ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1771/2019

Ședința publică din data de 16 octombrie 2019

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu S.C. B. S.A., să se constate caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea absolută și să se dispună înlăturarea următoarelor clauze din contractul de credit nr. RFI 49245498799: pct. 1.1 lit. C) și pct. 3.12 reprezentând comision de procesare de 2,2% din valoarea creditului, respectiv 2.232,99 CHF; pct. 3.14 care prevede plata unui comision de administrare de 0,15% din soldul creditului în valoare de 8.030 CHF și pct. 5 din actul adițional încheiat la data de 20.09.2010; să se constate caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea absolută și să se dispună modificarea art. 3.1., 3.2 și 3.5 din contractul de credit, în sensul că ulterior primului an al perioadei contractuale dobânda curentă va rămâne fixă și anume 5,5% pe an; să se dispună obligarea pârâtei ca, ulterior primului an de creditare și până la finele perioadei de creditare, să calculeze dobânda în funcție de procentul fix de 5,5% pe an; să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumelor reprezentând diferența de dobândă dintre cea percepută de bancă și cea efectiv datorată, începând cu data de 18.07.2009, să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 2.332,29 CHF reprezentând comision de procesare și 8.030 CHF reprezentând comision de administrare, precum și obligarea pârâtei la stabilirea cursului de schimb CHF/LEU de la data semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada contractului, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Specializat Cluj prin sentința civilă nr. 2623 din 20.12.2016, a admis excepția nelegalei cu privire la capătul 7 al cererii de chemare în judecată și, în consecință a anulat parțial cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., și C., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., doar în ceea ce privește capătul 7 al acesteia; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți și, în consecință: a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 1.1 lit. c) și art. 3.12 din contractul de credit nr. x din data de 18.07.2008, privind comisionul de procesare de 2,2% calculat la valoarea creditului; a constatat caracterul abuziv și, în consecință, nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 3.14 contractul de credit nr. x din data de 18.07.2008, privind comisionul de administrare de 0,15% calculat la soldul contului, precum și în art. V din actul adițional la contractul de credit anterior identificat, încheiat la data de 20.09.2010; a obligat pârâta să restituie reclamanților toate sumele de bani achitate în temeiul clauzelor a căror nulitate s-a constatat, respectiv comisionul de procesare și comisionul de administrare; a respins, ca neîntemeiată, restul cererii de chemare în judecată; a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamanților în cuantum de 500 RON, reprezentând onorariu avocațial.

Apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă prin decizia civilă nr. 546/2017 din 05 octombrie 2017, fiind obligată apelanta să plătească intimaților, suma de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii pârâta S.C. B. S.A. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs invocat, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că instanța de apel a considerat în mod greșit că în prezenta cauză sunt îndeplinite cumulativ condițiile impuse de Legea nr. 193/2000, întrucât clauzele prevăzute la art. 3.12, 1.1 lit. c) și 3.14 fac parte din prețul contractului și este prevăzut în mod clar și ușor inteligibil.

Recurenta-pârâtă consideră că, comisioanele sunt componente esențiale ale prețului creditului și atât timp cât clauza este redactată în mod clar și ușor inteligibil instanța de apel nu putea să treacă la analiza îndeplinirii celorlalte condiții.

În opinia recurentei-pârâte instanța de apel în mod greșit a considerat ca fiind îndeplinită condiția lipsei negocierii interpretând eronat negocierea clauzelor contractuale ca fiind o recunoaștere din partea pârâtei a nelegalității comisionului cu consecința eliminării acestuia.

În ceea ce privește condiția de bună-credință și condiția dezechilibrului contractual, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 969 vechiul C. civ., modificând prețul creditului stabilit prin contractul de credit și prin actul adițional la acesta, aducând astfel atingere principiului efectelor obligatorii ale contractului și principiului autonomiei de voință în materie contractuală.

Clauzele contractuale privitoare la dobânzi și comisioane, susține recurenta-pârâtă, sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv reglementat de art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.

Recurenta-pârâtă consideră că atât timp cât instanța de apel reține că eliminarea comisionului de administrare nu reflectă buna-credință a băncii, ci expresia caracterului nejustificat al perceperii respectivului comision, este evident faptul că nu a avut în vedere proba cu interogatoriul reclamantei.

Totodată, susține recurenta-pârâtă, instanța de apel în mod greșit a constatat caracterul abuziv al art. V din actul adițional din 2010, act adițional prin care reclamantul a reconfirmat practic că are cunoștință de acest cost și că este de acord să achite acest comision în continuare.

Recurenta-pârâtă consideră că a decide la momentul actual faptul că, comisionul de administrare este abuziv per se ar însemna să se contrazică norma legală stipulată în art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, considerându-se că o clauză legală permisă de lege are caracter abuziv.

În ceea ce privește comisionul de procesare, recurenta-pârâtă susține că, instanța de apel în mod nelegal a constatat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de procesare, având în vedere că pârâta a justificat prin înscrisurile depuse la dosar contraprestația pentru care acest comision a fost perceput o singură dată, la momentul acordării creditelor.

Referitor la soluția instanței de apel privind restituirea sumei încasate cu titlu de comision de acordare și administrare, recurenta-pârâtă consideră că potrivit Legii nr. 193/2000, sancțiunea juridică ce poate opera în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale este una suis generis, respectiv încetarea producerii efectelor acelor clauze pentru viitor, fără a se repune în discuție prestațiile deja existente, cum se întâmplă în cazul sancțiunii nulității.

Recurenta-pârâtă susține că această sancțiune sui generis este consacrată în art. 6 alin. (1) coroborat cu art. 7 alin. (2) din Directiva Consiliului 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și în consecință respingerea în tot a acțiunii reclamanților.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimații-reclamanți au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca fiind temeinică și legală.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimații-reclamanți prin întâmpinare și admiterea recursului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport constatându-se că recursul este inadmisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 23 mai 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor a fost comunicat părților la data de 30 mai 2018.

Prin încheierea din data de 12 decembrie 2018 Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (4) C. proc. civ., a dispus suspendarea judecării recursului până la soluționarea dosarului nr. x/2018 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă.

Prin încheierea din data de 05 iunie 2019 Înalta Curte de Casație și Justiție constatând că nu mai subzistă motivul care a stat la baza suspendării cauzei, a dispus repunerea cauzei pe rol, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 546/2017 din 05 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă și a acordat termen la data de 16 octombrie 2019, în ședință publică, cu citarea părților.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat, în esență, că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și art. 969 C. civ., având în vedere că atât comisionul de procesare, cât și comisionul de administrare sunt percepute în strictă legătură cu acordarea creditului și, împreună cu dobânda, formează prețul contractului, cumularea acestora fiind permisă și că aceste comisioane au fost stipulate într-un limbaj clar și accesibil, fiind astfel exceptate de la controlul caracterului abuziv.

Art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 interzice profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

În conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Potrivit prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care asigură transpunerea în dreptul intern a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Criticile privind noțiunea de obiect al contractului, raportat la faptul că orice clauză circumscrisă acestei noțiuni este exclusă de la examinare conform motivării recurentei-pârâte, iar astfel comisionul de procesare și de administrare reprezintă elemente ale prețului creditului, vor fi înlăturate.

În cauză, se constată că instanța de apel a reținut în mod clar faptul că atât legislația internă cât și cea europeană a statuat că clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii "obiectul principal al contractului" în accepțiunea art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii de obiect principal al contractului, revenind instanței naționale sarcina de a aprecia dacă o clauză supusă analizei constituie un element esențial al prestației debitorului, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta. - Hotărârea Kasler și D., Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

În aceste condiții, instanța supremă apreciază că prevederile contractuale referitoare la comisionul de procesare și comisionul de administrare nu intră sub incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nefiind exceptate de la controlul caracterului abuziv.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu a greșit când a considerat că nu este îndeplinită condiția negocierii și nici nu a interpretat eronat negocierea clauzelor contractuale.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în înțelesul Legii nr. 193/2000 pentru ca o clauză să aibă caracter abuziv trebuie ca aceasta să nu fie negociată, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului și să nu se asocieze cu definirea obiectului principal al contractului, condiții pe care instanța de apel le-a cercetat reținând că acestea sunt întrunite în cauză în ceea ce privește clauzele contractuale menționate.

Astfel, se constată că instanța de apel a reținut în mod corect că pârâta nu a făcut dovada negocierii acestor clauze, prin urmare nu a fost răsturnată prezumția de nenegociere instituită de legiuitor prin art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 în conformitate cu care, dacă un profesionist pretinde ca o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Critica privind încălcarea dispozițiilor art. 969 vechiul C. civ., va fi înlăturată.

Din analiza deciziei recurate se constată că instanța de apel a interpretat contractul de credit nr. x din 18.07.20108 încheiat între părțile în litigiu, în limitele art. 969 C. civ. nefiind schimbată natura juridică a acestuia, clauzele fiind analizate așa cum au fost concepute și redactate de părți în acord cu dispozițiile legale în materie și nu a fost nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ.

În privința clauzelor contractului și a interpretării lor recurenta-pârâtă a relatat opinii proprii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel ceea ce vizează în realitate netemeinicia deciziei.

Pentru a îndeplini criteriul transparenței se impune ca orice clauză inclusă într-un contract să fie redactată într-o manieră clară și neechivocă, iar pentru înțelegerea acesteia să nu fie necesare cunoștințe de specialitate așa cum specifică chiar art. 1 din Legea nr. 193/2000.

În evaluarea caracterului clar și inteligibil al clauzelor contractuale, instanța de apel a făcut o analiză obiectivă constatând în mod legal faptul că, aceste comisioane nu sunt definite în mod riguros și nu pot conduce la concluzia că respectivele prevederi contractuale ar fi fost redactate într-o modalitate clară și ușor de înțeles, atâta timp cât nu au fost precizate, nici măcar într-o manieră sumară, tipurile de servicii prestate de bancă, a căror contraprestație este reprezentată de comisioanele supuse analizei, neputându-se cunoaște nici de către consumator și nici de către instanța de judecată ce servicii sunt acoperite de costurile impuse în sarcina consumatorului.

Astfel, se constată că instanța de apel prin decizia recurată a reținut în mod corect caracterul abuziv și, în consecință, nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 1.1 lit. c) și art. 3.12 privind comisionul de procesare de 2,2% calculat la valoarea creditului și a clauzelor cuprinse în art. 3.14 privind comisionul de administrare de 0,15% calculat la soldul contului din contractul de credit nr. x din 18.07.20108.

Alegațiile recurentei - pârâte privind dispozițiile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, vor fi înlăturate, întrucât dispozițiile legale invocate de recurenta-pârâtă au intrat în vigoare ulterior încheierii contractului de credit dedus judecății. Astfel, O.U.G. nr. 50/2010 a intrat în vigoare la 21 iunie 2010, iar contractul de credit dedus judecății a fost încheiat la 18 iulie 2008.

Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că instanța de apel în mod legal a dispus restituirea sumelor de bani achitate în temeiul clauzelor a căror nulitate s-a constatat prin repararea prejudiciului reținând că principiul reparării integrale a prejudiciului presupune atât recuperarea pierderii efectiv suferite (damnum emergens), cât și a beneficiului nerealizat (lucrum cessans), ceea ce impune acordarea în favoarea persoanelor prejudiciate a unor despăgubiri care să acopere și eventuale pierderi suferite de acestea, ca efect al lipsirii de beneficiul sumelor pierdute în mod direct.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A.

Totodată, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., recurenta-pârâtă B. S.A. va fi obligată la plata către intimații-reclamanți C. și A. a sumei de 1000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, conform înscrisului de la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 546/2017 din 05 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă B. S.A. la plata sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți C. și A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 octombrie 2019.