ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 745/2018

HOTĂRÂRE

13.03.2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 745/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș la data de 29.01.2016 sub nr. x/109/2016 contestatoarea A. a chemat în judecată intimata S.C. B. S.R.L. solicitând anularea Deciziei de concediere nr. 117 din 28.12.2015 emisă de către intimată, repunerea părților în situația anterioară in sensul reintegrării sale pe postul deținut anterior, cu obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egală cu salariile indexate, majorate si reactualizate, precum și cu celelalte drepturi bănești de care ar fi beneficiat de la data concedierii până ia reintegrarea efectivă, obligarea intimatei la plata orelor suplimentare efectuate peste programul de lucru și în zilele de week-end în perioada 10.12.2012-11.11.2015, actualizate cu indicele de inflație și dobânda legala, precum și plata unor daune morale în cuantum de 10.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

La data de 14.06.2016 contestatoarea a formulat o cerere modificatoare a acțiunii inițiale, arătând ca înțelege să cheme în judecată și pe S.C. C. S.R.L., urmând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul deghizat al contractului nr. x/01.01.2012, acesta fiind în realitate un contract de munca în beneficiul S.C. B. S.R.L., administrată de aceeași persoana, să se dispună obligarea pârâtei la plata contribuțiilor sociale neachitate în perioada 01.01.2012-01.11.2015, urmare a derulării activității subordonate și remunerate prin contractul mascat nr. x/2012 și obligarea pârâtei ia plata onorariului (salariului) restant aferent lunii octombrie 2015, datorat în baza contractului nr. x/2012.

Tribunalul Argeș, secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale, prin încheierea din 13 ianuarie 2017, a disjuns acțiunea reclamantei A. formulată împotriva pârâtei S.C. C. S.R.L. și a dispus formarea unui nou Dosar, având nr. x/109/2017.

Prin sentința nr. 92 din 13 ianuarie 2017, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. x/109/2017, s-a admis excepția necompetenței materiale a instanței; a fost admisă și excepția necompetenței teritoriale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că în contract s-a prevăzut ca pentru operele create contestatoarea să primească o remunerație, însă aceasta nu are natura unui drept salarial. Remunerația este stabilită de către părți, în funcție de oferta tăcută de beneficiar. Remunerația nu are caracter fix, beneficiarul deținând dreptul de a ajusta cuantumul remunerației în funcție de volumul și complexitatea creațiilor comandate.

Mai mult, în convenția încheiată între părți sub nr. x/2012 s-a menționat ca regim juridic cel instituit de către Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, așa cum a fost ea completată și modificată până Ia momentul încheierii convenției.

Având în vedere aceste argumente, instanța a apreciat că nu se poate vorbi de un contract individual de muncă în cazul contractului nr. x/2012 și că acestuia nu îi sunt aplicabile dispozițiile Codului muncii. în aceste condiții» a constatat că din punct de vedere material competența nu poate aparține secției de litigii de muncă și asigurări sociale din cadrul Tribunalului Argeș, instanța a apreciat că în cauza este vorba despre o convenție civilă încheiată între părți și chiar în cuprinsul acesteia s-a stabilit de către parți instanța competentă în caz de litigiu, anume instanța de la sediul beneficiarului (cap. X pct. 2).

Astfel, s-a arătat ca și excepția necompetenței teritoriale este întemeiată și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești.

Prin sentința nr. 7292 din 14 septembrie 2017, Judecătoria Ploiești, secția civilă, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența în favoarea Tribunalului Prahova.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că deși contractul în baza căruia a fost formulată prezenta acțiune nu este denumit contract de muncă, atât timp cât reclamanta solicită să se constate că are caracter de contract de muncă, se apreciază că este supus legislației aplicabile contractelor de muncă, întrucât, pentru a califica natura corectă a contractului încheiat între părți, instanța trebuie să facă aplicarea legislației muncii.

Reglementarea specială în materia contractelor de muncă, anume Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, prevede in cuprinsul art. 210:

"cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de munca se adresează tribunalului.

Prin urmare, având în vedere natura raporturilor de muncă cu referire la contractul în baza căruia reclamanta și-a formulat pretențiile, instanța a constatat că tribunalul este competent a judeca cererea și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

Tribunalul Prahova, secția I civila, prin sentința nr. 401 din 29 ianuarie 2018, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența în favoarea Tribunalului Argeș. A constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

în motivare s-a arătat că Înalta Curte de Casație si Justiție, prin Decizia nr. 2900/2013, a statuat că de esența contractului de muncă este ca munca prestată de angajat să fie prestată pentru și sub autoritatea angajatorului, ce are obligația de a plăti salariu. Orice altă convenție care nu cuprinde obligații directe de prestare de muncă și de plată salariu nu are caracterul unui contract de muncă, fiind o convenție de prestări servicii ce nu poate fi supusă jurisdicției muncii. Astfel, Înalta Curte a apreciat că atâta vreme cât nu poate fi încadrată perfect în condițiile prevăzute de Codul muncii, convenția încheiată între părți trebuie supusă regulilor civile.

S-a arătat că din cuprinsul contractului nr. x/2012 rezultă că acesta conține toate trăsăturile unui contract de muncă, anume încheierea în formă scrisă, remunerație Sunară, răspundere pentru nerespectarea obligațiilor.

Instanța a reținut că obiectul prezentei cauze îl reprezintă constatarea caracterului deghizat al contractului nr. x din 01.01.2012, care în realitate este un contract de muncă, având în vedere relația de subordonare dintre reclamantă și beneficiar, programul de lucru și remunerația.

Față de considerentele prezentate instanța a apreciat că litigiul dedus judecății este un litigiu de muncă, astfel că, potrivit dispozițiilor art. 269 din Codul muncii, competența de soluționare aparține tribunalului în circumscripția căruia reclamantul își are domiciliul.

Având în vedere că domiciliul reclamantei este în Pitești, județul Argeș, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale, invocată de reclamantă, cu consecința declinării competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.

Cu privire la conflictul negativ de competență, a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele;

Calificarea contractului ca fiind de muncă sau de cesiune a unor drepturi de autor ține de fondul litigiului, iar nu de stabilirea competenței instanței, care se face raportat la capetele cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost disjunsă din Dosarul nr. x/109/2016, se solicita în cadrul primului capăt de cerere constatarea caracterului deghizat al contractului nr. x din 01.01.2012, susținându-se că acesta este în realitate un contract de munca în beneficiul S.C. B. S.R.L.

Al doilea capăt de cerere vizează obligarea pârâtei la plata contribuțiilor sociale neachitate în perioada 01.01.2012-01.11.2015, urmare a derulării activității subordonate și remunerate prin contractul nr. x din 01.01.2032 încheiat cu interpusul pârât de rang II, iar petitul trei are ca obiect obligarea pârâtei la plata onorariul (salariului) restant aferent lunii octombrie 2015 datorat în baza contractului nr. x din 01.01.2012.

Cauza acțiunii reclamantei asupra căreia instanța a fost chemată să se pronunțe - prin cauza acțiunii înțelegându-se scopul spre care se îndreaptă voința celui care reclamă sau se apără, scop explicat prin împrejurările și motivele speciale care au determinat partea să acționeze - este aceea de a obține o hotărâre judecătorească prin care să se dispună obligarea ia plata contribuțiilor sociale și a onorariului (salariului) restant, justificate tocmai prin faptul că actul în cauză ar fi contract de muncă iar nu contract de cesiune a unor drepturi de autor.

Descrierea obiectului acțiunii, expusă de reclamantă într-o modalitate firească prin raportare la motivarea acesteia și scopul real urmărit prin promovarea acțiunii, conduce la concluzia că petitele principale sunt cele care vizează plata contribuțiilor sociale și a onorariului (salariului) restant, capătul de cerere referitor la constatarea caracterului deghizat al contractului nr. x din 01.01.2012 fiind o cerere accesorie.

Soluționarea acestei ultime categorii de cereri, împreună cu cererea principală, este un imperativ ce rezultă din corelația, legătura dintre cererea principală și cererile accesorii si incidentale având ia bază rațiuni precum buna administrare a justiției, economicitatea și operativitatea ei.

Conform art. 123 alin. (1) C. proc. civ. " cererile accesorii, adiționale, precum și cele incidentale, se judecă de instanța competentă pentru cererea principala, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, cu excepția cererilor prevăzute ia art. 120 din același cod " (cereri în materia insolvenței sau concordatului preventiv, care sunt de competența exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripție își are sediul debitorul).

Art. 123 din C. proc. civ. reglementează un caz de prorogare legală a competenței, în sensul că instanța competentă să soluționeze o cerere principală devine competentă a soluționa și cererile accesorii, adiționale și incidentale formulate în aceeași cauză, chiar dacă în mod obișnuit, acestea nu ar fi intrat în competența sa materială ori teritorială.

Aceste prevederi legale speciale, ce reglementează o prorogare de competență în ceea ce privește judecata cererilor accesorii și incidentale în favoarea instanței învestite cu soluționarea cererii principale, au caracter imperativ și se aplică prin derogare de la normele generale de competență materială sau teritorială exclusivă.

Având în vedere că ceea ce se urmărește prin petitele principale este constatarea existenței în fapt a unui raport de muncă, reclamanta arătând că activitatea sa era desfășurată în subordinea și în beneficiul S.C. B. S.R.L., și solicitând plata contribuțiilor sociale și a onorariului (salariului) restant, în cauză devin aplicabile prevederile art. 269 alin. (1) și (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, referitoare la competența instanțelor în soluționarea conflictelor de muncă.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (1) și (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii:

"(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii.

(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul."

De asemenea, art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social prevede că:

"Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Această competență în favoarea tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, prevăzută într-o normă specială, ce derogă de la regula generală instituită de prevederile art. 107 C. proc. civ., este una exclusivă, de la care nu se poate deroga prin convenția părților.

Prin urmare, ia stabilirea instanței competente în soluționarea litigiului nu vor fi avute în vedere prevederile din cap. X pct. 2 din contractul nr. x din 01.01.2012, referitoare la instanța competentă să se pronunțe asupra litigiilor, anume instanța de ia sediul beneficiarului.

Domiciliul reclamantei indicat în cererea de chemare în judecată este situat în municipiul Pitești, județul Argeș.

Față de împrejurarea că domiciliul reclamantei ce a promovat cererea de chemare în judecată se află în circumscripția Tribunalului Argeș, în aplicarea dispozițiilor legale menționate, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș, secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale.