ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5883/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5883/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând în

condițiile art. 256 C. proc. civ. supra recursului civil de față, constată

următoarele:

Tribunalul București, secția a III - a prin

sentința civilă nr. 1197 din 7 iulie 2010 a respins cererea formulată de reclamanta-pârâtă SC A.I.H. SRL în contradictoriu cu pârâtul Oficiul de Stat pentru

Invenții și Mărci (O.S.I.M.), pentru lipsa calității procesuale pasive și ca

neîntemeiată cererea formulată în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC A.T.C.

SRL.

A fost admisă cererea

reconvențională formulată de pârâta-reclamantă SC A.T.C. SRL în contradictoriu

cu reclamanta-pârâtă SC A.I.H. SRL și cu pârâtul O.S.I.M.

A anulat marca

națională nr. X - „B.C.C.”.

A fost obligată

reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a 26.507,25 lei, cheltuieli

de judecată.

Pentru a pronunța

această soluție s-au reținut următoarele:

Reclamanta SC A.I.H.

SRL, în calitate de titulară a certificatului de înregistrare a mărcii „B.C.C.”

eliberat de O.S.I.M. la data de 24 martie 2006, marcă înregistrată sub nr. X

pentru clasele 35, 37 și 43, a chemat în judecată, la 16 aprilie 2009 pe pârâta

SC A.T.C. SRL și pe pârâtul O.S.I.M., solicitând instanței ca, prin hotărârea

pe care o va pronunța, să constate că mărfurile produse de pârâtă - cafea -

poartă însemnele mărcii reclamantei, fapt ce aduce atingere drepturilor sale

exclusive de proprietate intelectuală asupra acesteia; să interzică producerea

și comercializarea neautorizată de către pârâtă a produselor purtând mărci

identice sau similare cu marca reclamantei și să oblige pârâta la plata sumei

de 150.000 euro, prejudiciu material ca urmare a folosirii mărcii reclamantei.

Reclamanta a susținut

că pe durata folosirii pe ambalajele pârâtei a mărcii sale, reclamanta a

înregistrat pierderi financiare majore prin diminuarea vânzărilor. Deși a

atenționat pe pârâtă să înceteze orice folosire a mărcii sale, deoarece prin

folosirea însemnelor „B.C.C.” pe produsele comercializate i se creează un

prejudiciu, pârâta nu s-a conformat.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 35 din Legea nr. 84/1998.

La data de 7 mai 2009,

O.S.I.M. a solicitat prin întâmpinare admiterea excepției lipsei calității sale

procesuale pasive, raportat la atribuțiile sale decurgând din dispozițiile art.

93 din Legea nr. 84/1998 și art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 573/1998.

Pârâta SC A.T.C. SRL prin

întâmpinare a solicitat anularea celui de-al treilea capăt de cerere ca

netimbrat, iar pe fond a susținut că reclamanta nu are un drept exclusiv asupra

elementului verbal „C.”, deoarece înregistrarea mărcii reclamantei de către O.S.I.M.

a fost făcută cu această mențiune expresă. S-a arătat că pârâta este titulara

mărcii individuale combinate nr. Y „S.” pentru clasele de produse 30, 35, 39,

40 și 43, iar utilizarea expresiei „B.C.C.” se face pentru categorii de produse

care nu se află sub protecția mărcii aparținând reclamantei, ca un indicator de

produse din gama S., iar nu ca marcă, astfel încât nu se poate reține vreo

încălcare a drepturilor exclusive ale reclamantei.

Cu privire la cererea

de obligare la plata sumei de 150.000 euro, pârâta a arătat că reclamanta nu a dovedit

prejudiciul material pretins.

Pârâta a formulat cerere

reconvențională prin care a solicitat anularea mărcii reclamantei pentru

nerespectarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) și d) din Legea nr. 84/1998.

S-a susținut că marca „B.C.C.” este alcătuită dintr-o formațiune de trei

cuvinte, dar care în realitate are în compunere un substantiv și un adjectiv.

Pentru substantivul „C.”, reclamanta-pârâtă nu are un drept exclusiv, potrivit

certificatului de înregistrare. Celelalte două cuvinte constituie un adjectiv -

un calificativ devenit uzual și lipsit de caracter distinctiv.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 3 lit. a), art. 5 lit. b), c) și d) și art. 48 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 84/1998.

La data de 4 iunie 2009,

O.S.I.M. a exprimat un punct de vedere în sensul respingerii cererii

reconvenționale și a arătat că este necesar ca marca să identifice originea

produsului sau a serviciului pentru a permite consumatorului cu ocazia unei

achiziții ulterioare aceeași alegere sau să facă o altă alegere, după cum experiența

a fost sau nu pozitivă.

La 17 iunie 2009 a

fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a O.S.I.M. în ceea ce

privește cererea de chemare în judecată.

Pe fondul cauzei tribunalul

a constat că r

eclamanta

SC A.I.H. SRL

este titulara drepturilor de proprietate industrială

asupra mărcii

„B.C.C.”, pentru clasele de produse 35 - gestiunea

afacerilor comerciale; regruparea în avantajul terților a espresoarelor și

automatelor pentru băuturi calde (cu excepția transportului lor) permițând

consumatorilor să le vadă și să le cumpere comod; 37 - servicii de reparații și

întreținere (service) pentru automate și espresoare; 43 - servicii de

închiriere a espresoarelor și automatelor pentru băuturi calde, astfel cum

rezultă din certificatul de înregistrare a mărcii nr. X (fila 5) cu durată de

protecție de 10 ani începând cu data de 24 martie 2006, în care s-a menționat

expres faptul că titularul mărcii nu are un drept exclusiv asupra elementului

verbal „C.”.

În consecință, potrivit art. 35 din Legea nr. 84/1998, reclamanta are un drept

exclusiv de folosire a mărcii fiind îndreptățită să solicite interzicerea

folosirii de către terțe persoane în activitatea comercială din același domeniu

și fără consimțământul său a unor semne asemănătoare sau identice cu marca sa.

Pârâta

comercializează cafea sub marca „S.” (înregistrată sub nr. Y din 24 august 2007)

și cu mențiunea aplicată pe ambalaj „B.C.C.”, aspect necontestat în cauză și

dovedit cu înscrisurile depuse de reclamantă atașat cererii de chemare în

judecată.

Pentru

ca reclamanta să beneficieze de dispozițiile art. 35 din Legea nr. 84/1998 este

necesar ca marca sa să fie valabil înregistrată, aspect care face necesară

analizarea cu prioritate a cererii reconvenționale, ce are ca obiect anularea

mărcii în condițiile art. 48 din Legea nr. 84/1998, sancțiune ce produce efecte

retroactive în măsura aplicării sale.

S-a constatat că pârâta-reclamantă

a dovedit că sintagma „B.C.C.” este folosită nu numai în domeniul

transporturilor aeriene, ci și pentru alte tipuri de produse și servicii,

respectiv servicii hoteliere, de taximetrie, de telefonie, produse cosmetice,

birotică. S-a reținut în cauză un punct de vedere exprimat de specialiști în

lexicografie, profesor universitar dr. M.N. și lector universitar C.D.C.,

potrivit căruia expresia „B.C.C.” este folosită curent în limba engleză

modernă, ca determinant, pe lângă alt substantiv regent, pentru a descrie o

calitate deosebită a substantivului lângă care este întrebuințată (calitatea

superioară oferită de producător și costul mare perceput de firma ofertantă

pentru produsele/ serviciile respective) și că expresia a devenit uzuală, fiind

folosită curent în limba engleză modernă ca expresie cu grad superlativ pentru

a descrie o calitate deosebită a unui substantiv determinant.

Cu privire la cererea

reconvențională, tribunalul a constatat că marca înregistrată a reclamantei

este compusă din sintagma „B.C.C.”, sintagmă uzuală în practicile comerciale

pentru desemnarea unor produse și servicii de calitate superioară, lipsită de

distinctivitate și care indică calitatea produselor oferite publicului

consumator, sintagmă alăturată termenului „C.”.

Tribunalul a reținut

cu privire la aceasta, pe lângă dovezile privind folosirea uzuală a termenului

și părerea specialiștilor și faptul că însăși reclamanta-pârâtă, la momentul

avizului de refuz provizoriu, pentru a combate incidența art. 6 lit. c din lege

(existența mărcii anterioare similare E.D. - B.C.C. pentru aceeași clasă de

produse 35) considera că sintagma „B.C.C.” se referă la calitate de nivel super

premium sau servicii de categorie superioară (fila 95).

Prin urmare, s-a

făcut aplicarea art. 48 alin. (1) lit. a) raportat la art. 5 lit. b), c) și d)

din Legea nr. 84/1998, s-a admis cererea reconvențională și s-a anulat marca

pârâtei. În consecință, cererea principală a fost respinsă ca neîntemeiată. De

altfel, chiar și în situația constatării validității mărcii reclamantei,

tribunalul a apreciat că nu există similaritate între produsele protejate prin

mărcile părților, având în vedere modalitatea de comercializare a produselor

(cafea ambalată comercializată prin rețele de magazine și, respectiv, espresoare

și automate pentru băuturi calde).

În ceea ce privește

cel de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, s-a constatat că

expertiza a stabilit că pârâta a suferit pierderi financiare din produsul a cărei

comercializare se impută, fără însă să se poată stabili o legătură de

cauzalitate între diminuarea vânzărilor produselor reclamantei și

comercializarea cafelei pârâtei, tocmai ca urmare a modalității diferite de

comercializare.

A fost obligată

reclamanta la plata cheltuielilor de judecată de 26.507,25 lei, onorariu

avocațial.

Curtea de Apel

București, secția a IX - a, prin decizia nr. 48/ A din 10 februarie 2011 a admis apelul formulat de apelanta - reclamantă - pârâtă SC A.I.H. SRL împotriva sentinței

civile nr. 1197 din 07 iulie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a

III-a civilă, și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins

cererea reconvențională ca neîntemeiată, a înlăturat dispoziția privind

obligarea reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată și a păstrat

celelalte dispoziții ale sentinței.

Intimata a fost

obligată la plata către apelantă a sumei de 12.864 lei cu titlu de cheltuieli

de judecată.

Instanța de apel a

observat că rațiunile pentru care instanța de fond a reținut nevalabilitatea înregistrării

mărcii reclamantei au fost legate de folosirea în mod uzual în prezent a

sintagmei „B.C.C.” pentru diferite tipuri de produse și servicii de calitate

superioară, pe de o parte, iar pe de altă parte, de coordonatele semantice pe

care această sintagmă le are pentru vorbitorii de limba engleză, potrivit opiniilor

unor specialiști (cadre didactice universitare).

Acest mod de evaluare

a valabilității înregistrării mărcii reclamantei-apelante a fost apreciat ca

eronat pentru că, pe de o parte se depărtează de la regula potrivit căreia

cauzele de nulitate a unui act juridic trebuie să fie anterioare sau

concomitente emiterii lui, iar pe de altă parte pentru că se fundamentează pe

neobservarea unor reguli consacrate de doctrină și jurisprudență în materia

înregistrării mărcilor, respectiv acelea potrivit cărora condițiile pe care

trebuie să le îndeplinească un semn spre a fi înregistrabil nu trebuie

verificate în abstract, ci de o manieră concretă, în legătură directă atât cu

produsele/ serviciile pentru care s-a solicitat înregistrarea, cât și cu

categoria consumatorului mediu (rezonabil de informat, circumspect și atent)

căruia i se adresează produsele/ serviciile sub marca în discuție.

Prin înregistrarea ca

marcă a semnului „B.C.C.”, reclamanta a dobândit protecție asupra acestui semn,

cu disclaimer în privința elementului „C.”.

Existența

disclaimer-ului face ca titularul mărcii să nu beneficieze de protecția

exclusivă conferită prin art. 35 din Legea nr. 84/1998 (în numerotarea

existentă la data înregistrării mărcii) în privința menționatului cuvânt, fără

însă ca prin acesta să se producă o fragmentare a semnului înregistrat ca marcă

în elementele „B.C.C.” - ce se bucură de protecția exclusivă - și „c.” - la

care se referă disclaimer-ul.

În alți termeni,

instanța de apel a stabilit că semnul înregistrat ca marca își păstrează

caracterul unitar, impunându-se a fi evaluat ca atare din perspectiva

îndeplinirii condițiilor cerute spre a fi apt de înregistrare, prezența

disclaimer-ului punându-l pe titularul acesteia în situația de a nu putea -

ulterior înregistrării mărcii - să opună terților un drept exclusiv de a

utiliza cuvântul „C.” în legătură cu produse/servicii identice sau similare

celor pentru care marca a fost înregistrată.

Procedând la

evaluarea mărcii reclamantei-apelante în raport de ansamblul elementelor ce o

compun, de produsele/ serviciile pentru care a fost înregistrată și de

consumatorul mediu din categoria celor cărora respectivele produse/ servicii se

adresează, Curtea a reținut că sintagma „B.C.C.” este integral formulată din

cuvinte ce aparțin vocabularului limbii engleze, cuvinte care însă nu se

regăsesc ca atare în vocabularul curent al limbii române.

De aceea,

semnificația pe care o are construcția verbală „B.C.C.” în limba engleză nu

poate fi privită ca una necesară, generală, esențialmente descriptivă (pentru

serviciile pentru care reclamanta-pârâtă a înregistrat-o) pe teritoriul pe care

marca înregistrată la nivel național își produce efectele, respectiv în

România, în condițiile în care locuitorii acestui teritoriu (consumatorii de

nivel mediu cărora li se adresează produsele/serviciile cărora marca le este

destinată) nu folosesc în mod curent limba engleză (pentru comunicare, pentru

procurarea bunurilor și serviciilor necesare traiului cotidian).

În absența unui

probatoriu pertinent și concludent care să ateste cunoașterea în limba română,

a semnificației sintagmei „B.C.C.” de către consumatorii produselor/serviciilor

(legate de espresoare și aparate pentru băuturi calde) pentru care a fost

înregistrată marca în litigiu, susținerea pârâtei reclamante în sensul că

respectiva marcă ar avea caracter descriptiv, cât și aceea că marca ar fi total

lipsită de distinctivitate au fost apreciate ca nefondate.

Având în vedere că

marca a fost înregistrată pentru servicii determinate (din clasele 35, 37 și

43) care sunt legate de expresoare și automate pentru băuturi calde, iar nu

pentru produsul cafea, ce este sugerat de o manieră directă prin sintagma „B.C.C.”,

este de asemenea lipsită de fundament susținerea potrivit căreia respectiva

marcă ar fi compusă exclusiv din semne sau indicații putând servi în comerț

pentru a desemna calitatea serviciilor oferite sub acest semn.

S-a constatat că

sintagma în discuție este însă una evocatoare, aluzivă în condițiile în care,

chiar și pe teritoriul României, este frecvent utilizată în diferite strategii

de marketing construcția verbală „B.C.C.”, preluată dintr-o limbă de circulație

internațională, pentru promovarea de produse/ servicii oferite de comercianți

ca fiind unele de calitate superioară (cum reiese din înscrisurile depuse chiar

de către apelantă la filele 474-489 din dosarul de apel), iar cuvântul asociat „C.”

are o construcție similară echivalentului lui din limba română, fiind totodată

în conexiune cu unul dintre produsele care rezultă subsecvent serviciilor

cărora marca le este destinată. Astfel, unui consumator mediu, care ia contact

cu un produs/serviciu ce poartă o atare mențiune îi poate fi sugerată categoria

din care acestea fac parte, chiar fără ca el să cunoască traducerea respectivei

construcții verbale.

Așa fiind, Curtea a

apreciat că marca înregistrată a reclamantei-pârâte este una slabă, astfel că

și protecția pe care aceasta i-o asigură este restrânsă, limitându-se la

produse/servicii identice celor pentru care ea a fost înregistrată.

S-a observat că înscrisurile

depuse de apelantă ca probe în susținerea tezei potrivit căreia marca în

litigiu ar fi dobândit distinctivitate, prin utilizare, relevă numai faptul că

societatea a realizat, ulterior înregistrării mărcii, numeroase campanii

publicitare, fără însă a oferi indicii suficiente de natură a permite instanței

să stabilească eficiența pe care partea o atribuie respectivelor campanii,

raportat la marca în litigiu, serviciile pentru care aceasta a fost

înregistrată și sporirea percepției publicului relevant în privința acestei

mărci ca indicator al originii serviciului căruia îi este destinată.

Cât privește distinctivitatea

pretins dobândită anterior înregistrării mărcii, s-a constatat că o atare

situație nu se reflectă în probatoriul administrat de apelantă, probatoriu ce

constă în înscrisuri care, fie poartă date ulterioare înregistrării, fie sunt

lipsite de elemente certe care să permită instanței determinarea momentului la

care au fost emise/utilizate.

De altfel,

distinctivitatea dobândită anterior înregistrării mărcii, chiar dovedită, ar fi

fost utilă demersului analitic pendinte - din perspectiva art. 5 alin. (2) din

Legea nr. 84/1998 - ca apărare în cadrul acțiunii privind anularea mărcii

pentru ipotezele reglementate prin art. 5 lit. b), c) și d) din Legea nr. 84/1998

(ce a făcut obiect al cererii reconvenționale). Cum cererea reconvențională a

fost găsită neîntemeiată pentru alte considerentele, expuse anterior, Curtea a constatat

că prin reținerea netemeiniciei susținerilor relative la distinctivitatea dobândită

prin folosire anterior înregistrării, este fără consecință în ce privește poziție

procesuală a apelantei.

Produsul pe care

pârâta-reclamantă îl comercializează, cafea, într-un ambalaj pe care este

aplicată sintagma „B.C.C.”, nu face parte din ansamblul serviciilor pentru care

a fost înregistrată marca cu același conținut, al cărei titular este

reclamanta-pârâtă.

S-a constatat că în

mod corect s-a reținut că acest produs este complementar/conex unora dintre

serviciile menționate (cele legate de expresoare), însă, dat fiind caracterul

slab al mărcii apelantei, s-a apreciat că utilizarea de către intimată a

sintagmei „B.C.C.” alături de marca (S.) sub care aceasta își desface produsul nu

este de natură a genera riscul asocierii acestuia cu serviciile pentru care a

fost înregistrată marca apelantei (constând în regruparea în avantajul terților

a espresoarelor și automatelor pentru băuturi calde pentru a permite

consumatorilor să le vadă și să le cumpere comod ; servicii de reparații și

întreținere pentru automate și expresoare; servicii de închiriere a espresoarelor

și automatelor pentru băuturi calde).

Pentru aceste

considerente, Curtea a constatat că nu poate fi reținută incidența prevederilor

art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 și a menținut soluția primei

instanțe de respingere, ca neîntemeiată, a acțiunii în contrafacere inițiată de

reclamanta-pârâtă SC A.I.H. SRL împotriva pârâtei-reclamante SC A.T.C. SRL.

Constatând, față de

soluția reținută în privința cererii reconvenționale, că reclamanta-pârâtă nu

mai are calitatea de parte căzută în pretenții față de titularul cererii

reconvenționale spre a datora acesteia cheltuielile de judecată efectuate la

prima instanță, s-a dispus înlăturarea dispoziției din sentința apelată de

obligare a reclamantei pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Reținând că, față de

soluția pronunțată în apel, intimata are calitate de parte căzută în pretenții,

s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. și a fost

obligată această parte la plata către apelantă a sumei de 12.864 lei cu titlu

de cheltuieli de judecată.

Recursul pârâtei SC A.T.C.

SRL.

Recurenta - pârâtă a

criticat decizia Curții de Apel cu privire la respingerea cererii

reconvenționale, având ca obiect anularea mărcii reclamantei, precum și cu

privire soluționarea cererii de cheltuieli de judecată, critici care au fost întemeiate

pe dispozițiile art. 304 pct. 7 si 9 C. proc. civ., soluția instanței de apel

bazându-se pe o interpretare și aplicare greșită a textelor legale și principiilor

de drept relevante.

În dezvoltarea acestor

critici, recurenta a susținut, în esență, următoarele.

Cererea

reconvențională - care a avut ca obiect constarea că marca națională nr. x -

„B.C.C.”, a fost înregistrată pentru produsele și serviciile din clasele 35, 37

și 43 cu încălcarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) și d) din Legea nr. 84/1998,

cu consecința anulării acesteia în conformitate cu dispozițiile art. 48 alin.

(1) lit. a) din aceeași lege - a fost corect soluționată de Tribunalul

București a constatat caracterul fondat al acesteia și a dispus anularea mărcii

nr. X - „B.C.C.”, înregistrată de reclamantă.

Recurenta

pârâtă a arătat că este nefondată soluția curții de apel, prin care în mod

greșit a fost infirmată sentința Tribunalului și a fost respinsă cererea

reconvențională ca neîntemeiată - bazată pe două aspecte principale respectiv

categoria publicului consumator și, respectiv, gradul de cunoaștere de către

acest public a limbii engleze, cu consecințe directe asupra gradului de

înțelegere a semnificației sintagmei „B.C.C.”.

Sub primul aspect (p

ublicul consumator

căruia îi sunt adresate serviciile oferite sub marca „B.C.C.”), s-au învederat

următoarele:

Deși se rețin

principiile enunțate, care sunt corecte - în sensul că analiza îndeplinirii

condițiilor de înregistrare a unei mărci nu trebuie făcută în abstract ci

raportată concret la produse sau servicii precum și în raport de publicul

consumator căruia îi sunt adresate respectivele produse și servicii - instanța

de apel a evitat sau a omis să facă orice fel de analiză cu privire la

categoria de public vizat de către serviciile oferite sub marca „B.C.C.”.

Curtea s-a limitat la definirea publicului țintă ca fiind consumatorul mediu,

pentru ca apoi, în analiză, să lărgească categoria publicului țintă la întreaga

populație a României, populație căreia îi lipsesc, în aprecierea instanței,

cunoștințele de limba engleză necesare pentru a putea înțelege semnificația

sintagmei „B.C.C.”.

Astfel Curtea a omis

să identifice în concret publicul țintă vizat de serviciile oferite de către

titulara mărcii „B.C.C.” rezumându-se la o analiza în abstract, raportată la

totalitatea publicului consumator din România.

O analiza atentă a

serviciilor oferite de către Alcor sub marca „B.C.C.”, impunea observarea faptului

că publicul țintă al acestei mărci este unul mult mai restrâns. Acesta este

indicat expres în websit-ul www.a.-h.ro, unde sunt

prezentate serviciile oferite de către titularul mărcii „B.C.C.”, servicii care

sunt adresate exclusiv societăților comerciale, care au astfel posibilitatea „să

ofere angajaților și vizitatorilor un confort sporit” permițându-le acestora să

găsească cea mai bună soluție pentru „bucătăria de la birou”.

Alcor

comercializează espresoare si automate de băuturi calde destinate societăților

comerciale, fie pentru uzul intern al acestora (pentru angajați) fie pentru

folosirea acestora în spațiile de lucru cu publicul (showroom-uri, săli de

așteptare). Automatele, espresoarele precum și băuturile pe care acestea le

prepară sunt comercializate sub mărci aparținând unor producători de renume din

domeniile respective. A. comercializează espresoare și automate de cafea

produse de campanii ca M., S. sau W.M.F. precum și cafea produsă de J., I., L.

sau K., aceste mărci fiind cele la care este expus consumatorul final, angajat

sau vizitator al unei societății comerciale care beneficiază de serviciile reclamantei.

Consumatorul

final al cafelei și băuturilor calde nu este niciodată expus mărcii de servicii

B.C.C., nu are nici o legătură directă cu titularul acestei mărci, și nici nu

este beneficiarul direct al serviciilor prestate de către acesta sub marca

respectivă. Consumatorul final nu se va uită niciodată în spatele automatului

de cafea pentru a vedea cine este responsabil de repararea acestuia, pentru că această

informație nu îi interesează, singurii interesați de aceasta informație sunt

reprezentanții societăților comerciale care au achiziționat respectivul aparat,

consumatorii reali ai serviciilor oferite de către Alcor sub marca „B.C.C.”.

Sub

al doilea aspect (gradul de înțelegere a semnificației sintagmei „B.C.C.” în

cadrul publicului consumator), recurenta a relevat următoarele:

Calificarea

publicului consumator făcută de către instanță este una eronată. Publicul

consumator este unul mult mai restrâns, specializat și în consecință cu un

nivel de educație peste media consumatorului mediu român, caracteristică ce

contrazice concluzia instanței cu privire la gradul de cunoaștere a limbii

engleze în cadrul acestui public. S-a mai susținut că administrarea unui

probatoriu în acest sens este superfluă, un public format în mod exclusiv din

membrii unei comunități de afaceri are cunoștințe suficiente de limba engleză

care sunt de natură să asigure o înțelegere întocmai a semnificației sintagmei „B.C.C.”.

Acest fapt prin sine

însuși a fost considerat de recurentă suficient pentru a infirma raționamentul

care a stat la baza deciziei instanței de apel cu privire la cererea

reconvențională.

Recurenta a mai

criticat soluția atacată și pentru alte aspecte:

Folosirea unor

argumente contradictorii. Deși se reține că sintagma „B.C.C.” este formată în

mod exclusiv din cuvinte în limba engleză care nu se află în vocabularul curent

al limbii române, fapt infirmat de Dicționarul Explicativ al Limbii Române (care

include definiția cuvântului „business” încă din ediția din anul 1998), precum

și de alte dicționare ale limbii române :Noul Dicționar Explicativ al Limbii Române(2002),

Dicționar de neologisme(1986), care menționează cuvântul „business” în cadrul

cuvintelor folosite în limba română de peste 25 de ani.

Instanța de apel a

constatat, în ce privește cuvintele „C.” și „c.” că acestea au o construcție

similară cu echivalentul lor din limba română.

Ca

urmare, reținând și faptul că publicul consumator este unul cu o educație peste

medie și care activează în mediul de afaceri, nu mai poate fi susținută în nici

un caz concluzia instanței de apel conform căreia, publicul consumator nu are o

înțelegere întocmai a semnificației sintagmei „B.C.C.”.

S-a

mai arătat că instanța de apel își contrazice singură aceasta concluzie în

paragraful în care analizează existența unei posibile încălcări a mărcii „B.C.C.”.

Astfel,

s-a constatat că „sintagma menționată este una evocatoare, aluzivă în

condițiile în care, chiar și pe teritoriul României, construcția verbală „B.C.C.”,

preluată dintr-o limbă de circulație internațională, este frecvent utilizată în

diferite strategii de marketing, pentru promovarea de produse/ servicii oferite

de comercianți ca fiind unele de calitate superioară”,concluzia contradictorie

la care ajunge instanța de apel fiind că deși publicul consumator nu înțelege

semnificația mărcii, aceasta este însă evocatoare.

Recurenta

a criticat acest raționament defectuos, fondat pe două premize care

se exclud reciproc.

Într-o

primă formulare instanța conchide că este imposibil ca o sintagmă să fie

evocatoare în măsura în care înțelesul său nu este perceput de către publicul

consumator.

Cu

toate acestea instanța, deși constată că marca nu este formată din indicații putând

servi în comerț pentru a determina calitatea serviciilor oferite, reține că sintagma

este folosită în mod frecvent pentru promovarea de servicii/produse oferite de

comercianți ca fiind unele de calitate superioară.

Raționamentele

folosite sunt contradictorii și se exclud reciproc. Nu este posibil ca pe de-o

parte sintagma să nu desemneze servicii de calitate, iar pe de alta parte

aceeași sintagma să fie folosită în mod frecvent pentru a desemna servicii de

calitate.

Concluzia

care se impunea, a arătat recurenta, este aceea că semnificația acesteia este

cunoscută publicului consumator, fiind în mod evident lipsită de

distinctivitate, compusă în mod exclusiv din indicații putând servi în comerț

la desemnarea calității serviciilor oferite sub această marcă.

Recurenta

a mai arătat că și în cazul în care s-ar accepta aprecierea instanței de apel

cu privire la publicul consumator (definit ca și consumatorul mediu român), se

poate susține lipsa de distinctivitate a mărcii aflate în litigiu, având în

vedere rezultatele studiilor efectuate la nivel european (Europeans and their

languages, în 2005), potrivit cărora aproape 30% din populația României a

declarat, la nivelul anului 2005, că are suficiente cunoștințe de limba engleză

pentru a purta o conversație. Luând totodată în considerație faptul că peste

90% dintre elevii români studiază limba engleză și faptul ca studiul de mai sus

a luat în considerare persoanele peste 15 ani, se poate concluziona că

procentul de cunoaștere a limbii engleze este în creștere.

Referitor

la al doilea motiv de critică a deciziei, a fost invocată modalitatea nelegală

de soluționare a cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată de către

instanța de apel atât cu privire la faza judecății în fond, cât și cu privire

la faza judecății în apel.

Instanța

de fond a respins acțiunea introductivă a reclamantei-pârâte și a admis cererea

reconvențională formulată de către pârâta-reclamantă, acordând totodată acesteia

și cheltuieli de judecată, acestea fiind circumscrise atât acțiunii

introductive, cât și cererii reconvenționale, așa cum factura depusă în

dovedirea cuantumului cheltuielilor de judecată a tratat aceste două acțiuni în

mod separat.

Modificarea

sentinței de către instanța de apel, în sensul respingerii cererii

reconvenționale, nu putea avea ca rezultat înlăturarea în totalitate a

dispozițiilor privitoare la cheltuielile de judecată ci, în mod corespunzător, modificarea

dispozițiilor cu privire la cheltuielile de judecată doar în parte, în mod exclusiv

în ceea ce privește cheltuielile aferente cererii reconvenționale, astfel cum

ele au fost individualizate în factura depusă la dosar.

Instanța

de apel, în raport de soluția pronunțată - admiterea în parte a apelului

formulat, doar în ceea ce privește cererea reconvențională și respingerea

apelului în ceea ce privește acțiunea introductivă în contrafacere - ar fi

trebuit să compenseze cheltuielile celor două părți. În cel mai rău caz,

instanța de apel ar fi trebuit să admită doar parțial cererea privind

cheltuielile de judecată în această fază procesuală formulată de către

apelantă.

Față

de conținutul deciziei, instanța a acordat în mod greșit întreaga sumă

solicitată ca și cheltuieli de judecată către apelantă, deși apelul acesteia a fost

admis doar în parte, fapt pentru care recurenta pârâtă a solicitat acordarea

cheltuielilor de judecată efectuate de părți în fond și apel în raport de

dispozițiile art. 276 C. proc. civ. potrivit cărora „când pretențiile fiecărei

părți au fost încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce măsură

fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând

face compensarea lor”.

Recursul reclamantei SC

A.I.H. SRL

În

drept a fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

i

nterpretarea

și aplicarea greșită a dispozițiilor referitoare la acțiunea în contrafacere și

în despăgubiri (în special art. 36 din Legea nr. 84/1998 și art.

74 din O.U.G. nr.

100/2005, precum și a principiilor statuate de către CJCE în aprecierea riscului

de confuzie.

S-a

susținut că s

oluția

instanței de apel este greșită, printre alte, datorită insuficientei înțelegeri

de către instanță a serviciilor protejate de marcă, unul din principalele

servicii fiind închirierea automatelor de cafea și alte băuturi calde, lucru ce

presupune plasarea unor astfel de aparate automate la sediul diverșilor clienți

și asigurarea funcționării normale a aparatelor respective, în vederea alimentării

continue a automatelor de cafea cu cafea și alte băuturi calde.

Serviciul

protejat de marcă referindu-se la închirierea, întreținerea și reparațiile

prestate de reclamantă.

Recurenta

a criticat faptul că instanța de apel nu a ținut cont de jurisprudența

comunitară în materia riscului de confuzie, enumerând, în acest sens, regulile

și principiile greșit aplicate sau ignorate de instanță.

Regula

potrivit căreia aprecierea distinctivității se face doar în raport de produsul

sau serviciul pe care semnul este chemat să îl individualizeze, „in concreto”.

Cu

privire la aceasta s-a susținut că i

nstanța, în mod greșit, a raportat puterea

distinctivă a mărcii „B.C.C.” la produsul cafea și nu la serviciile legate de

automatele de cafea, respectiv regruparea în avantajul terților a espresoarelor

și automatelor pentru băuturi calde, permițând consumatorilor să le vadă și să

le cumpere comod, efectuarea de reparații și întreținerea acestora, sau închirierea

lor.

Recurenta

a susținut că deși față de produsul cafea, marca are un caracter sugestiv

destul de pronunțat (acest lucru rezultând din preluarea directă a cuvântului

englez „C.”), legătura acesteia cu serviciile de închiriere, întreținere,

mentenanță și reparații ale automatelor de cafea închiriate este una mult mai

puțin evidentă. S-a concluzionat că pentru automatele de băuturi calde, care nu

distribuie cafea, marca nu ar putea avea nici măcar caracter evocator, ceea ce

face ca aprecierea instanței de apel cu privire la caracterul evocator al

mărcii să fie greșită.

Sintagma „B.C.C.”

este o construcție fantezistă care permite publicului să rețină și să

identifice sursa de proveniență a serviciilor pentru automate și espresoare.

Chiar

acceptând faptul că s-ar putea vorbi de un oarecare caracter sugestiv al

sintagmei „B.C.C.”, în raport de automatele de cafea, legătura cu serviciile de

închiriere, întreținere, reparații, mentenanță a acestor automate este mult mai

diluată, astfel încât marca nu poate fi automat considerată una slabă sau, cel

puțin, nu atât de slabă, încât să nu ofere protecție decât pentru servicii

identice.

Regula referitoare la

identificarea elementului dominant și identitatea semnelor folosite.

Recurenta a susținut

că prin utilizarea mărcii sale de către intimata pârâtă, alături de denumirea „S.”,

se permite un risc de confuzie, având în vedere că „B.C.C.” păstrează o poziție

autonomă în semnul compus folosit de societatea intimată.

S-a

susținut că elementul dominant - S. - este descriptiv, deci nu se poate neglija

utilizarea semnului „B.C.C.” de către intimată. În acest sens, s-a criticat

faptul că instanța de apel a neglijat existența sintagmei „B.C.C.” pe ambalajul

cafelei intimatei.

Recurenta a apreciat

că marca S. este un element mai puțin important în construcția „S. B.C.C.”, iar

concluzia instanței de apel - în sensul că utilizarea de către intimați a

sintagmei „B.C.C.”, alături de marca „S.”, sub care aceasta își desface

produsul, nu este de natură a genera riscul asocierii acestuia cu serviciile

pentru care a fost înregistrată marca” - este greșită.

Semnul

S. este o marcă slabă și nu este marca dominantă din cuprinsul sintagmei „B.C.C.”.

În stabilirea caracterului slab trebuie avut în vedere că această componentă

este folosită doar de către societatea intimată cu funcție de marcă, însă pe

plan internațional aceasta desemnează un tip de cafea. Astfel etimologic, cuvântul

este de origine italiană, iar în limbajul comun S.C. - reprezintă un espreso

normal cu mai puțină apă.”

S-a

mai susținut că „S.” este o denumire de tip de cafea și din această cauză nu

poate juca rolul de marcă, elementul dominant din sintagma utilizată este și

rămâne marca reclamantei, „B.C.C.”, care este o marcă puternică tocmai prin

prisma faptului că este un neologism, iar consumatorul percepe această

construcție ca fiind fantezistă pentru serviciile de reparare, întreținere,

vânzare, grupare a automatelor și espresoarelor de cafea.

S-a

mai arătat că în situația în care s-ar presupune ad absurdum că „S.”, nu ar fi

considerat un semn descriptiv, nu s-ar putea neglija utilizarea sintagmei „B.C.C.”

pe pachetul de cafea având în vedere aceleași caractere utilizate, dimensiunile

mari de scriere a acesteia, poziția centrală în cadrul ambalajului de cafea.

Consumatorul obișnuit va păstra în memorie sintagma „B.C.C.”, neputând să o

neglijeze.

S-a

mai susținut faptul că marca și semnul trebuie comparate ca întreg,

acordându-se o pondere mai mare elementelor comune care ar conduce la riscul de

confuzie.

A

treia regulă, pretins a fi fost încălcată, se referă la necesitatea de a aprecia

similaritatea dintre produse sau servicii, prin luarea în considerare a tuturor

factorilor pertinenți care caracterizează raportul dintre produse sau servicii

(cu referire, în special la natura, destinația, utilizarea acestora, caracterul

lor concurent sau complementar precum și modalitatea de comercializare).

Instanța

de apel a constatat că produsul cafea este complementar/ conex unora dintre

serviciile protejate de marca reclamantei (cele legate de espresoare), fără

însă a determina exact de ce există acest raport de conexitate și întinderea

acestei complementarități.

Instanța

nu a aplicat corect regulile din jurisprudența comunitară pentru a determina

gradul de complementaritate al serviciilor/produselor. Dacă ar fi avut în

vedere destinația și utilizarea acestora, așa cum impune jurisprudența

comunitară, ar fi ajuns la concluzia că nu pot exista „servicii de întreținere,

reparații, închiriere a automatelor de cafea” independent de produsul „cafea”.

Legătura dintre servicii și produse este de aceea instantanee, directă și

imediată. Gradul de complementaritate foarte ridicat se traduce într-o

similaritate foarte ridicată, cu consecințe directe asupra aprecierii riscului

de confuzie.

O

altă critică s-s referit la faptul că, în aprecierea riscului de confuzie,

instanța de apel nu a aplicat teoria interdependenței similaritate mărci/similaritate

produse/caracter distinctiv.

Instanța

de apel ar fi trebuit să aibă în vedere gradul de asemănare a semnului utilizat

cu marca aparținând reclamantei (asemănare de pronunție, de ortografie și de

concept exprimat), precum și faptul că elementul dominant al sintagmei

utilizate este marca „B.C.C.”.

De

asemenea, ar fi trebuit să țină cont de faptul că produsul cafea însoțește

întotdeauna produsul principal (espresoare și automate care se închiriază), și

dat fiind acest caracter complementar, clienții pot crede că responsabilitatea

pentru producerea cafelei comercializate de societatea intimată aparține

societății reclamante. Serviciile și activitatea economică desfășurate sub

marca „B.C.C.” au ca element caracteristic esențial oferirea de cafea și/ sau băuturi

calde direct din aparatul de preparare, astfel încât produsul nu este prezentat

consumatorului de cafea sub o marcă distinctă de cafea, ci doar ca produs

finit, băutură în sine, identificabilă exclusiv prin marca serviciului oferit.

Recurenta

a criticat ca nelegală și soluționarea cererii de acordare a despăgubirilor, în

cauză existând îndeplinite toate elementele pentru atragerea răspunderii civile

delictuale a companiei intimate.

-

faptele ilicite ale pârâtei constând în comercializarea cafelei într-un ambalaj

inscripționat cu marca reclamantei, ceea ce reprezintă o încălcare a

drepturilor de proprietate intelectuală decurgând din marcă;

-

vinovăția care rezultă din modul în care este utilizată marca, pentru un produs

similar cu serviciile pentru care reclamanta și-a instituit o protecție prin

marcă; forma vinovăției este intenția, în materia răspunderii civile

delictuale, obligația de reparare a prejudiciului cauzat fiind angajată chiar

și pentru simpla culpă, chiar în forma ei cea mai ușoară;

-

prejudiciul în raport de care recurenta a invocat - pentru stabilirea dreptului

și a cuantumului daunelor – O.U.G. nr. 100/2005, act normativ ce transpune în

legislația română Directiva nr. 2004/48/CE a Parlamentului European și

Consiliului European din 29 aprilie 2004, referitor la respectarea drepturilor

de proprietate intelectuală, cu referire directă la art. 14 din acest act

normativ. În această normă se menționează modul de calcul și factorii care

trebuie avuți în vedere de instanța de judecată, respectiv pierderea câștigului

suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către

persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat și, cu

titlu de alternativă, fixarea unei sume forfetare pentru daunele-interese.

Cât

privește cuantificarea prejudiciului, recurenta a pretins suma de 115.193 lei,

calculată potrivit actelor depuse la dosar pentru efectuarea raportului de

expertiză, reprezentând marja brută din vânzarea produsului S. - B.C.C. - cafea

boabe, în perioada 01 ianuarie 2008 - 16 aprilie 2009.

Recurenta a apreciat

că nu pot fi scăzute din marja brută cheltuielile indirecte, reprezentând

costuri operaționale (cheltuieli legate de personal, cheltuieli legate de

marketing, amortizarea echipamentelor, rate leasing, combustibil consumat),

deoarece aceste costuri privesc modul în care contrafăcătorul a utilizat banii

proveniți din vânzarea produselor care încalcă marca pentru a-și susține și

rentabiliza afacerea.

Recurenta

a susținut că marja brută reprezintă beneficiul obținut în mod injust de către

societatea intimată prin comercializarea produsului reprezentând cafea S. - B.C.C.,

fără a se putea face referire la profitul obținut de societatea pârâtă, având

în vedere că legea vorbește despre beneficiul obținut în mod injust.

Recurenta

reclamantă a arătat că a solicitat un prejudiciu minimal, cu toate că

prejudiciul real suferit ca urmare a actelor de contrafacere este cu mult mai

mare.

S-a

mai arătat că în ipoteza în care instanța ar fi avut o altă opinie, diferită,

de cuantificare a prejudiciului material, aceasta nu trebuia să respingă de

plano cererea de acordare a daunelor ci să procedeze la o reevaluare a acestora

pe baza probelor din dosar și a criteriilor pe care le considera aplicabile.

-

raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu rezultă ex re, dispozițiile

O.U.G. nr. 100/2005 specificând în mod expres, în art. 14, posibilitatea pentru

titularul dreptului încălcat de a solicita despăgubiri pentru prejudiciile

suferite ca urmare a actelor de contrafacere.

de recurs

Examinând - potrivit

criticilor formulate, decizia atacată - se constată că soluția curții de apel

cât privește cererea reconvențională, respinsă ca urmare a admiterii apelului

reclamantei, este nelegală, împrejurare care a condus la admiterea recursului

pârâtei și, respectiv, la respingerea recursului reclamantei pentru

considerentele ce urmează.

Recursul pârâtei SC A.T.C.

SRL este fondat sub cele două motive invocate.

Se constată că

instanța de apel, care a întreprins o analiză a mărcii reclamantei, în

ansamblul său, a reținut că marca este înregistrată în limba engleză iar

sintagma „B.C.C.” „este integral formată din cuvinte care aparțin vocabularului

limbii engleze, cuvinte care nu se regăsesc în vocabularul curent al limbii

române și, ca urmare, semnificația acestei sintagme în limba engleză nu poate

fi privită ca una necesară, generală, esențialmente descriptivă (pentru

serviciile pentru care reclamanta-pârâtă a înregistrat-o) pe teritoriul pe care

marca înregistrată la nivel național își produce efectele, respectiv în

România, în condițiile în care locuitorii acestui teritoriu (consumatorii de

nivel mediu cărora li se adresează produsele/ serviciile cărora marca le este

destinată) nu folosesc în mod curent limba engleză (pentru comunicare, pentru

procurarea bunurilor și serviciilor necesare traiului cotidian).”

Urmând această

examinare, instanța a conchis că „în absența unui probatoriu pertinent și

concludent care să ateste cunoașterea în limba română a semnificației sintagmei

„B.C.C.” de către consumatorii produselor/ serviciilor (legate de expresoare și

aparate pentru băuturi calde) pentru care a fost înregistrată marca în litigiu,

susținerea pârâtei reclamante în sensul că respectiva marcă ar avea caracter

descriptiv, cât și aceea că marca ar fi total lipsită de distinctivitate este

nefondată”.

Cu toate acestea,

curtea de apel și-a continuat raționamentul cu argumente de natură a infirma

concluzia mai sus arătată.

Astfel s-a constatat

că deși sintagma în discuție nu este compusă din cuvinte cu caracter

descriptiv, fiind redactată în limba engleză, pentru același argument,

redactarea în limba engleză, s-a reținut că „sintagma este una evocatoare,

aluzivă, în condițiile în care, chiar și pe teritoriul României, este frecvent

utilizată în diferite strategii de marketing, construcția verbală „B.C.C.”,

preluată dintr-o limbă de circulație internațională, pentru promovarea de

produse/servicii oferite de comercianți ca fiind unele de calitate superioară

(cum reiese din înscrisurile depuse chiar de către apelantă la filele 474-489

din dosarul de apel), iar cuvântul asociat „C.” are o construcție similară

echivalentului lui din limba română, fiind totodată în conexiune cu unul dintre

produsele care rezultă subsecvent serviciilor cărora marca le este destinată.

Astfel, unui consumator mediu, care ia contact cu un produs/ serviciu ce poartă

o atare mențiune îi poate fi sugerată categoria din care acestea fac parte,

chiar fără ca el să cunoască traducerea respectivei construcții verbale”.

Caracterul

contradictoriu al argumentării curții de apel care a condus la soluții diferite

în interpretarea mărcilor examinate, pe baza aceluiași criteriu, conduce la

concluzia că se impune modificarea soluției deciziei atacate.

Deși inițial instanța

de apel ignoră că în cauză, chiar reclamanta nu a contestat caracterul

descriptiv al mărcii sale, la momentul când a solicitat înregistrarea mărcii,

potrivit adresei referitoare la avizul de refuz periodic emis de O.S.I.M.,

trimisă către acesta la 29 martie 2007 (fila 95 din dosarul Tribunalului

București), reține că sintagma este folosită și pe teritoriul României pentru

desemnarea unor servicii de calitate superioară. Caracterul descriptiv al

mărcii reclamantei, subliniat și de reclamantă, nu trebuia așadar dovedit.

Se constată în mod

egal că în analiza sa instanța de apel nu diferențiază publicul consumator,

diferit pentru cele două mărci în discuție, potrivit claselor de

servicii/produse pentru care acestea au fost înregistrate, consumatorul vizat

de marca reclamantei fiind unul mult mai restrâns, beneficiarii serviciilor de

exploatarea și întreținerea aparatelor espresoare și automate pentru băuturi

calde, printre acestea și produsul cafea, sugerat în mod explicit și direct de

sintagma „B.C.C.”, cum a reținut în mod corect instanța de fond.

În mod nelegal - cu

greșita interpretare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) și d) din Legea nr.

84/1998, apreciate ca neincidente în cererea de anulare a mărcii reclamantei,

formulată prin cererea reconvențională - instanța de apel a infirmat soluția

primei instanțe. De altfel singurul argument pe care s-a bazat concluzia

instanței de apel în sensul că nu s-a dovedit în cauză lipsa de distinctivitate

a mărcii reclamantei a fost, cum s-a subliniat mai sus, formularea mărcii în

limba engleză, construcție pe care chiar instanța a demolat-o în cuprinsul

aceleiași decizii.

Instanța de apel nu a

infirmat printr-o argumentare legală, logică analiza instanței de fond în

temeiul căreia s-a admis cererea reconvențională, constatându-se că marca

reclamantei a fost înregistrată cu nerespectarea dispozițiilor prevăzute de art.

5 alin. (1) lit. b) și d) din Legea nr. 84/1998.

Se reține, așadar că

este întemeiată critica referitoare la caracterul nefondat al argumentelor

folosite de curtea de apel - categoria publicului consumator și, respectiv,

gradul de cunoaștere de către acest public a limbii engleze în înțelegerea

sintagmei ce formează marca reclamatei - pentru respingerea cererii

reconvenționale.

În temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., pentru argumentele mai sus arătate, s-a admis recursul

recurentei pârâte și s-a dispus modificarea în tot a deciziei atacate, prin

respingerea apelului formulat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1197

din 7 iulie 2010 a Tribunalului București secția a III-a, cu consecința

păstrării acesteia.

Recurenta pârâtă a

mai criticat decizia curții de apel pentru modul greșit în care aceasta a

soluționat cererea pârâtei de cheltuieli de judecată în proces.

Ca urmare a admiterii

recursului pârâtei, cu consecința modificării în tot a deciziei din apel, în

temeiul art. 274 C. proc. civ., se constată fondată cererea recurentei pârâte

de obligare a recurentei reclamante la plata cheltuielilor de judecată pe tot

parcursul acestui proces.

Cheltuielile de

judecată acordate pârâtei în primă instanță au fost consemnate în dispozitivul

sentinței civile nr. 1197/2010 a Tribunalului București secția a III-a,

sentință menținută potrivit celor de mai sus.

Pentru fazele de

judecată ale dosarului în apel și recurs, urmare soluționării recursurilor, se

constată că partea căzută în pretenții este recurenta reclamantă care este

ținută să suporte cheltuielile recurentei pârâte, potrivit dispozițiilor art. 274

C. proc. civ.

În apel pârâta a

cheltuit suma de 19.278 lei, onorariu de avocat, conform facturii aflată la

fila 554 în dosarul Curții de Apel București, iar în recurs, suma de 4.819 lei,

cu același titlu, conform facturii aflată la fila 150 din dosarul Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

S-a dispus așadar,

obligarea recurentei reclamante la plata sumei de 24.097 lei către recurenta

pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recursul recurentei

reclamante SC A.I. SRL.

Criticile formulate

de recurentă - referitoare la greșita soluționare a instanței de fond, prin respingerea

acțiunii sub capetele de cerere formulate, acțiunea în contrafacere și

despăgubiri, soluție confirmată în apel - sunt nefondate.

Recurenta a invocat greșita

interpretare a art. 36 din Legea nr. 84/1998 și a art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005

precum și a principiilor statuate de CJUE în aprecierea riscului de confuzie.

Se constată că instanța

de apel în mod temeinic a confirmat soluția de respingere a acțiunii

reclamantei.

Valabilitatea mărcii

reclamatei - a cărei protecție o îndreptățea să formuleze acțiunea pentru

solicitarea unei interdicții pentru pârâtă de a-și valorifica produsele prin

producere și comercializare, fără consimțământul său - a fost corect analizată cu

precădere de instanța de fond prin prisma verificării îndeplinirii condițiilor

prevăzute de art. 5 lit. b) și d) din Legea nr. 84/1998, despre care pârâta a

pretins prin cererea reconvențională că nu au fost respectate și a solicitat, în

temeiul art. 48 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, anularea acestei mărci.

În mod corect

instanța de fond a ajuns la concluzia că marca reclamantei, „B.C.C.”, obținută

pentru prestarea de servicii de închiriere, întreținere, reparații, mentenanță

a espresoarelor de cafea și alte băuturi calde, nu respectă interdicțiile impuse

de art. 5 alin. b) și d) din Legea nr. 84/1998, situație în care marca nu se

mai bucură de p