., dispunând interzicerea utilizării de către pârâta

SC B. SRL, în modalitățile expres indicate în dispozitivul deciziei, a semnului

identic mărcilor comunitare, aparținând reclamantei; totodată, a dispus măsuri

de înlăturare a consecințelor actelor de încălcare a drepturilor exclusive ale

titularului mărcilor.

Pentru

a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că pârâta a importat din

Turcia produse originale (186 piese de schimb sau părți din autoturism), iar

reclamanta, în calitate de titular al mărcilor, și-a dat acordul pentru

comercializarea acestor produse doar în Turcia, nu și în spațiul comunitar. În

acest caz, nu a operat epuizarea dreptului la marcă, în sensul art. 13 din

Regulamentul (C.E.) nr. 207/2009 privind marca comunitară, din moment ce produsele

au fost introduse pe piața comunitară sub această marcă fără consimțământul

titularului mărcii, astfel încât titularul este îndreptățit să-și exercite

drepturile exclusive prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din

Regulament.

Prin

motivele de recurs, a fost criticat, în primul rând, modul de interpretare și

aplicare, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 12 și 13 din

Regulamentul mărcii comunitare, susținându-se, în esență, că art. 12 lit. c)

reprezintă o normă de excepție și, prin urmare, derogatorie de la art. 13,

întrucât se aplică în special produselor care au destinația de accesorii sau

piese detașabile, iar acțiunea reclamantei trebuia respinsă, întrucât sunt

întrunite condițiile de aplicare a prevederilor art. 12 lit. c) din Regulament.

Criticile

cu acest obiect nu sunt fondate.

Art.

12 lit. c) din Regulament prevede că titularul unei mărci comunitare nu poate

interzice terților utilizarea în comerț a mărcii „atunci când se impune pentru

indicarea destinației unui produs sau a unui serviciu, în special când este un

produs accesoriu sau piesă detașată”, în timp ce art. 13 prevede că titularul unei

mărci comunitare nu poate interzice folosirea acesteia „pentru produse care au

fost introduse pe piață în Comunitate sub această marcă de către titularul

mărcii sau cu acordul său”.

Susținând

că art. 12 lit. c) reglementează o situație de excepție de la art. 13,

recurenta - pârâta pornește de la o anumită interpretare a dispozițiilor art. 12

lit. c), care conduce la concluzia că, ori de câte ori titularul a aplicat marca

pe un produs accesoriu sau pe o piesă detașabilă ori și-a dat consimțământul

pentru folosirea în acest fel a mărcii de către un terț, este legitimată

folosirea ulterioară a mărcii de către orice terț pentru produsele respective.

În acest caz, titularul nu poate interzice utilizarea lor pe teritoriul Uniunii

Europene, chiar dacă aceste

produse purtând marca nu au fost introduse pe piață în

Uniunea Europeană de către el însuși sau cu acordul său.

Se

constată că premisa raționamentului juridic astfel conceput este greșită, întrucât,

chiar dacă s-ar accepta interpretarea art. 12 lit. c), propusă de către

recurentă (considerentele pe acest aspect urmează a fi dezvoltate separat), nu

poate fi primită consecința pe care recurenta o extrage din această interpretare,

anume instituirea unui caz de excepție de la art. 13 din Regulament.

După

cum s-a arătat, în mod corect, în considerentele deciziei, atât art. 12, cât și

art. 13 din Regulament, reglementează situații de excepție de la regula privind

exercitarea drepturilor exclusive recunoscute titularului unei mărci

înregistrate, prevăzută de art. 9 din Regulament, ambele norme consacrând

limitări ale exercițiului acestor drepturi.

Fiind

vorba despre o situație de