ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5557/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 16 decembrie 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 49753/3/2009, reclamanta A.G.C.K.G., în contradictoriu cu pârâții SC R. SRL și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, a solicitat instanței să dispună decăderea pârâtei SC R. SRL din drepturile conferite de marca națională combinată nr. 042276 alcătuită din expresia "A.K." scrisă cu alb pe fond negru cu chenar grena, conform reprezentării grafice, pe motiv de nefolosire; anularea mărcii naționale A. nr. 042276 pe motivul depunerii acesteia cu rea-credință, precum și obligarea Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci la radierea mărcii naționale A. nr. 042276 din Registrul Național al Mărcilor, după emiterea hotărârii de anulare a acestei mărci, cu obligarea pârâtei SC R. SRL la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au invocat prevederile Directivei 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci; Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară; Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice; Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice aprobat prin Hotărârea nr. 833/1998; Aranjamentul de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor, ratificat de România prin Legea 3/1998. Prin întâmpinarea formulată pârâta SC R. SRL a invocat excepția lipsei calității de reprezentant a Societății Civile Profesionale S.Ș.A.

pentru societatea reclamantă, iar pe fond a solicitat respingerea cererii, ca nefondată. La data de 31 august 2010 reclamanta a depus cerere precizatoare prin care a solicitat ca instanța să dispună, în principal, anularea mărcii naționale A. nr. 042276 pentru motivul depunerii acesteia cu rea-credință, iar în subsidiar, în cazul în care capătul de cerere privind anularea mărcii va fi respins, să se dispună decăderea pârâtei R. din drepturile conferite de marca A. nr. 042276 pentru nefolosire, în conformitate cu art. 45 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, coroborat cu art. 12 alin. (1) din Directiva 2008/95/CE. Reclamanta a depus la dosar răspuns la întâmpinare la data de 31 august 2010, prin care a solicitat respingerea excepției lipsei dovezii calității de reprezentant al Societății Civile de Avocați S.Ș.A., depunând la dosar copia scrisorii de angajament și a contractului de asistență juridică încheiat între A.G.C.K.G.

și S.Ș.A., iar pe fondul cauzei a reiterat susținerile din cererea de chemare în judecată. La termenul din 20 ianuarie 2011 instanța a admis în principiu cererea de intervenție accesorie în interesul reclamantei, formulată de SC G. SRL. Prin Sentința civilă nr. 1129 din 09 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei dovezii calității de reprezentant al apărătorului reclamantei și s-a respins în totalitate, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta A.G.C.K.G. în contradictoriu cu pârâții SC R. SRL și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci. S-a respins cererea de intervenție în interesul reclamantei formulată de SC G. SRL ca neîntemeiată și a fost obligată reclamanta la plata sumei de 15.336 RON cheltuieli de judecată către pârâta SC R. SRL.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut cu privire la excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a SCA S.Ș.A. pentru reclamantă, că s-a depus la dosar împuternicirea avocațială, scrisoarea de angajament și contractul de asistență juridică încheiat între reclamantă și societatea de avocatură. Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că reclamanta a achiziționat drepturile de autor asupra logoului A. de la compania germană G.G. în anul 1995, astfel cum rezultă din înscrisurile din anexele 3 și 4 ale cererii de chemare în judecată. Compania G.G. a fost angajată de către reclamanta A.G.C.K.G. să creeze brandul A., astfel cum rezultă din actele depuse în anexa 4 a cererii de chemare în judecată și anexa 3, care reprezintă contractul de cesiune și prețul pe care A.G.C.K.G.

l-a plătit pentru drepturile de autor asupra logoului A. Pe lângă drepturile de autor asupra elementului A. reclamanta A.G.C.K.G. a înregistrat A. ca marcă națională nr. 39519263 în Germania în anul 1995. Între anii 1996 - 1998 A.G.C.K.G. a obținut mai multe înregistrări ale mărcii A. pe cale națională în Ungaria și Cehia (mărcile nr. 151892 și 213151), în Marea Britanie (marca nr. 2113285) și în Irlanda (marca nr. 208460); în anul 1996 filiala lui A.G.C.K.G. din Austria - H.K.G. - a înregistrat marca A. nr. 167093 la nivel național în Austria; de asemenea, în același an, A.G.C.K.G. a depus cererea de înregistrare a mărcii A. la nivel comunitar, această marcă fiind înregistrată în 21 august 1998 sub nr. 000352450. În 20 martie 2000, compania românească S.I.

SRL a depus în România cererea de înregistrare a mărcii naționale A. pentru clasele de produse 30, 35, 39 și 40, marca fiind înregistrată sub nr. 042276 la data de 06 martie 2001. La data de 30 aprilie 2001, marca națională A. a făcut obiectul unei cesiuni totale către compania elvețiană K.F.S.A.G., astfel cum rezultă din extrasul din Buletinul de Proprietate Industrială - Secțiunea Mărci nr. 4/2001, ce atestă publicarea acestei cesiuni. În anul 2006, marca națională A. a făcut obiectul unei alte cesiuni de la K.F.S.A.G., către pârâta SC R. SRL, cesiune publicată în data de 31 august 2006 în Buletinul de Proprietate Industrială - Secțiunea Mărci nr. 10/2006. În primul petit, reclamanta a solicitat anularea înregistrării mărcii naționale A. nr. 042276 pentru rea-credință, invocând faptul că în anul 2000, când marca națională A. nr. 042276 a fost depusă la înregistrare de către S.I.

SRL, marca A. a reclamantei era deja utilizată pentru produse de cafea în Germania, Austria și alte țări europene, fiind totodată protejată prin înregistrare în aceste țări încă din anul 1996. Așa fiind, reclamanta presupune că S.I. SRL, deoarece acționa în domeniul distribuției de cafea din România, cunoștea cele mai importante mărci de cafea utilizate și protejate în Germania, Austria, Ungaria, Cehia, însă, instanța a apreciat că această susținere nu a fost probată în cauză. Tribunalul a mai arătat că nu se poate reține că S.I. SRL, care a solicitat înregistrarea mărcii naționale A. nr. 042276, activând în domeniul comerțului cu cafea, cunoștea existența unei alte protecții a mărcii, pe teritoriul unui stat străin, atâta vreme cât nu s-a demonstrat că există sau au existat relații comerciale directe între titularul de drept al mărcii și uzurpator (A.G.C.K.G.

și SC S.I. SRL). Chiar dacă termenul "A." a fost creat de compania germană G.G. la comanda reclamantei A.G.C.K.G. pe baze contractuale, așa cum s-a demonstrat prin înscrisurile depuse la dosar, instanța a considerat că nu poate reține, doar pe baza acestor contracte că S.I. SRL, terț față de acestea, avea cunoștință despre existența și funcțiile semnului original "A.". Nici împrejurarea că asociații companiei pârâte SC R. SRL sunt două persoane fizice care au cetățenie austriacă și domiciliul în Austria nu a putut conduce prima instanță la concluzia existenței relei-credințe, căci frauda (în sensul de cunoaștere pe care o are cel ce face depozitul o are asupra faptului că marca depusă de el este folosită de altcineva) trebuie să existe la momentul depunerii mărcii (anul 2000); or, firma SC R. SRL a dobândit marca națională A. nr. 042276 prin cesiune de la K.F.S.A.G.

în anul 2006. În plus, instanța a reținut că simpla cunoaștere a existenței înregistrării mărcii în Germania, Austria, Ungaria, Cehia (chiar dacă ar fi fost dovedită) nu determină o înregistrare cu rea-credință în România, deoarece o asemenea împrejurare contravine principiului efectelor relative (teritoriale) ale înregistrării unei mărci, potrivit cu care o marcă înregistrată într-un anumit teritoriu conferă protecție juridică exclusiv pe teritoriul statului respectiv. Prin urmare, s-a apreciat că nu este suficientă doar dovedirea cunoașterii existenței unor drepturi asupra aceleiași mărci în alte teritorii, ci este necesar ca reclamanta să dovedească scopul ilicit al înregistrării, intenția frauduloasă de a-l prejudicia pe cel ce justifică anumite drepturi sau interese legitime în legătură cu marca.

Similar elementului obiectiv și scopul ilicit al înregistrării, obiectivat în manifestări exterioare de voință din partea SC S.I. SRL, trebuie dovedit de către reclamantă, neputându-se recurge la simple prezumții. Reclamanta nu a făcut și nu poate face dovada existenței unor împrejurări de natură a contura comportamentul ilicit al SC S.I. SRL, deoarece un astfel de comportament nu a existat niciodată. De asemenea, instanța a înlăturat susținerea reclamantei în sensul că înregistrarea de către pârâtă a numelui comercial SC R. SRL (despre care reclamanta susține că ar conține denumirea H. - numele comercial al filialei austriece a firmei A.G.C.K.G.) și folosirea mărcii A. pentru aceeași clasă de produse implică riscul de confuzie, incluzând riscul de asociere cu marca deținută de reclamantă, deoarece temeiul juridic al cererii de chemare în judecată este înregistrarea cu rea-credință a mărcii, iar nu similaritatea cu o marcă anterioară.

Numai în acest ultim caz, riscul de confuzie, incluzând și riscul de asociere, prezintă relevanță juridică. Reclamanta a mai invocat reaua-credință a SC S.I. SRL la înregistrarea mărcii A. constând în cunoștința pe care a avut-o aceasta despre faptul că marca depusă pentru înregistrare este folosită de altcineva, realizând totodată că nu pot folosi ambii aceeași marcă, dar profitând de faptul că marca nu a fost încă depusă în România. Potrivit art. 4 alin. (4) lit. g) din Directiva nr. 89/104/CEE (reluat și în actuala Directivă 2008/95/CE), un stat membru poate, în plus, să refuze înregistrarea unei mărci sau, dacă este înregistrată, aceasta poate fi declarată nulă dacă marca poate fi confundată cu o marcă utilizată în străinătate în momentul depunerii cererii și care continuă să fie utilizată, dacă cererea a fost făcută cu rea-credință de către solicitant.

Norma comunitară invocată, care reglementează distinct motivul de nulitate avut în vedere de reclamantă de cel vizând înregistrarea mărcii cu rea-credință, ar fi prezentat relevanță în cauză în ipoteza în care s-ar fi solicitat anularea unei mărci înregistrate după modificarea Legii nr. 84/1998 prin Legea nr. 66/2010 - care a introdus distinct acest motiv, prevăzut suplimentar de norma comunitară. Față de cele arătate, tribunalul, în temeiul dispozițiilor art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998, a respins ca neîntemeiată cererea privind anularea înregistrării mărcii pentru rea-credință.

Asupra capătului de cerere prin care s-a solicitat decăderea pârâtei SC R. SRL din drepturile conferite de marca națională A. nr. 042276, instanța a reținut că prin înscrisurile depuse la dosar la (facturi, situații centralizatoare ale produselor livrate), pârâta a făcut dovada vânzării cafelei sub marca A. în perioada 01 octombrie 2006 - 30 septembrie 2010, astfel încât, în temeiul dispozițiilor art. 45 lit. a) din Legea nr. 84/1998, s-a respins și acest capăt de cerere, ca neîntemeiat, precum și cel subsidiar acestuia, având ca obiect obligarea OSIM la radierea mărcii naționale A. nr. 042276 din Registrul Național al Mărcilor. Față de respingerea cererii principale, instanța, în temeiul dispozițiilor art. 49 alin. (3) C. proc.

civ., a respins și cererea de intervenție în interesul reclamantei formulată de SC G. SRL, reținând că nu se impune analiza motivului de nulitate suplimentar față de cererea de chemare în judecată invocat prin cererea de intervenție accesorie (anularea înregistrării mărcii pentru că aceasta aduce atingere unui drept anterior protejat - o marcă identică sau similară considerată notoriu cunoscută în România, având în vedere că intervenientul accesoriu nu poate tinde la valorificarea unei pretenții proprii, ci urmărește, prin apărările pe care le face, pronunțarea unei soluții favorabile părții pentru care a intervenit; ca atare, dată fiind subordonarea poziției procesuale a terțului față de cea a părții pentru care a intervenit, prin cererea de intervenție accesorie nu se poate cere altceva decât a cerut partea în favoarea căreia s-a formulat cererea de intervenție.

În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat reclamanta, ca parte căzută în pretenții, la plata cheltuielilor de judecată către pârâta SC R. SRL, în cuantum de 15.336 RON, conform înscrisurilor depuse la dosar. Împotriva acestei sentințe, în termenul legal au formulat apeluri motivate reclamanta și intervenienta accesorie SC G. SRL, criticând-o ca netemeinică și nelegală. Intimata SC R. SRL a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității apelului reclamantei, ca fiind formulat printr-o persoană ce nu are calitate de reprezentant, iar în subsidiar a solicitat respingerea apelurilor ca nefondate. La termenul de judecată din 30 mai 2012, instanța de apel a respins excepția inadmisibilității invocării excepției anterior menționate, iar la termenul de judecată din 20 iunie 2012 a fost respinsă ca neîntemeiată excepția nulității apelului reclamantei, pentru motivele indicate în încheierea de ședință de la acel termen.

Prin Decizia civilă nr. 159A din 31 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, apelurile declarate în cauză au fost respinse ca nefondate. Instanța de apel a reiterat situația de fapt a cauzei, în termenii sentinței apelate, reținând, în raport cu criticile formulate prin motivele de apel și probatoriul administrat în alte faze procesuale, că în dreptul mărcilor, noțiunea de rea-credință are un conținut și o întindere diferite de cea din dreptul comun și se analizează distinct pentru fiecare înregistrare.

Astfel, după cum s-a conturat și în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, reaua-credință implică îndeplinirea cumulativă a două cerințe distincte, vizând, pe de o parte, cunoașterea "faptului relevant" (existența și folosirea unei mărci anterioare sau chiar a unui semn neînregistrat ca marcă) și care reprezintă elementul său obiectiv iar, pe de altă parte, intenția frauduloasă ca element subiectiv, și care se analizează în raport de atitudinea subiectivă pe care a avut-o titularul mărcii la data constituirii depozitului reglementar, avându-se în vedere și comportamentul ulterior al solicitantului și care este în măsură a confirma că acesta a fost de rea-credință la data formulării cererii de înregistrare a mărcii.

Reaua-credință reprezintă cunoștința pe care o are cel care face depozitul reglementar asupra faptului că marca depusă de el este folosită de altcineva sau că altcineva are intenția de a o folosi și, știind că nu pot folosi ambii aceeași marcă, deponentul profită de faptul că cel de-al doilea nu și-a înregistrat semnul sau marca în România și eludează regulile concurenței neloiale, urmărind să-și înlăture concurentul de pe piață, prin folosirea de efectul atributiv al depozitului.

Astfel definită, reaua-credință, ce interesează dispozițiile art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998, este asimilabilă întotdeauna fraudei și presupune săvârșirea unor acte de atingere a drepturilor altuia cu intenție, respectiv pentru a obține foloase injuste, pentru că, dacă s-ar reține contrariul ar însemna ca reaua-credință să includă și forma de vinovăție a culpei, ce poate fi dedusă din lipsa de diligență în acțiunile întreprinse a celui ce solicită înregistrarea mărcii a cărei anulare se cere, în raporturile cu concurenții de pe aceeași piață de produse sau servicii. Jurisprudența a reținut că este exclus ca simpla culpă să aibă semnificația relei-credințe ca motiv de nulitate a înregistrării mărcii, deoarece sancțiunea aplicată ar fi excesivă față de atitudinea unui comerciant care nu a urmărit eliminarea, discreditarea sau parazitarea concurenței.

Doar intenția frauduloasă poate determina aplicarea sancțiunii nulității, cât timp intenția solicitantului mărcii nu a fost aceea ca marca să-și îndeplinească funcțiile specifice, respectiv de a dobândi drepturile asupra unei mărci pe care să o folosească ulterior și să o impună pe piață, ci de a bloca accesul concurentului pe piață sau de a-și crea un avantaj comercial, profitând de semnul preexistent, asigurându-și posibilitatea de a crea confuzie între marca sa și cea a reclamantei, pe care o parazitează, în acest fel, sub o aparență de legalitate. De altfel, intenția reprezintă forma de vinovăție cerută pentru existența oricărui act concurențial neloial, însăși jurisprudența Curtea de Justiție a Uniunii Europene fiind în acest sens, îndeosebi Decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată la data de 11 iunie 2009, în cauza C - 529/07 (Chocoladefabriken Lindt & Sprungli AG contra Franz Hauswirth GmbH).

În considerentele acestei decizii (par. 41 - 45), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că intenția de a împiedica un terț să comercializeze un produs poate, în anumite circumstanțe, să caracterizeze reaua-credință a solicitantului mărcii, situație întrunită în special în cazul în care se dovedește că solicitantul a înregistrat marca fără intenția de a o utiliza, exclusiv în scopul de a bloca accesul terțului comerciant pe piață, caz în care marca nu este aptă de a-și îndeplini funcțiile sale esențiale. Prin urmare, instanța de apel a constatat, la rândul său, că nu este suficientă cunoașterea de către solicitantul mărcii a existenței și folosirii unei mărci anterioare de către un alt comerciant, fiind necesar a se dovedi că intenția pârâtei, la momentul cererii de înregistrare a mărcii, a fost aceea de a împiedica intrarea mărcii apelantei reclamantei pe piața românească, astfel cum a pretins aceasta.

Pentru a se reține reaua-credință este necesară întrunirea cerințelor elementului obiectiv și a celui subiectiv în persoana pârâtului, și dovedirea intenției frauduloase, simpla cunoaștere a existenței și folosirii unei mărci anterioare de către un alt comerciant neprezumând prin ea însăși, existența unei intenții frauduloase; această intenție trebuie dovedită distinct de prima cerință, și este necesară cercetarea actelor de comercializare a produselor cărora marca le-a fost destinată, ulterior înregistrării (în primul rând, dacă a avut loc o utilizare efectivă a mărcii pentru produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată), pentru a se determina dacă și în ce măsură marca și-a îndeplinit funcțiile esențiale specifice.

Curtea de apel a mai reținut că pentru dovedirea intenției frauduloase vor trebui cercetate raporturile dintre părțile litigante, având relevanță în acest sens împrejurări precum relațiile contractuale sau precontractuale comerciale anterioare dintre părți sau, dimpotrivă, raporturile concurențiale de pe o anumită piață dintre părțile litigante sau doar intenția acestora neîndoielnic dovedită de a intra pe o piață nouă ori situația în care, în urma oricărui mod de a intra în contact cu reclamantul, pârâtul află că primul folosește cu bună-credință și într-o manieră legală marca pentru produse sau servicii similare. În Decizia OHIM nr. 1813 C din 23 iulie 2007 în cazul Dannier Chemical, Inc.

vs. A. Schulman, Inc s-a reținut, într-adevăr, că reaua-credință se poate avea în vedere și atunci când nu există relații contractuale sau precontractuale între părți, însă, din împrejurările speței, se poate prezuma că depunerea cererii de marcă reprezintă un act care se plasează în afara standardelor acceptabile ale unui comportament comercial. S-a apreciat că există rea-credință dacă pârâtul află, ca rezultat al unei relații (contact) oarecare cu reclamantul, că acesta folosește cu bună-credință și într-o manieră legală marca pentru produse sau servicii similare. Totodată, se consideră că este rea-credință atunci când pentru o marcă înregistrată în afara Comunității Europene există dovezi că reclamantul plănuiește să intre pe piața comunitară, iar pârâtul nu poate justifica solicitarea de înregistrare a mărcii în aceste condiții.

În circumstanțele particulare ale cauzei Dannier Chemical, OHIM a considerat că date fiind contactele anterioare dovedite, dintre părțile litigiului anterior formulării cererii de depozit, se prezumă că pârâtul avea cunoștință de folosirea mărcii reclamantului anterior formulării acestei cereri. În acea cauză însă, reclamantul a produs dovezi că pârâtul, anterior formulării cererii de înregistrare a mărcii, a cunoscut în mod direct de la reclamant, faptul folosirii mărcii și produsele pentru care aceasta era înregistrată, deoarece reclamantul a expus la o expoziție internațională extrem de importantă în domeniu, produsele protejate prin marcă pentru a le face reclamă, iar mai multe companii din Europa erau interesate de acele produse.

De asemenea, s-a probat în cauză că reprezentanții firmei pârâte au contactat pe reclamantă pe calea corespondenței electronice trimise, corespondență în care s-au menționat expres produsele protejate prin marcă cu referire la marca reclamantei, iar reprezentanții reclamantei au trimis o serie de e-mail-uri către 6 sucursale ale pârâtului din Europa și către un birou al acestuia din Mexic. Totodată, prin Decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C - 529/07 Chocoladefabriken Lindt & Sprungli AG contra Franz Hauswirth GmbH la 11 iunie 2009 se face referire la o a treia cerință necesară pentru ca reaua-credință să subziste, distinct de condiția cunoașterii existenței mărcii terțului și de cea a intenției frauduloase, anume cerința gradului de protecție juridică de care se bucură atât marca terțului, cât și semnul a cărui înregistrare se solicită a fi anulată, fiind necesar a fi evaluată separat.

Or, în contextul verificării gradului de protecție juridică de care se bucură atât marca reclamantului cât și cea a pârâtului, se impune a se determina în primul rând limitele teritoriale la care se raportează protecția juridică a fiecărui semn în dispută, înregistrat sau nu, răspunzându-se la întrebarea care este teritoriul pe care funcționează piața relevantă a produselor sau serviciilor; în cauză, teritoriul pe care funcționează piața produselor sau serviciilor aferente mărcilor reclamantei este cel al mai multor state din Europa precum Germania, Austria, Cehia, Ungaria - fiind vorba despre preexistența unor mărci naționale înregistrate în aceste state, și teritoriul Uniunii Europene, dat fiind faptul că marca apelantei reclamate beneficiază de protecție juridică și pe teritoriul României, începând cu data de 1 ianuarie 2007 [conform art. 159 a alin. (1) din Regulamentul mărcii comunitare nr. 40/1994], iar teritoriul românesc este cel pe care funcționează marca națională a intimatului.

În aplicarea regulilor și principiilor anterior enunțate, instanța de apel a apreciat că decizia tribunalului este legală și temeinică în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de anulare a înregistrării mărcii în temeiul art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1996, contrar susținerilor apelantelor, ce nu pot fi primite. I. În privința elementelor obiective reținute de către prima instanță în analiza pretinsei relei-credințe a intimatei pârâte la înregistrarea mărcii, instanța de apel a constatat: Apelantele au susținut că tribunalul ar fi reținut greșit că societatea S.I. SRL care a solicitat la data de 20 martie 2000 înregistrarea mărcii naționale A. nr. 042276 și care activa în domeniul comerțului cu cafea, nu cunoștea existența mărcilor apelantei reclamante.

În ceea ce privește cunoașterea la data înregistrării mărcii românești de către societatea S.I. SRL a existenței mărcilor apelantei reclamante și a folosirii acestora pentru produse din clasa 30 conform Clasificării de la Nisa instanța de apel a apreciat că, aceasta poate fi reținută în raport de probatoriul administrat și ar fi putut fi dedusă în raport de mai multe criterii, cum ar fi relațiile contractuale sau precontractuale comerciale anterioare dintre părți sau, dimpotrivă, raporturile concurențiale de pe o anumită piață dintre părțile litigante ori doar intenția acestora neîndoielnic dovedită de a intra pe o piață nouă sau, în situația în care în urma oricărui mod de a intra în contact cu reclamantul, pârâtul află că primul folosește cu bună-credință și într-o manieră legală marca pentru produse sau servicii similare.

Deși este real, astfel cum au susținut și apelantele, că nu doar relațiile comerciale directe dintre titularul mărcii și uzurpator sunt singurele modalități prin care uzurpatorul poate afla de existența mărcii, însă, în cauză apelantele, chiar dacă nu au fost în măsură a face dovada acestor relații contractuale sau precontractuale comerciale anterioare dintre părți, nu au făcut nici dovada unor relații concurențiale a acestora pe piața din România în condițiile în care la nivelul lunii aprilie 2000, apelanta reclamantă nu a făcut dovada că efectua tranzacții comerciale pe această piață, produse ale sale fiind consumate, conform susținerilor apelantei și a studiului GFK doar ca rezultat al contrabandei, aduse fiind de alți comercianți - fără consimțământul apelantei deci - și doar în anumite zone ale țării (de vest), ceea ce nu echivalează însă cu existența unor relații comerciale de concurență.

Instanța de apel a reținut că notorietatea unei mărci trebuie dovedită în condițiile Regulii nr. 16 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998 aprobat prin H.G. nr. 833/1998, în raport de criterii foarte clare, ce nu se verifică în cauză, motiv pentru care prima instanță nici nu a analizat studiul GFK, apreciindu-se că apelantele formulează critici nefondate. În aplicarea Regulii menționate s-a apreciat că produsele purtând mărcile A., la nivelul anilor 2000, nu au fost comercializate, puse în vânzare de către apelante, importate sau exportate, nu li s-a făcut publicitate sau reclamă pe teritoriul României, astfel că nu se poate susține nici sub acest aspect că s-ar fi făcut dovada cunoașterii de către S.I.

a mărcilor pe teritoriul relevant (cel românesc). Mai mult, apelantele nu au făcut nici dovada unei eventuale convenții cu S.I. SRL, contact în urma căruia această firmă să ia la cunoștință despre împrejurarea că apelanta reclamantă folosește cu bună-credință și într-o manieră legală mărcile A. pentru produse sau servicii similare, după cum nici nu s-a probat că apelanta reclamantă intenționa să intre pe piața românească; în acest sens, a fost înlăturată susținerea apelantei interveniente potrivit căreia firma S.I. cunoștea posibilitatea extinderii lanțului de magazine A.G.C.K.G., întrucât aceasta nu a fost probată în niciun fel. Împrejurarea că la nivelul anilor 2000, informații despre mărcile A. ar fi apărut în ziarele germane (menționate în anexa 2 la apelul apelantei reclamante) și în cataloagele A.G.C.K.G.

din Germania, nu au fost în măsură să permită instanței de apel stabilirea concluziei că mărcile apelantei erau cunoscute în România, câtă vreme aceasta nu derula niciun fel de operațiuni comerciale în România; ca atare, apelanta reclamantă nici nu efectuase activități de promovare a produselor protejate prin mărcile sale, și nici nu a dovedit că ar fi intenționat să intre pe piață la data înregistrării mărcii.

Este adevărat că prima instanță a reținut că relațiile comerciale directe între titularul mărcii și uzurpator ar fi putut face dovada faptului că uzurpatorul a aflat despre existența mărcii, iar pe cale de consecința, a relei-credințe în constituirea depozitului uzurpatorului, însă, curtea de apel a observat că aceasta nu a fost apreciată, contrar susținerilor nefondate ale apelantelor, ca singura modalitate prin care se putea proba elementul obiectiv, ci a fost reținută doar ca una dintre modalitățile de dovedire a acestui element, ce nu s-a realizat de către apelante.

Au fost înlăturate ca nefondate și susținerile apelantelor potrivit cărora prima instanță ar fi reținut eronat că simpla cunoaștere a existentei înregistrării mărcii în Germania, Austria, Ungaria, Cehia nu determină o înregistrare cu rea-credință în România, deoarece o asemenea împrejurare contravine principiului efectelor relative (teritoriale) ale înregistrării unei mărci, iar în contextul relei-credințe, jurisprudența europeană și cea națională, nu tratează cunoștința pe care o are uzurpatorul despre marca titularului prin prisma principiului relativității efectelor dreptului la marcă, deoarece starea de fapt a relei-credințe ar transcende acestui principiu.

Astfel, s-a apreciat că în situația în care deși marca reclamantului era înregistrată pe teritoriul unor anumite state, iar uzurpatorul înregistrează marca într-un stat terț, s-a considerat în jurisprudență în sensul menționat de apelante, însă doar datorită existenței unor indicii suplimentare, cum ar fi naționalitatea asociaților societății pârâte ce coincide cu cea aferentă teritoriului unde este înregistrată marca reclamantului, ceea ce nu este cazul în speță, întrucât apelantele nu au făcut dovada că reprezentanții S.I., la nivelul lunii aprilie 2000, erau naționali ai Germaniei, Austriei, Ungariei, Cehiei etc. Împrejurarea că în cauză, 2 dintre asociații intimatei pârâte erau cetățeni austrieci cu domiciliul în Austria și că denumirea comercială a intimatei cuprinde parțial denumirea filialei din Austria a apelantei reclamate, s-a apreciat a fi lipsită de relevanță în cauză, întrucât tinde la dovedirea relei-credințe a intimatei ce a dobândit prin cesiune în anul 2006 marca națională a cărei anulare se cere, în timp ce reaua-credință se apreciază la momentul formulării cererii de înregistrare.

Au fost respinse ca nefondate și susținerile apelantelor privind lipsa de diligență a firmei S.I., precum și faptul că aceasta trebuia să cunoască marca apelantei, în calitate de comerciant cinstit, de producător de cafea, deoarece acestea vizează existența unei vinovății a solicitantului înregistrării mărcii în forma culpei, ceea ce nu poate fi primit, pentru cele deja arătate. II. În privința elementelor subiective reținute de către prima instanță în analiza pretinsei relei-credințe a intimatei pârâte la înregistrarea mărcii, curtea de apel a constatat: Apelantele au susținut că prima instanță în mod greșit a reținut că acestea nu au făcut dovada scopului ilicit al înregistrării mărcii a cărei anulare se cere, scop care reiese din prezența mai multor elemente în cauză, precum: 1) la data constituirii depozitului de către S.I.

SRL, marca A. a reclamantei A.G.C.K.G. exista deja și pe piața din România, conform studiului GFK și amenința principala marcă a lui S.I. SRL - N.B.; 2) existența cafelei apelantei pe piața românească, nu putea fi ignorată de S.I. SRL (un mare actor pe piața cafelei), care, dacă era de bună-credință, trebuia să fi fost preocupat în a distinge produsele sale printr-un semn propriu; 3) alegerea de către S.I. SRL a unui semn identic cu semnul A. deținut de A.G.C.K.G. pentru a fi înregistrat ca marcă, pentru produse identice; 4) motivul conduitei lui S.I. SRL este, pe de o parte, scoaterea lui A.G.C.K.G. de pe piața românească, iar pe de altă parte, obținerea unui avantaj nemeritat prin utilizarea numelui A. care, în mintea consumatorilor, identifică produsul cafea comercializat de A.G.C.K.G.; S.I.

SRL nu a folosit marca națională A. ci a cesionat-o companiei K.F.S.A.G. imediat, înainte chiar ca marca să obțină certificatul de înregistrare de la OSIM, într-un termen de aproximativ o lună de la publicarea mărcii, având loc deturnarea în acest mod a unui depozit de la finalitatea sa normală, pentru a obține un profit prin vânzarea acestuia; 5) tentativa de a-l scoate pe A.G.C.K.G. de pe piața românească și de a profita de caracterul distinctiv al semnului A. deținut de A.G.C.K.G., confirmată și de conduita intimatei care, din anul 2006 comercializează produsele proprii de cafea în ambalaje care copiază pachetele de cafea A. ale reclamantei A.G.C.K.G.; din această comparație vizuală, reiese, în opinia apelantei, în mod evident conduita de rea-credință a lui R., de a deturna atât marca A., cât și designul pachetelor de cafea asupra cărora A.G.C.K.G.

deține drepturi de proprietate intelectuală încă din anul 1995. Această deturnare se face vădit în scopul de a profita de renumele cafelei A. produsă de A.G.C.K.G., renume care a fost câștigat prin investiții importante în design, branding și în tehnologii de prăjire și control al calității. Instanța de apel a apreciat însă că susținerile apelantei-reclamante ce vizează faptul că la data constituirii depozitului de către S.I. SRL marca A. a lui A.G.C.K.G. exista deja și pe piața din România, cea referitoare la concurența cu marca principală aparținând societății S.I. SRL - N.B. (care, de altfel, nici nu a fost formulată prin cererea principală sau prin cea de intervenție, ci direct prin motivele de apel), cele referitoare la faptul că existența cafelei apelantei pe piața românească, nu putea fi ignorată de S.I.

SRL, se circumscriu elementului obiectiv al relei-credințe, fiind deja analizate, instanța de apel urmând a verifica doar celelalte critici ale apelantelor referitoare la analiza de către tribunal a elementului subiectiv. Astfel, s-a constatat că termenul A., conținut de mărcile apelantei reclamante, este într-adevăr unul fantezist, greu de găsit în limbajul uzual, iar coincidența cu termenul folosit de către S.I. SRL este izbitoare, însă, după cum corect a reținut și prima instanță, doar acest element prin el însuși nu poate justifica, în lipsa coroborării cu alte dovezi, concluzia relei-credințe a solicitantului la data înregistrării mărcii.

În ceea ce privește susținerile apelantelor potrivit cărora scopul ilicit se poate deduce în cauză din tentativa intimatei de a le scoate pe apelante de pe piața românească și de a profita de caracterul distinctiv al semnului A., ceea ce ar fi confirmat și de conduita intimatei care, din anul 2006 comercializează produsele proprii de cafea în ambalaje care copiază pachetele de cafea A. ale reclamantei A.G.C.K.G., instanța de apel a reținut că nici acestea nu au fost deduse judecății primei instanțe ci, cu încălcarea prevederilor art. 294 alin. (1) și art. 295 alin. (1) C. proc. civ., au fost invocate direct în apel, astfel încât nu au putut fi analizate.

Referitor la susținerea apelantelor cu privire la faptul că prin folosirea mărcii A. (ce conține și în prezent multe elemente comune se creează confuzie în rândul consumatorilor cu marca produsă de A.G.C.K.G.) acestea, după cum a reținut corect și prima instanță, vizează riscul de confuzie ce implică și riscul de asociere și nu are relevanță în cauză, întrucât cererea este fondată în drept pe prevederile art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, iar nu pe cele ale art. 48 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998. De asemenea, a fost găsită nefondată și susținerea apelantelor potrivit cărora motivul înregistrării mărcii de către S.I. SRL ar fi fost scoaterea lui A.G.C.K.G. de pe piața românească și obținerea unui avantaj nemeritat deoarece S.I.

SRL nu a folosit marca națională A., ci a cesionat-o companiei K.F.S.A.G. imediat, înainte chiar de a fi eliberat certificatul de înregistrare a mărcii de către OSIM, într-un termen de aproximativ o lună de la publicarea mărcii, având loc în acest fel deturnarea unui depozit de la finalitatea sa normală, pentru se obține un profit prin vânzarea lui. Curtea de apel a apreciat că, privit în sine, faptul cesionării mărcii imediat după formularea cererii de înregistrare nu vădește vreun scop ilicit câtă vreme această operațiune era permisă de prevederile art. 39 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, ce prevedea că "drepturile asupra mărcii pot fi transmise, prin cesiune sau prin licență, oricând în cursul duratei de protecție a mărcii", iar în lipsa vreunui alt element care să sprijine această pretinsă deturnare a scopului înregistrării mărcii, în aceste condiții, nu vădește existența vreunui scop ilicit.

Faptul că până la data cesionării mărcii către compania elvețiană K.F.S.A.G., societatea S.I. nu a folosit marca se datorează tocmai intervalului scurt de timp curs de la data constituirii depozitului, de aproximativ o lună de la publicarea mărcii și nu dovedește deturnarea depozitului de la finalitatea sa pentru a obține un profit prin vânzarea lui, cu atât mai mult cu cât potrivit extraselor din BOPI nr. 12 din 2000, nr. 1 și 4 din 2001 S.I. a cesionat către K.F.S.A.G. și mărcile sale S.I. N.B. și N.B. concomitent cu marca a cărei anulare se cere.

Mai mult, din analiza conduitei ulterioare înregistrării mărcii a celor 3 deținători succesivi, instanța de apel a concluzionat în sensul bunei-credințe a acestora, în condițiile în care intimata a făcut dovada că de la data în care a dobândit marca prin cesiune, a folosit-o în perioada 01 octombrie 2006 - 30 septembrie 2010, fapt ce rezultă din înscrisurile depuse la dosarul de fond și, mai mult, că s-a opus folosirii acesteia de către apelante. S-a respins și critica privind necenzurarea de către tribunal a cheltuielilor de judecată efectuate de pârâtă la prima instanță, deoarece, potrivit prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cenzurarea cheltuielilor de judecată constituie o facultate iar nu o obligație pentru instanță, și, mai mult, în cauză, această măsură nici nu se impunea în raport de valoarea pricinii și de munca îndeplinită de apărătorul intimatei.

În consecință, în temeiul art. 296 C. proc. civ., au fost respinse ca nefondate apelurile declarate în cauză, iar în baza art. 274 C. proc. civ., s-a respins și cererea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel, întrucât acestea nu au fost dovedite. În termen legal, împotriva acestei decizii au promovat recurs reclamanta și intervenienta în interesul acesteia. I. Recurenta reclamantă s-a prevalat de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. a) În dezvoltarea primului motiv de recurs, s-a susținut că decizia recurată conține motive contradictorii și străine de natura pricinii. Astfel, se arată că instanța de apel în mod eronat a reținut faptul că din studiul GFK și din susținerile sale, cafeaua A. produsă de A.G.C.K.G.

ar fi fost adusă în România prin contrabandă în zonele de vest ale țării, iar acest comerț nu echivalează cu existența unor relații de concurență comercială între părți. În realitate, studiul GFK precizează numai cotele de penetrare pe piață ale cafelei A. raportate la nivelul anului 2000 în Transilvania și în întreaga țară, precum și faptul că această marcă ocupa locul al IV-lea ca importanță volumică după J., E. și N.B. Contrar motivării instanței de apel, din studiul GFK nu reiese deloc faptul ca marca de cafea A. ar fi fost adusă în România prin contrabandă, ci acest studiu, demonstrează pur și simplu, în mod științific faptul că publicul român cunoștea marca de cafea A., astfel încât, aceasta marcă trebuia să fie cunoscută cu atât mai mult de S.I.

SRL - un jucător foarte important pe piața distribuției de cafea din România, care la acea vreme avea un interes concurențial în raport cu aceasta, datorită faptului ca deținea marca N.B. cu care marca A. era în concurență directă (recurenta arată că a depus la dosar înscrisuri constituite din extrasul OSIM al mărcii N.B. prin care se arăta că S.I. este titularul mărcii, precum și extrasul de pe internet privind website-ul oficial al societății S.I.); de altfel, recurenta nu a susținut niciodată nici în procedura scrisă, nici în cea orală din fața instanței de apel, faptul că la nivelul anului 2000 cafeaua A. a fost adusă în România prin contrabandă, ci a învederat că și dacă s-ar reține în acest sens (ipoteză ce nu a fost probată prin dovezi concludente), acest lucru nu ar face decât să accentueze ideea că marca de cafea A. era destul de apreciată de publicul român.

În consecință, motivarea instanței de apel este străină de natura cauzei fiindcă instanța trebuia să se raporteze la susținerile părților și la înscrisurile depuse la dosar. De asemenea, pe temeiul acelorași dispoziții ale art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta învederează că instanța de apel în mod eronat a reținut faptul că ar fi invocat notorietatea mărcii sale A. în România, susținerile sale vizând faptul că această marcă era notorie în comunitatea europeană și în Germania, fapt ce a fost probat prin copia auditului financiar din care reiese volumul masiv al vânzărilor de cafea A. în Germania, defalcat anual pentru perioada 1997 - 2008, înscris care se găsește la dosarul de primă instanță și care nu a fost analizat de curtea de apel, fără a se arăta motivele pentru care a fost ignorată această probă, atât în apel, cât și de prima instanță.

De asemenea, motivarea instanței de apel este străină de natura pricinii și dintr-o altă perspectivă: nu există niciun considerent care să conducă la concluzia că prima instanța nu a analizat studiul GFK pe motivul că A.G.C.K.G. nu ar fi dovedit notorietatea mărcii sale A. în România, conform Regulii 16 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998, câtă vreme recurenta reclamantă nu a susținut existența unei asemenea notorietăți în România, iar prima instanță nu a motivat neluarea în considerare a studiului GFK. Pe de altă parte, recurenta învederează existența și a altor motive contradictorii în decizia recurată, întrucât s-a reținut că apelantele nu au fost în măsură a face dovada oricărei forme de contract cu societatea S.I.

SRL în baza căruia să ia la cunoștință despre împrejurarea că reclamanta folosește cu bună-credință și într-o manieră legală mărcile A. pentru produse și servicii similare, deși într-un paragraf anterior instanța de apel reținuse susținerea apelantelor referitoare la faptul ca între A.G.C.K.G. și S.I. SRL nu au existat relații comerciale.

Mai mult decât atât, raportat la decizia OHIM nr. 1813 din cauza C din 23 iulie 2007, citată în motivare, pe de o parte instanța de apel acceptă "că reaua-credință se poate avea în vedere și atunci când nu există relații contractuale sau precontractuale între părți", dar argumentează faptul că s-a apreciat că există rea-credință dacă pârâtul află de existența mărcii, "ca rezultat al unei relații (contract) oarecare cu reclamantul". Raportat la analiza relei-credințe prin prisma efectului teritorialității protecției juridice a mărcii, instanța de apel, de asemenea, se contrazice în motivare sub următoarele aspecte: pe de o parte, se susține că pentru subzistența relei-credințe, ar fi necesar să se estimeze "gradul de protecție juridică de care se bucură atât marca terțului cât și semnul a cărui înregistrare se solicită a fi anulată", și în acest sens s-ar impune verificarea "limitelor teritoriale la care se raportează protecția juridică a fiecărui semn în dispută înregistrat sau nu", astfel încât, având în vedere că marca comunitară a început să-și producă efectele în România începând cu 01 ianuarie 2007, s-a apreciat a fi legal și temeinic modul în care prima instanță a interpretat prevederile art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 potrivit căruia reaua-credință s-ar supune efectului teritorialității dreptului la marcă.

Totodată, deși instanța de apel stabilește că reaua-credință ar transcede principiului teritorialității efectelor dreptului la marcă, stabilit pe cale jurisprudențială (neindicându-se în acest sens vreo hotărâre judecătorească pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție sau de Curtea de Justiție a Uniunii Europene), ulterior se reține că apelanta A.G.C.K.G. nu a făcut dovada că reprezentanții S.I. SRL erau, la nivelul lunii aprilie 2000, naționali ai Germaniei, Ungariei, Cehiei etc., motivare care, de asemenea, este străină de natura pricinii deduse judecății. Se mai arată de recurentă că raportat la motivarea din apel potrivit căreia vânzarea într-un termen scurt a depozitului mărcii naționale A. către K.F.S.A.G., nu ar dovedi deturnarea depozitului de la finalitatea sa pentru a obține un profit, nu s-a argumentat înlăturarea înscrisului privind indicatorii financiari ai companiei S.I.

SRL la nivelul anului 2000, depus la dosarul cauzei, care dovedește ca profitul brut al companiei era de 3.649.205 mii RON, valoare prea mare la acea dată. b) Recurenta reclamantă susține critici și din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se învederează că respingerea de către instanța de apel, în baza prevederilor art. 294 alin. (1) și art. 295 alin. (1) C. proc. civ., a susținerilor sale potrivit cărora, scopul ilicit al intimatei derivă și din comercializarea pe piața românească a unor pachete de cafea ce copiază ambalajele cafelei comercializate de A.G.C.K.G., în opinia recurentei constituie o motivare care reflectă aplicarea greșită a legii, deoarece aceste susțineri ale apelantelor, nu constituiau o încălcare a dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., întrucât nu reprezintă o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată, prin apelul declarat nefiind schimbat temeiul de drept al acțiunii care a rămas neschimbat, anume art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, invocat în prima instanță. În cuprinsul motivelor de apel, mai arată recurenta, apelantele au afirmat aceeași pretenție ca la prima instanță, anume, anularea înregistrării mărcii A. deținută de intimată, pe motivul depunerii acesteia cu rea-credință. În plus, având în vedere faptul că susținerile apelantei A.G.C.K.G. referitoare la studiul GFK au fost trecute cu vederea de prima instanță, aceasta le-a reiterat în apel, astfel că, instanța de apel avea obligația de a analiza aceste critici legate de studiul GFK referitoare la posibila concurență la nivelul anului 2000 dintre marca N.B.

a lui S.I. SRL și marca A. a lui A.G.C.K.G., iar nu să le respingă, deoarece această susținere, în sine, nu constituie o încălcare a prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Se mai susține de către recurentă că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, pentru motivele expuse în continuare. Conform Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C-529/07 (Chocoladefabhken Lindt & Sprungli AG vs. Franz Hauswirth GmbH), avută în vedere și de instanța de apel, unul dintre factorii de apreciere a relei-credințe este nivelul de protecție juridică de care beneficiază semnul terțului și semnul a cărui înregistrare se solicită.

Or, deși se enunță în mod corect această regulă, prin decizia recurată nu se face o corectă aplicare a raționamentului Curții de Justiție a Uniunii Europene privind analiza nivelului de protecție juridică a mărcilor apelantei și intimatei, nici a celui expus în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, sens în care se face referire la Decizia civilă nr. 6759 din 17 decembrie 2010 (invocată și de instanța de apel). Conform considerentelor acestei decizii, gradul de protecție juridică a semnelor în conflict, necesită determinarea pieței relevante pentru produsele și serviciile cărora li se adresează, iar în funcție de efectul teritorial al semnelor în conflict, raportat la teritoriul acestei piețe relevante, se apreciază dacă semnul ce face obiectul anulării este anterior sau nu față de alte semne preexistente de pe piața relevantă semne care aparțin terțului și care sunt identice sau similare, evident, dacă acele semne există.

În cazul în care pe teritoriul pieței relevante astfel de semne preexistente ale terțului nu există, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că reaua-credință se va aprecia independent de principiul teritorialității ce guvernează protecția acelei mărci. Or, contrar acestor dezlegări, recurenta arată că, instanța de apel a identificat doar teritoriul pe care funcționează piața produselor și serviciilor apelantei (Germania, Austria, Cehia, Ungaria), fără însă să determine care dintre piețele apelantei și intimatei constituie piața relevantă, iar în funcție de teritoriul acestei piețe, să procedeze la analiza efectelor teritoriale ale mărcilor, în cazul în care aceste efecte există.

În aceste condiții, raportat la cerința identificării nivelului de protecție juridică, instanța de apel a omis să determine piața relevantă raportată la teritoriile Germaniei, Austriei, Cehiei și Ungariei (pe de o parte) și teritoriul României (pe de alta parte), precum și în ce măsură mărcile A. ale lui A.G.C.K.G., aveau un grad de protecție juridică în teritoriul pieței relevante; de asemenea, s-a omis a se verifica dacă nivelul protecției juridice a mărcilor deținute de A.G.C.K.G. în teritoriul pieței relevante, corelat cu perioada de folosire a acestora în aceasta piață, putea constitui un factor pertinent în aprecierea relei-credințe a lui S.I.

SRL la constituirea depozitului național al Mărcii A., astfel cum Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în Cauza C-529/07, citată în apel; potrivit acestei Hotărâri, un anumit nivel de protecție juridică devine relevant în aprecierea relei-credințe, atunci când un terț utilizează de multă vreme un semn pentru un produs identic sau similar ce poate duce la confuzie cu marca solicitată (par. 46). În opinia recurentei, instanța de apel trebuia să constate că față de mărcile A. în conflict, piața relevantă era constituită la nivelul anului 2000 din teritoriile Germaniei, Austriei, Cehiei, Ungariei, pentru următoarele motive: conform susținerilor sale și înscrisurilor depuse la dosar, nu deține alte mărci A. preexistente în România, după cum nici S.I.

SRL nu avea mărci A. preexistente în Germania, Cehia, Austria, Ungaria; marca A. a recurentei a fost înregistrată încă din 1996 și se folosea în Germania, Ungaria, Cehia, Austria înainte de anul 2000, ceea ce, de altfel, a reținut și instanța de apel, pe când marca intimatei a fost depusă la OSIM de S.I. SRL în anul 2000, fapt constatat de ambele instanțe de fon