ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5883/2012

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. supra recursului civil de față, constată următoarele: 1. Instanța de fond Tribunalul București, secția a III - a prin sentința civilă nr. 1197 din 7 iulie 2010 a respins cererea formulată de reclamanta-pârâtă SC A.I.H. SRL în contradictoriu cu pârâtul Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (O.S.I.M.), pentru lipsa calității procesuale pasive și ca neîntemeiată cererea formulată în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC A.T.C. SRL. A fost admisă cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă SC A.T.C. SRL în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă SC A.I.H. SRL și cu pârâtul O.S.I.M. A anulat marca națională nr. X - „B.C.C.”. A fost obligată reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a 26.507,25 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție s-au reținut următoarele: Reclamanta SC A.I.H. SRL, în calitate de titulară a certificatului de înregistrare a mărcii „B.C.C.” eliberat de O.S.I.M. la data de 24 martie 2006, marcă înregistrată sub nr. X pentru clasele 35, 37 și 43, a chemat în judecată, la 16 aprilie 2009 pe pârâta SC A.T.C. SRL și pe pârâtul O.S.I.M., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate că mărfurile produse de pârâtă - cafea - poartă însemnele mărcii reclamantei, fapt ce aduce atingere drepturilor sale exclusive de proprietate intelectuală asupra acesteia; să interzică producerea și comercializarea neautorizată de către pârâtă a produselor purtând mărci identice sau similare cu marca reclamantei și să oblige pârâta la plata sumei de 150.000 euro, prejudiciu material ca urmare a folosirii mărcii reclamantei.

Reclamanta a susținut că pe durata folosirii pe ambalajele pârâtei a mărcii sale, reclamanta a înregistrat pierderi financiare majore prin diminuarea vânzărilor. Deși a atenționat pe pârâtă să înceteze orice folosire a mărcii sale, deoarece prin folosirea însemnelor „B.C.C.” pe produsele comercializate i se creează un prejudiciu, pârâta nu s-a conformat. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 35 din Legea nr. 84/1998. La data de 7 mai 2009, O.S.I.M. a solicitat prin întâmpinare admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive, raportat la atribuțiile sale decurgând din dispozițiile art. 93 din Legea nr. 84/1998 și art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 573/1998. Pârâta SC A.T.C. SRL prin întâmpinare a solicitat anularea celui de-al treilea capăt de cerere ca netimbrat, iar pe fond a susținut că reclamanta nu are un drept exclusiv asupra elementului verbal „C.”, deoarece înregistrarea mărcii reclamantei de către O.S.I.M.

a fost făcută cu această mențiune expresă. S-a arătat că pârâta este titulara mărcii individuale combinate nr. Y „S.” pentru clasele de produse 30, 35, 39, 40 și 43, iar utilizarea expresiei „B.C.C.” se face pentru categorii de produse care nu se află sub protecția mărcii aparținând reclamantei, ca un indicator de produse din gama S., iar nu ca marcă, astfel încât nu se poate reține vreo încălcare a drepturilor exclusive ale reclamantei. Cu privire la cererea de obligare la plata sumei de 150.000 euro, pârâta a arătat că reclamanta nu a dovedit prejudiciul material pretins. Pârâta a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat anularea mărcii reclamantei pentru nerespectarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) și d) din Legea nr. 84/1998.

S-a susținut că marca „B.C.C.” este alcătuită dintr-o formațiune de trei cuvinte, dar care în realitate are în compunere un substantiv și un adjectiv. Pentru substantivul „C.”, reclamanta-pârâtă nu are un drept exclusiv, potrivit certificatului de înregistrare. Celelalte două cuvinte constituie un adjectiv - un calificativ devenit uzual și lipsit de caracter distinctiv. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 3 lit. a), art. 5 lit. b), c) și d) și art. 48 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998. La data de 4 iunie 2009, O.S.I.M. a exprimat un punct de vedere în sensul respingerii cererii reconvenționale și a arătat că este necesar ca marca să identifice originea produsului sau a serviciului pentru a permite consumatorului cu ocazia unei achiziții ulterioare aceeași alegere sau să facă o altă alegere, după cum experiența a fost sau nu pozitivă.

La 17 iunie 2009 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a O.S.I.M. în ceea ce privește cererea de chemare în judecată. Pe fondul cauzei tribunalul a constat că r eclamanta

SC A.I.H. SRL

este titulara drepturilor de proprietate industrială asupra mărcii „B.C.C.”, pentru clasele de produse 35 - gestiunea afacerilor comerciale; regruparea în avantajul terților a espresoarelor și automatelor pentru băuturi calde (cu excepția transportului lor) permițând consumatorilor să le vadă și să le cumpere comod; 37 - servicii de reparații și întreținere (service) pentru automate și espresoare; 43 - servicii de închiriere a espresoarelor și automatelor pentru băuturi calde, astfel cum rezultă din certificatul de înregistrare a mărcii nr. X (fila 5) cu durată de protecție de 10 ani începând cu data de 24 martie 2006, în care s-a menționat expres faptul că titularul mărcii nu are un drept exclusiv asupra elementului verbal „C.”.

În consecință, potrivit art. 35 din Legea nr. 84/1998, reclamanta are un drept exclusiv de folosire a mărcii fiind îndreptățită să solicite interzicerea folosirii de către terțe persoane în activitatea comercială din același domeniu și fără consimțământul său a unor semne asemănătoare sau identice cu marca sa. Pârâta comercializează cafea sub marca „S.” (înregistrată sub nr. Y din 24 august 2007) și cu mențiunea aplicată pe ambalaj „B.C.C.”, aspect necontestat în cauză și dovedit cu înscrisurile depuse de reclamantă atașat cererii de chemare în judecată. Pentru ca reclamanta să beneficieze de dispozițiile art. 35 din Legea nr. 84/1998 este necesar ca marca sa să fie valabil înregistrată, aspect care face necesară analizarea cu prioritate a cererii reconvenționale, ce are ca obiect anularea mărcii în condițiile art. 48 din Legea nr. 84/1998, sancțiune ce produce efecte retroactive în măsura aplicării sale.

S-a constatat că pârâta-reclamantă a dovedit că sintagma „B.C.C.” este folosită nu numai în domeniul transporturilor aeriene, ci și pentru alte tipuri de produse și servicii, respectiv servicii hoteliere, de taximetrie, de telefonie, produse cosmetice, birotică. S-a reținut în cauză un punct de vedere exprimat de specialiști în lexicografie, profesor universitar dr. M.N. și lector universitar C.D.C., potrivit căruia expresia „B.C.C.” este folosită curent în limba engleză modernă, ca determinant, pe lângă alt substantiv regent, pentru a descrie o calitate deosebită a substantivului lângă care este întrebuințată (calitatea superioară oferită de producător și costul mare perceput de firma ofertantă pentru produsele/ serviciile respective) și că expresia a devenit uzuală, fiind folosită curent în limba engleză modernă ca expresie cu grad superlativ pentru a descrie o calitate deosebită a unui substantiv determinant.

Cu privire la cererea reconvențională, tribunalul a constatat că marca înregistrată a reclamantei este compusă din sintagma „B.C.C.”, sintagmă uzuală în practicile comerciale pentru desemnarea unor produse și servicii de calitate superioară, lipsită de distinctivitate și care indică calitatea produselor oferite publicului consumator, sintagmă alăturată termenului „C.”. Tribunalul a reținut cu privire la aceasta, pe lângă dovezile privind folosirea uzuală a termenului și părerea specialiștilor și faptul că însăși reclamanta-pârâtă, la momentul avizului de refuz provizoriu, pentru a combate incidența art. 6 lit. c din lege (existența mărcii anterioare similare E.D. - B.C.C.

pentru aceeași clasă de produse 35) considera că sintagma „B.C.C.” se referă la calitate de nivel super premium sau servicii de categorie superioară (fila 95). Prin urmare, s-a făcut aplicarea art. 48 alin. (1) lit. a) raportat la art. 5 lit. b), c) și d) din Legea nr. 84/1998, s-a admis cererea reconvențională și s-a anulat marca pârâtei. În consecință, cererea principală a fost respinsă ca neîntemeiată. De altfel, chiar și în situația constatării validității mărcii reclamantei, tribunalul a apreciat că nu există similaritate între produsele protejate prin mărcile părților, având în vedere modalitatea de comercializare a produselor (cafea ambalată comercializată prin rețele de magazine și, respectiv, espresoare și automate pentru băuturi calde).

În ceea ce privește cel de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, s-a constatat că expertiza a stabilit că pârâta a suferit pierderi financiare din produsul a cărei comercializare se impută, fără însă să se poată stabili o legătură de cauzalitate între diminuarea vânzărilor produselor reclamantei și comercializarea cafelei pârâtei, tocmai ca urmare a modalității diferite de comercializare. A fost obligată reclamanta la plata cheltuielilor de judecată de 26.507,25 lei, onorariu avocațial. 2. Instanța de apel Curtea de Apel București, secția a IX - a, prin decizia nr. 48/ A din 10 februarie 2011 a admis apelul formulat de apelanta - reclamantă - pârâtă SC A.I.H.

SRL împotriva sentinței civile nr. 1197 din 07 iulie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată, a înlăturat dispoziția privind obligarea reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată și a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței. Intimata a fost obligată la plata către apelantă a sumei de 12.864 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Instanța de apel a observat că rațiunile pentru care instanța de fond a reținut nevalabilitatea înregistrării mărcii reclamantei au fost legate de folosirea în mod uzual în prezent a sintagmei „B.C.C.” pentru diferite tipuri de produse și servicii de calitate superioară, pe de o parte, iar pe de altă parte, de coordonatele semantice pe care această sintagmă le are pentru vorbitorii de limba engleză, potrivit opiniilor unor specialiști (cadre didactice universitare).

Acest mod de evaluare a valabilității înregistrării mărcii reclamantei-apelante a fost apreciat ca eronat pentru că, pe de o parte se depărtează de la regula potrivit căreia cauzele de nulitate a unui act juridic trebuie să fie anterioare sau concomitente emiterii lui, iar pe de altă parte pentru că se fundamentează pe neobservarea unor reguli consacrate de doctrină și jurisprudență în materia înregistrării mărcilor, respectiv acelea potrivit cărora condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un semn spre a fi înregistrabil nu trebuie verificate în abstract, ci de o manieră concretă, în legătură directă atât cu produsele/ serviciile pentru care s-a solicitat înregistrarea, cât și cu categoria consumatorului mediu (rezonabil de informat, circumspect și atent) căruia i se adresează produsele/ serviciile sub marca în discuție.

Prin înregistrarea ca marcă a semnului „B.C.C.”, reclamanta a dobândit protecție asupra acestui semn, cu disclaimer în privința elementului „C.”. Existența disclaimer-ului face ca titularul mărcii să nu beneficieze de protecția exclusivă conferită prin art. 35 din Legea nr. 84/1998 (în numerotarea existentă la data înregistrării mărcii) în privința menționatului cuvânt, fără însă ca prin acesta să se producă o fragmentare a semnului înregistrat ca marcă în elementele „B.C.C.” - ce se bucură de protecția exclusivă - și „c.” - la care se referă disclaimer-ul.

În alți termeni, instanța de apel a stabilit că semnul înregistrat ca marca își păstrează caracterul unitar, impunându-se a fi evaluat ca atare din perspectiva îndeplinirii condițiilor cerute spre a fi apt de înregistrare, prezența disclaimer-ului punându-l pe titularul acesteia în situația de a nu putea - ulterior înregistrării mărcii - să opună terților un drept exclusiv de a utiliza cuvântul „C.” în legătură cu produse/servicii identice sau similare celor pentru care marca a fost înregistrată. Procedând la evaluarea mărcii reclamantei-apelante în raport de ansamblul elementelor ce o compun, de produsele/ serviciile pentru care a fost înregistrată și de consumatorul mediu din categoria celor cărora respectivele produse/ servicii se adresează, Curtea a reținut că sintagma „B.C.C.” este integral formulată din cuvinte ce aparțin vocabularului limbii engleze, cuvinte care însă nu se regăsesc ca atare în vocabularul curent al limbii române.

De aceea, semnificația pe care o are construcția verbală „B.C.C.” în limba engleză nu poate fi privită ca una necesară, generală, esențialmente descriptivă (pentru serviciile pentru care reclamanta-pârâtă a înregistrat-o) pe teritoriul pe care marca înregistrată la nivel național își produce efectele, respectiv în România, în condițiile în care locuitorii acestui teritoriu (consumatorii de nivel mediu cărora li se adresează produsele/serviciile cărora marca le este destinată) nu folosesc în mod curent limba engleză (pentru comunicare, pentru procurarea bunurilor și serviciilor necesare traiului cotidian).

În absența unui probatoriu pertinent și concludent care să ateste cunoașterea în limba română, a semnificației sintagmei „B.C.C.” de către consumatorii produselor/serviciilor (legate de espresoare și aparate pentru băuturi calde) pentru care a fost înregistrată marca în litigiu, susținerea pârâtei reclamante în sensul că respectiva marcă ar avea caracter descriptiv, cât și aceea că marca ar fi total lipsită de distinctivitate au fost apreciate ca nefondate. Având în vedere că marca a fost înregistrată pentru servicii determinate (din clasele 35, 37 și 43) care sunt legate de expresoare și automate pentru băuturi calde, iar nu pentru produsul cafea, ce este sugerat de o manieră directă prin sintagma „B.C.C.”, este de asemenea lipsită de fundament susținerea potrivit căreia respectiva marcă ar fi compusă exclusiv din semne sau indicații putând servi în comerț pentru a desemna calitatea serviciilor oferite sub acest semn.

S-a constatat că sintagma în discuție este însă una evocatoare, aluzivă în condițiile în care, chiar și pe teritoriul României, este frecvent utilizată în diferite strategii de marketing construcția verbală „B.C.C.”, preluată dintr-o limbă de circulație internațională, pentru promovarea de produse/ servicii oferite de comercianți ca fiind unele de calitate superioară (cum reiese din înscrisurile depuse chiar de către apelantă la filele 474-489 din dosarul de apel), iar cuvântul asociat „C.” are o construcție similară echivalentului lui din limba română, fiind totodată în conexiune cu unul dintre produsele care rezultă subsecvent serviciilor cărora marca le este destinată. Astfel, unui consumator mediu, care ia contact cu un produs/serviciu ce poartă o atare mențiune îi poate fi sugerată categoria din care acestea fac parte, chiar fără ca el să cunoască traducerea respectivei construcții verbale.

Așa fiind, Curtea a apreciat că marca înregistrată a reclamantei-pârâte este una slabă, astfel că și protecția pe care aceasta i-o asigură este restrânsă, limitându-se la produse/servicii identice celor pentru care ea a fost înregistrată. S-a observat că înscrisurile depuse de apelantă ca probe în susținerea tezei potrivit căreia marca în litigiu ar fi dobândit distinctivitate, prin utilizare, relevă numai faptul că societatea a realizat, ulterior înregistrării mărcii, numeroase campanii publicitare, fără însă a oferi indicii suficiente de natură a permite instanței să stabilească eficiența pe care partea o atribuie respectivelor campanii, raportat la marca în litigiu, serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată și sporirea percepției publicului relevant în privința acestei mărci ca indicator al originii serviciului căruia îi este destinată.

Cât privește distinctivitatea pretins dobândită anterior înregistrării mărcii, s-a constatat că o atare situație nu se reflectă în probatoriul administrat de apelantă, probatoriu ce constă în înscrisuri care, fie poartă date ulterioare înregistrării, fie sunt lipsite de elemente certe care să permită instanței determinarea momentului la care au fost emise/utilizate. De altfel, distinctivitatea dobândită anterior înregistrării mărcii, chiar dovedită, ar fi fost utilă demersului analitic pendinte - din perspectiva art. 5 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 - ca apărare în cadrul acțiunii privind anularea mărcii pentru ipotezele reglementate prin art. 5 lit. b), c) și d) din Legea nr. 84/1998 (ce a făcut obiect al cererii reconvenționale).

Cum cererea reconvențională a fost găsită neîntemeiată pentru alte considerentele, expuse anterior, Curtea a constatat că prin reținerea netemeiniciei susținerilor relative la distinctivitatea dobândită prin folosire anterior înregistrării, este fără consecință în ce privește poziție procesuală a apelantei. Produsul pe care pârâta-reclamantă îl comercializează, cafea, într-un ambalaj pe care este aplicată sintagma „B.C.C.”, nu face parte din ansamblul serviciilor pentru care a fost înregistrată marca cu același conținut, al cărei titular este reclamanta-pârâtă.

S-a constatat că în mod corect s-a reținut că acest produs este complementar/conex unora dintre serviciile menționate (cele legate de expresoare), însă, dat fiind caracterul slab al mărcii apelantei, s-a apreciat că utilizarea de către intimată a sintagmei „B.C.C.” alături de marca (S.) sub care aceasta își desface produsul nu este de natură a genera riscul asocierii acestuia cu serviciile pentru care a fost înregistrată marca apelantei (constând în regruparea în avantajul terților a espresoarelor și automatelor pentru băuturi calde pentru a permite consumatorilor să le vadă și să le cumpere comod ; servicii de reparații și întreținere pentru automate și expresoare; servicii de închiriere a espresoarelor și automatelor pentru băuturi calde).

Pentru aceste considerente, Curtea a constatat că nu poate fi reținută incidența prevederilor art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 și a menținut soluția primei instanțe de respingere, ca neîntemeiată, a acțiunii în contrafacere inițiată de reclamanta-pârâtă SC A.I.H. SRL împotriva pârâtei-reclamante SC A.T.C. SRL. Constatând, față de soluția reținută în privința cererii reconvenționale, că reclamanta-pârâtă nu mai are calitatea de parte căzută în pretenții față de titularul cererii reconvenționale spre a datora acesteia cheltuielile de judecată efectuate la prima instanță, s-a dispus înlăturarea dispoziției din sentința apelată de obligare a reclamantei pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Reținând că, față de soluția pronunțată în apel, intimata are calitate de parte căzută în pretenții, s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. și a fost obligată această parte la plata către apelantă a sumei de 12.864 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. 3. Recursurile Recursul pârâtei SC A.T.C. SRL. Recurenta - pârâtă a criticat decizia Curții de Apel cu privire la respingerea cererii reconvenționale, având ca obiect anularea mărcii reclamantei, precum și cu privire soluționarea cererii de cheltuieli de judecată, critici care au fost întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 si 9 C. proc. civ., soluția instanței de apel bazându-se pe o interpretare și aplicare greșită a textelor legale și principiilor de drept relevante.

În dezvoltarea acestor critici, recurenta a susținut, în esență, următoarele. Cererea reconvențională - care a avut ca obiect constarea că marca națională nr. x - „B.C.C.”, a fost înregistrată pentru produsele și serviciile din clasele 35, 37 și 43 cu încălcarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) și d) din Legea nr. 84/1998, cu consecința anulării acesteia în conformitate cu dispozițiile art. 48 alin. (1) lit. a) din aceeași lege - a fost corect soluționată de Tribunalul București a constatat caracterul fondat al acesteia și a dispus anularea mărcii nr. X - „B.C.C.”, înregistrată de reclamantă.

Recurenta pârâtă a arătat că este nefondată soluția curții de apel, prin care în mod greșit a fost infirmată sentința Tribunalului și a fost respinsă cererea reconvențională ca neîntemeiată - bazată pe două aspecte principale respectiv categoria publicului consumator și, respectiv, gradul de cunoaștere de către acest public a limbii engleze, cu consecințe directe asupra gradului de înțelegere a semnificației sintagmei „B.C.C.”.

Sub primul aspect (p ublicul consumator căruia îi sunt adresate serviciile oferite sub marca „B.C.C.”), s-au învederat următoarele: Deși se rețin principiile enunțate, care sunt corecte - în sensul că analiza îndeplinirii condițiilor de înregistrare a unei mărci nu trebuie făcută în abstract ci raportată concret la produse sau servicii precum și în raport de publicul consumator căruia îi sunt adresate respectivele produse și servicii - instanța de apel a evitat sau a omis să facă orice fel de analiză cu privire la categoria de public vizat de către serviciile oferite sub marca „B.C.C.”. Curtea s-a limitat la definirea publicului țintă ca fiind consumatorul mediu, pentru ca apoi, în analiză, să lărgească categoria publicului țintă la întreaga populație a României, populație căreia îi lipsesc, în aprecierea instanței, cunoștințele de limba engleză necesare pentru a putea înțelege semnificația sintagmei „B.C.C.”.

Astfel Curtea a omis să identifice în concret publicul țintă vizat de serviciile oferite de către titulara mărcii „B.C.C.” rezumându-se la o analiza în abstract, raportată la totalitatea publicului consumator din România. O analiza atentă a serviciilor oferite de către Alcor sub marca „B.C.C.”, impunea observarea faptului că publicul țintă al acestei mărci este unul mult mai restrâns. Acesta este indicat expres în websit-ul www.a.-h.ro, unde sunt prezentate serviciile oferite de către titularul mărcii „B.C.C.”, servicii care sunt adresate exclusiv societăților comerciale, care au astfel posibilitatea „să ofere angajaților și vizitatorilor un confort sporit” permițându-le acestora să găsească cea mai bună soluție pentru „bucătăria de la birou”.

Alcor comercializează espresoare si automate de băuturi calde destinate societăților comerciale, fie pentru uzul intern al acestora (pentru angajați) fie pentru folosirea acestora în spațiile de lucru cu publicul (showroom-uri, săli de așteptare). Automatele, espresoarele precum și băuturile pe care acestea le prepară sunt comercializate sub mărci aparținând unor producători de renume din domeniile respective. A. comercializează espresoare și automate de cafea produse de campanii ca M., S. sau W.M.F. precum și cafea produsă de J., I., L. sau K., aceste mărci fiind cele la care este expus consumatorul final, angajat sau vizitator al unei societății comerciale care beneficiază de serviciile reclamantei.

Consumatorul final al cafelei și băuturilor calde nu este niciodată expus mărcii de servicii B.C.C., nu are nici o legătură directă cu titularul acestei mărci, și nici nu este beneficiarul direct al serviciilor prestate de către acesta sub marca respectivă. Consumatorul final nu se va uită niciodată în spatele automatului de cafea pentru a vedea cine este responsabil de repararea acestuia, pentru că această informație nu îi interesează, singurii interesați de aceasta informație sunt reprezentanții societăților comerciale care au achiziționat respectivul aparat, consumatorii reali ai serviciilor oferite de către Alcor sub marca „B.C.C.”. Sub al doilea aspect (gradul de înțelegere a semnificației sintagmei „B.C.C.” în cadrul publicului consumator), recurenta a relevat următoarele: Calificarea publicului consumator făcută de către instanță este una eronată.

Publicul consumator este unul mult mai restrâns, specializat și în consecință cu un nivel de educație peste media consumatorului mediu român, caracteristică ce contrazice concluzia instanței cu privire la gradul de cunoaștere a limbii engleze în cadrul acestui public. S-a mai susținut că administrarea unui probatoriu în acest sens este superfluă, un public format în mod exclusiv din membrii unei comunități de afaceri are cunoștințe suficiente de limba engleză care sunt de natură să asigure o înțelegere întocmai a semnificației sintagmei „B.C.C.”. Acest fapt prin sine însuși a fost considerat de recurentă suficient pentru a infirma raționamentul care a stat la baza deciziei instanței de apel cu privire la cererea reconvențională.

Recurenta a mai criticat soluția atacată și pentru alte aspecte: Folosirea unor argumente contradictorii. Deși se reține că sintagma „B.C.C.” este formată în mod exclusiv din cuvinte în limba engleză care nu se află în vocabularul curent al limbii române, fapt infirmat de Dicționarul Explicativ al Limbii Române (care include definiția cuvântului „business” încă din ediția din anul 1998), precum și de alte dicționare ale limbii române :Noul Dicționar Explicativ al Limbii Române(2002), Dicționar de neologisme(1986), care menționează cuvântul „business” în cadrul cuvintelor folosite în limba română de peste 25 de ani. Instanța de apel a constatat, în ce privește cuvintele „C.” și „c.” că acestea au o construcție similară cu echivalentul lor din limba română.

Ca urmare, reținând și faptul că publicul consumator este unul cu o educație peste medie și care activează în mediul de afaceri, nu mai poate fi susținută în nici un caz concluzia instanței de apel conform căreia, publicul consumator nu are o înțelegere întocmai a semnificației sintagmei „B.C.C.”. S-a mai arătat că instanța de apel își contrazice singură aceasta concluzie în paragraful în care analizează existența unei posibile încălcări a mărcii „B.C.C.”.

Astfel, s-a constatat că „sintagma menționată este una evocatoare, aluzivă în condițiile în care, chiar și pe teritoriul României, construcția verbală „B.C.C.”, preluată dintr-o limbă de circulație internațională, este frecvent utilizată în diferite strategii de marketing, pentru promovarea de produse/ servicii oferite de comercianți ca fiind unele de calitate superioară”,concluzia contradictorie la care ajunge instanța de apel fiind că deși publicul consumator nu înțelege semnificația mărcii, aceasta este însă evocatoare. Recurenta a criticat acest raționament defectuos, fondat pe două premize care se exclud reciproc. Într-o primă formulare instanța conchide că este imposibil ca o sintagmă să fie evocatoare în măsura în care înțelesul său nu este perceput de către publicul consumator.

Cu toate acestea instanța, deși constată că marca nu este formată din indicații putând servi în comerț pentru a determina calitatea serviciilor oferite, reține că sintagma este folosită în mod frecvent pentru promovarea de servicii/produse oferite de comercianți ca fiind unele de calitate superioară. Raționamentele folosite sunt contradictorii și se exclud reciproc. Nu este posibil ca pe de-o parte sintagma să nu desemneze servicii de calitate, iar pe de alta parte aceeași sintagma să fie folosită în mod frecvent pentru a desemna servicii de calitate. Concluzia care se impunea, a arătat recurenta, este aceea că semnificația acesteia este cunoscută publicului consumator, fiind în mod evident lipsită de distinctivitate, compusă în mod exclusiv din indicații putând servi în comerț la desemnarea calității serviciilor oferite sub această marcă.

Recurenta a mai arătat că și în cazul în care s-ar accepta aprecierea instanței de apel cu privire la publicul consumator (definit ca și consumatorul mediu român), se poate susține lipsa de distinctivitate a mărcii aflate în litigiu, având în vedere rezultatele studiilor efectuate la nivel european (Europeans and their languages, în 2005), potrivit cărora aproape 30% din populația României a declarat, la nivelul anului 2005, că are suficiente cunoștințe de limba engleză pentru a purta o conversație. Luând totodată în considerație faptul că peste 90% dintre elevii români studiază limba engleză și faptul ca studiul de mai sus a luat în considerare persoanele peste 15 ani, se poate concluziona că procentul de cunoaștere a limbii engleze este în creștere.

Referitor la al doilea motiv de critică a deciziei, a fost invocată modalitatea nelegală de soluționare a cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată de către instanța de apel atât cu privire la faza judecății în fond, cât și cu privire la faza judecății în apel. Instanța de fond a respins acțiunea introductivă a reclamantei-pârâte și a admis cererea reconvențională formulată de către pârâta-reclamantă, acordând totodată acesteia și cheltuieli de judecată, acestea fiind circumscrise atât acțiunii introductive, cât și cererii reconvenționale, așa cum factura depusă în dovedirea cuantumului cheltuielilor de judecată a tratat aceste două acțiuni în mod separat.

Modificarea sentinței de către instanța de apel, în sensul respingerii cererii reconvenționale, nu putea avea ca rezultat înlăturarea în totalitate a dispozițiilor privitoare la cheltuielile de judecată ci, în mod corespunzător, modificarea dispozițiilor cu privire la cheltuielile de judecată doar în parte, în mod exclusiv în ceea ce privește cheltuielile aferente cererii reconvenționale, astfel cum ele au fost individualizate în factura depusă la dosar. Instanța de apel, în raport de soluția pronunțată - admiterea în parte a apelului formulat, doar în ceea ce privește cererea reconvențională și respingerea apelului în ceea ce privește acțiunea introductivă în contrafacere - ar fi trebuit să compenseze cheltuielile celor două părți.

În cel mai rău caz, instanța de apel ar fi trebuit să admită doar parțial cererea privind cheltuielile de judecată în această fază procesuală formulată de către apelantă. Față de conținutul deciziei, instanța a acordat în mod greșit întreaga sumă solicitată ca și cheltuieli de judecată către apelantă, deși apelul acesteia a fost admis doar în parte, fapt pentru care recurenta pârâtă a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată efectuate de părți în fond și apel în raport de dispozițiile art. 276 C. proc. civ. potrivit cărora „când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor”.

Recursul reclamantei SC

A.I.H. SRL

În drept a fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., i nterpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor referitoare la acțiunea în contrafacere și în despăgubiri (în special art. 36 din Legea nr. 84/1998 și art. 74 din O.U.G. nr. 100/2005, precum și a principiilor statuate de către CJCE în aprecierea riscului de confuzie. S-a susținut că s oluția instanței de apel este greșită, printre alte, datorită insuficientei înțelegeri de către instanță a serviciilor protejate de marcă, unul din principalele servicii fiind închirierea automatelor de cafea și alte băuturi calde, lucru ce presupune plasarea unor astfel de aparate automate la sediul diverșilor clienți și asigurarea funcționării normale a aparatelor respective, în vederea alimentării continue a automatelor de cafea cu cafea și alte băuturi calde.

Serviciul protejat de marcă referindu-se la închirierea, întreținerea și reparațiile prestate de reclamantă. Recurenta a criticat faptul că instanța de apel nu a ținut cont de jurisprudența comunitară în materia riscului de confuzie, enumerând, în acest sens, regulile și principiile greșit aplicate sau ignorate de instanță. Regula potrivit căreia aprecierea distinctivității se face doar în raport de produsul sau serviciul pe care semnul este chemat să îl individualizeze, „in concreto”. Cu privire la aceasta s-a susținut că i nstanța, în mod greșit, a raportat puterea distinctivă a mărcii „B.C.C.” la produsul cafea și nu la serviciile legate de automatele de cafea, respectiv regruparea în avantajul terților a espresoarelor și automatelor pentru băuturi calde, permițând consumatorilor să le vadă și să le cumpere comod, efectuarea de reparații și întreținerea acestora, sau închirierea lor.

Recurenta a susținut că deși față de produsul cafea, marca are un caracter sugestiv destul de pronunțat (acest lucru rezultând din preluarea directă a cuvântului englez „C.”), legătura acesteia cu serviciile de închiriere, întreținere, mentenanță și reparații ale automatelor de cafea închiriate este una mult mai puțin evidentă. S-a concluzionat că pentru automatele de băuturi calde, care nu distribuie cafea, marca nu ar putea avea nici măcar caracter evocator, ceea ce face ca aprecierea instanței de apel cu privire la caracterul evocator al mărcii să fie greșită. Sintagma „B.C.C.” este o construcție fantezistă care permite publicului să rețină și să identifice sursa de proveniență a serviciilor pentru automate și espresoare.

Chiar acceptând faptul că s-ar putea vorbi de un oarecare caracter sugestiv al sintagmei „B.C.C.”, în raport de automatele de cafea, legătura cu serviciile de închiriere, întreținere, reparații, mentenanță a acestor automate este mult mai diluată, astfel încât marca nu poate fi automat considerată una slabă sau, cel puțin, nu atât de slabă, încât să nu ofere protecție decât pentru servicii identice. Regula referitoare la identificarea elementului dominant și identitatea semnelor folosite. Recurenta a susținut că prin utilizarea mărcii sale de către intimata pârâtă, alături de denumirea „S.”, se permite un risc de confuzie, având în vedere că „B.C.C.” păstrează o poziție autonomă în semnul compus folosit de societatea intimată.

S-a susținut că elementul dominant - S. - este descriptiv, deci nu se poate neglija utilizarea semnului „B.C.C.” de către intimată. În acest sens, s-a criticat faptul că instanța de apel a neglijat existența sintagmei „B.C.C.” pe ambalajul cafelei intimatei. Recurenta a apreciat că marca S. este un element mai puțin important în construcția „S. B.C.C.”, iar concluzia instanței de apel - în sensul că utilizarea de către intimați a sintagmei „B.C.C.”, alături de marca „S.”, sub care aceasta își desface produsul, nu este de natură a genera riscul asocierii acestuia cu serviciile pentru care a fost înregistrată marca” - este greșită. Semnul S. este o marcă slabă și nu este marca dominantă din cuprinsul sintagmei „B.C.C.”.

În stabilirea caracterului slab trebuie avut în vedere că această componentă este folosită doar de către societatea intimată cu funcție de marcă, însă pe plan internațional aceasta desemnează un tip de cafea. Astfel etimologic, cuvântul este de origine italiană, iar în limbajul comun S.C. - reprezintă un espreso normal cu mai puțină apă.” S-a mai susținut că „S.” este o denumire de tip de cafea și din această cauză nu poate juca rolul de marcă, elementul dominant din sintagma utilizată este și rămâne marca reclamantei, „B.C.C.”, care este o marcă puternică tocmai prin prisma faptului că este un neologism, iar consumatorul percepe această construcție ca fiind fantezistă pentru serviciile de reparare, întreținere, vânzare, grupare a automatelor și espresoarelor de cafea.

S-a mai arătat că în situația în care s-ar presupune ad absurdum că „S.”, nu ar fi considerat un semn descriptiv, nu s-ar putea neglija utilizarea sintagmei „B.C.C.” pe pachetul de cafea având în vedere aceleași caractere utilizate, dimensiunile mari de scriere a acesteia, poziția centrală în cadrul ambalajului de cafea. Consumatorul obișnuit va păstra în memorie sintagma „B.C.C.”, neputând să o neglijeze. S-a mai susținut faptul că marca și semnul trebuie comparate ca întreg, acordându-se o pondere mai mare elementelor comune care ar conduce la riscul de confuzie. A treia regulă, pretins a fi fost încălcată, se referă la necesitatea de a aprecia similaritatea dintre produse sau servicii, prin luarea în considerare a tuturor factorilor pertinenți care caracterizează raportul dintre produse sau servicii (cu referire, în special la natura, destinația, utilizarea acestora, caracterul lor concurent sau complementar precum și modalitatea de comercializare).

Instanța de apel a constatat că produsul cafea este complementar/ conex unora dintre serviciile protejate de marca reclamantei (cele legate de espresoare), fără însă a determina exact de ce există acest raport de conexitate și întinderea acestei complementarități. Instanța nu a aplicat corect regulile din jurisprudența comunitară pentru a determina gradul de complementaritate al serviciilor/produselor. Dacă ar fi avut în vedere destinația și utilizarea acestora, așa cum impune jurisprudența comunitară, ar fi ajuns la concluzia că nu pot exista „servicii de întreținere, reparații, închiriere a automatelor de cafea” independent de produsul „cafea”. Legătura dintre servicii și produse este de aceea instantanee, directă și imediată.

Gradul de complementaritate foarte ridicat se traduce într-o similaritate foarte ridicată, cu consecințe directe asupra aprecierii riscului de confuzie. O altă critică s-s referit la faptul că, în aprecierea riscului de confuzie, instanța de apel nu a aplicat teoria interdependenței similaritate mărci/similaritate produse/caracter distinctiv. Instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere gradul de asemănare a semnului utilizat cu marca aparținând reclamantei (asemănare de pronunție, de ortografie și de concept exprimat), precum și faptul că elementul dominant al sintagmei utilizate este marca „B.C.C.”. De asemenea, ar fi trebuit să țină cont de faptul că produsul cafea însoțește întotdeauna produsul principal (espresoare și automate care se închiriază), și dat fiind acest caracter complementar, clienții pot crede că responsabilitatea pentru producerea cafelei comercializate de societatea intimată aparține societății reclamante.

Serviciile și activitatea economică desfășurate sub marca „B.C.C.” au ca element caracteristic esențial oferirea de cafea și/ sau băuturi calde direct din aparatul de preparare, astfel încât produsul nu este prezentat consumatorului de cafea sub o marcă distinctă de cafea, ci doar ca produs finit, băutură în sine, identificabilă exclusiv prin marca serviciului oferit. Recurenta a criticat ca nelegală și soluționarea cererii de acordare a despăgubirilor, în cauză existând îndeplinite toate elementele pentru atragerea răspunderii civile delictuale a companiei intimate.

- faptele ilicite ale pârâtei constând în comercializarea cafelei într-un ambalaj inscripționat cu marca reclamantei, ceea ce reprezintă o încălcare a drepturilor de proprietate intelectuală decurgând din marcă; - vinovăția care rezultă din modul în care este utilizată marca, pentru un produs similar cu serviciile pentru care reclamanta și-a instituit o protecție prin marcă; forma vinovăției este intenția, în materia răspunderii civile delictuale, obligația de reparare a prejudiciului cauzat fiind angajată chiar și pentru simpla culpă, chiar în forma ei cea mai ușoară; - prejudiciul în raport de care recurenta a invocat - pentru stabilirea dreptului și a cuantumului daunelor – O.U.G. nr. 100/2005, act normativ ce transpune în legislația română Directiva nr. 2004/48/CE a Parlamentului European și Consiliului European din 29 aprilie 2004, referitor la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, cu referire directă la art. 14 din acest act normativ.

În această normă se menționează modul de calcul și factorii care trebuie avuți în vedere de instanța de judecată, respectiv pierderea câștigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat și, cu titlu de alternativă, fixarea unei sume forfetare pentru daunele-interese. Cât privește cuantificarea prejudiciului, recurenta a pretins suma de 115.193 lei, calculată potrivit actelor depuse la dosar pentru efectuarea raportului de expertiză, reprezentând marja brută din vânzarea produsului S. - B.C.C.

- cafea boabe, în perioada 01 ianuarie 2008 - 16 aprilie 2009. Recurenta a apreciat că nu pot fi scăzute din marja brută cheltuielile indirecte, reprezentând costuri operaționale (cheltuieli legate de personal, cheltuieli legate de marketing, amortizarea echipamentelor, rate leasing, combustibil consumat), deoarece aceste costuri privesc modul în care contrafăcătorul a utilizat banii proveniți din vânzarea produselor care încalcă marca pentru a-și susține și rentabiliza afacerea. Recurenta a susținut că marja brută reprezintă beneficiul obținut în mod injust de către societatea intimată prin comercializarea produsului reprezentând cafea S. - B.C.C., fără a se putea face referire la profitul obținut de societatea pârâtă, având în vedere că legea vorbește despre beneficiul obținut în mod injust.

Recurenta reclamantă a arătat că a solicitat un prejudiciu minimal, cu toate că prejudiciul real suferit ca urmare a actelor de contrafacere este cu mult mai mare. S-a mai arătat că în ipoteza în care instanța ar fi avut o altă opinie, diferită, de cuantificare a prejudiciului material, aceasta nu trebuia să respingă de plano cererea de acordare a daunelor ci să procedeze la o reevaluare a acestora pe baza probelor din dosar și a criteriilor pe care le considera aplicabile. - raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu rezultă ex re, dispozițiile O.U.G. nr. 100/2005 specificând în mod expres, în art. 14, posibilitatea pentru titularul dreptului încălcat de a solicita despăgubiri pentru prejudiciile suferite ca urmare a actelor de contrafacere.

4. Analiza instanței de recurs Examinând - potrivit criticilor formulate, decizia atacată - se constată că soluția curții de apel cât privește cererea reconvențională, respinsă ca urmare a admiterii apelului reclamantei, este nelegală, împrejurare care a condus la admiterea recursului pârâtei și, respectiv, la respingerea recursului reclamantei pentru considerentele ce urmează. Recursul pârâtei SC A.T.C. SRL este fondat sub cele două motive invocate.

Se constată că instanța de apel, care a întreprins o analiză a mărcii reclamantei, în ansamblul său, a reținut că marca este înregistrată în limba engleză iar sintagma „B.C.C.” „este integral formată din cuvinte care aparțin vocabularului limbii engleze, cuvinte care nu se regăsesc în vocabularul curent al limbii române și, ca urmare, semnificația acestei sintagme în limba engleză nu poate fi privită ca una necesară, generală, esențialmente descriptivă (pentru serviciile pentru care reclamanta-pârâtă a înregistrat-o) pe teritoriul pe care marca înregistrată la nivel național își produce efectele, respectiv în România, în condițiile în care locuitorii acestui teritoriu (consumatorii de nivel mediu cărora li se adresează produsele/ serviciile cărora marca le este destinată) nu folosesc în mod curent limba engleză (pentru comunicare, pentru procurarea bunurilor și serviciilor necesare traiului cotidian).” Urmând această examinare, instanța a conchis că „în absența unui probatoriu pertinent și concludent care să ateste cunoașterea în limba română a semnificației sintagmei „B.C.C.” de către consumatorii produselor/ serviciilor (legate de expresoare și aparate pentru băuturi calde) pentru care a fost înregistrată marca în litigiu, susținerea pârâtei reclamante în sensul că respectiva marcă ar avea caracter descriptiv,

cât și aceea că marca ar fi total lipsită de distinctivitate este nefondată”. Cu toate acestea, curtea de apel și-a continuat raționamentul cu argumente de natură a infirma concluzia mai sus arătată.

Astfel s-a constatat că deși sintagma în discuție nu este compusă din cuvinte cu caracter descriptiv, fiind redactată în limba engleză, pentru același argument, redactarea în limba engleză, s-a reținut că „sintagma este una evocatoare, aluzivă, în condițiile în care, chiar și pe teritoriul României, este frecvent utilizată în diferite strategii de marketing, construcția verbală „B.C.C.”, preluată dintr-o limbă de circulație internațională, pentru promovarea de produse/servicii oferite de comercianți ca fiind unele de calitate superioară (cum reiese din înscrisurile depuse chiar de către apelantă la filele 474-489 din dosarul de apel), iar cuvântul asociat „C.” are o construcție similară echivalentului lui din limba română, fiind totodată în conexiune cu unul dintre produsele care rezultă subsecvent serviciilor cărora marca le este destinată.

Astfel, unui consumator mediu, care ia contact cu un produs/ serviciu ce poartă o atare mențiune îi poate fi sugerată categoria din care acestea fac parte, chiar fără ca el să cunoască traducerea respectivei construcții verbale”. Caracterul contradictoriu al argumentării curții de apel care a condus la soluții diferite în interpretarea mărcilor examinate, pe baza aceluiași criteriu, conduce la concluzia că se impune modificarea soluției deciziei atacate. Deși inițial instanța de apel ignoră că în cauză, chiar reclamanta nu a contestat caracterul descriptiv al mărcii sale, la momentul când a solicitat înregistrarea mărcii, potrivit adresei referitoare la avizul de refuz periodic emis de O.S.I.M., trimisă către acesta la 29 martie 2007 (fila 95 din dosarul Tribunalului București), reține că sintagma este folosită și pe teritoriul României pentru desemnarea unor servicii de calitate superioară.

Caracterul descriptiv al mărcii reclamantei, subliniat și de reclamantă, nu trebuia așadar dovedit. Se constată în mod egal că în analiza sa instanța de apel nu diferențiază publicul consumator, diferit pentru cele două mărci în discuție, potrivit claselor de servicii/produse pentru care acestea au fost înregistrate, consumatorul vizat de marca reclamantei fiind unul mult mai restrâns, beneficiarii serviciilor de exploatarea și întreținerea aparatelor espresoare și automate pentru băuturi calde, printre acestea și produsul cafea, sugerat în mod explicit și direct de sintagma „B.C.C.”, cum a reținut în mod corect instanța de fond. În mod nelegal - cu greșita interpretare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) și d) din Legea nr. 84/1998, apreciate ca neincidente în cererea de anulare a mărcii reclamantei, formulată prin cererea reconvențională - instanța de apel a infirmat soluția primei instanțe.

De altfel singurul argument pe care s-a bazat concluzia instanței de apel în sensul că nu s-a dovedit în cauză lipsa de distinctivitate a mărcii reclamantei a fost, cum s-a subliniat mai sus, formularea mărcii în limba engleză, construcție pe care chiar instanța a demolat-o în cuprinsul aceleiași decizii. Instanța de apel nu a infirmat printr-o argumentare legală, logică analiza instanței de fond în temeiul căreia s-a admis cererea reconvențională, constatându-se că marca reclamantei a fost înregistrată cu nerespectarea dispozițiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. b) și d) din Legea nr. 84/1998. Se reține, așadar că este întemeiată critica referitoare la caracterul nefondat al argumentelor folosite de curtea de apel - categoria publicului consumator și, respectiv, gradul de cunoaștere de către acest public a limbii engleze în înțelegerea sintagmei ce formează marca reclamatei - pentru respingerea cererii reconvenționale.

În temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., pentru argumentele mai sus arătate, s-a admis recursul recurentei pârâte și s-a dispus modificarea în tot a deciziei atacate, prin respingerea apelului formulat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1197 din 7 iulie 2010 a Tribunalului București secția a III-a, cu consecința păstrării acesteia. Recurenta pârâtă a mai criticat decizia curții de apel pentru modul greșit în care aceasta a soluționat cererea pârâtei de cheltuieli de judecată în proces. Ca urmare a admiterii recursului pârâtei, cu consecința modificării în tot a deciziei din apel, în temeiul art. 274 C. proc. civ., se constată fondată cererea recurentei pârâte de obligare a recurentei reclamante la plata cheltuielilor de judecată pe tot parcursul acestui proces.

Cheltuielile de judecată acordate pârâtei în primă instanță au fost consemnate în dispozitivul sentinței civile nr. 1197/2010 a Tribunalului București secția a III-a, sentință menținută potrivit celor de mai sus. Pentru fazele de judecată ale dosarului în apel și recurs, urmare soluționării recursurilor, se constată că partea căzută în pretenții este recurenta reclamantă care este ținută să suporte cheltuielile recurentei pârâte, potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. În apel pârâta a cheltuit suma de 19.278 lei, onorariu de avocat, conform facturii aflată la fila 554 în dosarul Curții de Apel București, iar în recurs, suma de 4.819 lei, cu același titlu, conform facturii aflată la fila 150 din dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a dispus așadar, obligarea recurentei reclamante la plata sumei de 24.097 lei către recurenta pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată. Recursul recurentei reclamante SC A.I. SRL. Criticile formulate de recurentă - referitoare la greșita soluționare a instanței de fond, prin respingerea acțiunii sub capetele de cerere formulate, acțiunea în contrafacere și despăgubiri, soluție confirmată în apel - sunt nefondate. Recurenta a invocat greșita interpretare a art. 36 din Legea nr. 84/1998 și a art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 precum și a principiilor statuate de CJUE în aprecierea riscului de confuzie. Se constată că instanța de apel în mod temeinic a confirmat soluția de respingere a acțiunii reclamantei.

Valabilitatea mărcii reclamatei - a cărei protecție o îndreptățea să formuleze acțiunea pentru solicitarea unei interdicții pentru pârâtă de a-și valorifica produsele prin producere și comercializare, fără consimțământul său - a fost corect analizată cu precădere de instanța de fond prin prisma verificării îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 5 lit. b) și d) din Legea nr. 84/1998, despre care pârâta a pretins prin cererea reconvențională că nu au fost respectate și a solicitat, în temeiul art. 48 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, anularea acestei mărci. În mod corect instanța de fond a ajuns la concluzia că marca reclamantei, „B.C.C.”, obținută pentru prestarea de servicii de închiriere, întreținere, reparații, mentenanță a espresoarelor de cafea și alte băuturi calde, nu respectă interdicțiile impuse de art. 5 alin. b) și d) din Legea nr. 84/1998, situație în care marca nu se mai bucură de p