ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1114/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1114/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursurilor de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

încheierea din 21 martie 2013

,

pronunțată în Dosarul nr.

4287/83/2009, Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori,

printre altele, în baza art. 160

a

C. proc. pen., a respins ca

neîntemeiată propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea privind rearestarea

inculpaților C.I.P. și H.M.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța a reținut, în esență, că, în cauză sunt într-adevăr întrunite formal

cerințele art. 160

a

alin. (4) C. proc. pen., însă cu toate acestea,

pentru a dispune luarea măsurii arestării preventive a inculpaților apelanți

trebuie ca aceasta să fie necesară pentru interesul bunei desfășurări a

procesului penal și proporțională cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia.

S-a reținut că în cauză primul termen

de judecată a fost fixat în 10 mai 2012, termen la care inculpații apelanți au

fost prezenți. De asemenea, inculpații apelanți s-au prezentat și la toate

celelalte termene de judecată fixate în cauză, inclusiv la termenul de judecată

din 21 martie 2013.

Împrejurarea

că, față de cei doi inculpați apelanți

s-a început urmărirea penală într-o altă cauză, pentru infracțiuni pretins a fi

comise după ce au fost puși în libertate în prezenta cauză, respectiv în lunile

iunie și septembrie ale anului 2012, nu impune, în opinia curții, a se lua din

nou față de aceștia măsura arestării preventive, aceasta nefiind nici necesară

pentru buna desfășurare a judecății și nici proporțională cu scopul urmărit.

S-a mai reținut că perseverența

infracțională a inculpaților apelanți va putea fi avută în vedere, atât în

prezenta cauză, la o eventuală reindividualizare a pedepsei, cât și în cealaltă

cauză în care sunt cercetați, în eventualitatea trimiterii în judecată și a

pronunțării unei soluții de condamnare.

Prima instanță a mai precizat, de

asemenea, că în cauza în care inculpații apelanți sunt cercetați pentru noile

infracțiuni, s-a dispus arestarea acestora în data de 29 decembrie 2012, prin

încheierea nr. 57/CC/2012 a Tribunalului Satu Mare, iar Curtea de Apel Oradea,

prin încheierea penală nr. 93/IR/2012 a dispus în data de 7 decembrie 2012, ca

urmare a admiterii recursurilor declarate de inculpați și a casării încheierii,

respingerea propunerii de arestare preventivă și punerea în libertate a

inculpaților.

De la această dată, 7 decembrie 2012,

în sarcina inculpaților apelanți nu s-a mai reținut comiterea altor fapte de

natură penală, iar aceștia, așa cum s-a arătat, s-au prezentat la toate

termenele de judecată ce au fost fixate în cauză, condiții în care s-a apreciat

că buna desfășurare a procesului penal este asigurată, nefiind necesar să se ia

față de cei doi inculpați, din nou, măsura arestării preventive, aceasta

nerespectând nici principiul oportunității și nici cel al proporționalității.

Cât privește excepția

inadmisibilității propunerii de arestare preventivă invocată de apărătorul ales

al inculpatului apelant C.I.P., curtea a constatat că aceasta este

neîntemeiată.

Împotriva acestei încheieri în termen

legal a formulat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea, arătându-se că hotărârea

judecătorească este netemeinică, analiza cerințelor de necesitate și

proporționalitate a rearestării inculpaților realizându-se într-o notă totală

de abstractizare în raport de particularitățile speței concrete.

În

dezvoltarea motivelor de recurs s-a apreciat că în

prezenta cauză există motive pertinente care să indice că măsura restrictivă de

libertate, este astăzi insuficientă și nu-și mai găsește justificarea, fiind

necesară privarea de libertate a celor doi inculpați, dovada constituind-o

însuși faptul comiterii de noi infracțiuni, de aceeași natură, ulterior

momentului inițial la care s-a apreciat suficiența măsurii alternative celei private

de libertate.

În

final, reprezentantul parchetului a solicitat admiterea

recursului, casarea încheierii atacate și pronunțarea unei hotărâri prin care,

în acord cu prevederile art. 160

a

alin. (4) C. proc. pen., în raport

de noile împrejurări apărute, să se dispună, din nou, arestarea preventivă a

inculpaților C.I.P. și H.M..

Criticile aduse nu sunt fondate.

Analizând legalitatea și temeinicia

încheierii recurate sub aspectul motivelor de recurs invocate, cât și din

oficiu conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. sub toate celelalte

aspecte, Înalta Curte reține că recursul declarat de Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea nu

este fondat urmând a fi respins ca atare pentru considerentele ce urmează.

Art. 23 din Constituția României

garantează libertatea individuală și siguranța persoanei.

Din prevederile acestui text

constituțional - art. 23 - rezultă interesul evident pe care l-a manifestat

legiuitorul constituțional în legătură cu reglementarea clară și precisă a

măsurii arestării preventive. Acest lucru este rezultatul faptului că

libertatea individuală se integrează în valorile supreme garantate prin art. 1

din Constituție, că arestarea preventivă este o măsură care afectează grav

această libertate, că prezumția de nevinovăție este unul dintre principiile

constituționale.

Prin urmare, art. 23 din Constituție

conferă arestării preventive o configurație juridică de sine stătătoare,

separabilă de restul operațiunilor firești, judiciare. Constituția

reglementează arestarea ca măsură ce se supune unor reguli generale, care

protejează libertatea persoanei și permite justiției să se deruleze.

În

conformitate cu stipulațiile art. 5, parag. 1 din

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale,

ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu

poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenția

consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie

lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepția

privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres

și limitativ, de stipulațiile art. 5, parag. 1 lit. c) din CEDO.

Potrivit textului invocat, o persoană

poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea

aducerii sale în fata autorității judiciare competente, atunci când există

motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive

temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o

infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În

materia privării de libertate, Convenția trimite, în

esență, la legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau regularitatea

detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane și menținerea acestei

măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute

de legea națională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu

stipulațiile Convenției și să asigure protejarea individului împotriva

arbitrariului.

Astfel cum a statuat și instanța de

contencios european, pericolul de împiedicare a bunei desfășurări a procedurii

penale nu poate fi invocat în mod abstract de autorități, ci trebuie să se

bazeze pe probe faptice (cauza Becciev c.Moldovei). La fel este și cazul

tulburării ordinii publice: dacă un astfel de motiv poate intra în discuție din

perspectiva art. 5, în aceste circumstanțe excepționale și în măsura în care

dreptul intern recunoaște această noțiune, el nu poate fi considerat ca

relevant și suficient decât dacă se întemeiază pe fapte de natură să

demonstreze că punerea în libertate a deținutului ar tulbura într-adevăr

ordinea publică (cauza Letellierc. Franței). La menținerea unei persoane în

detenție, instanțele de judecată nu trebuie să se raporteze numai la gravitatea

faptelor, ci și la alte circumstanțe, în special cu privire la caracterul

persoanei în cauză, domiciliul său, profesia, resursele materiale, legătura cu

familia (cauza Neumeister c.Austriei).

În

ceea ce privește natura și pericolul, social al

infracțiunilor pentru care au fost trimiși în judecată inculpații, este

adevărat că - în măsura în care se va dovedi că ele există și au fost comise cu

vinovăție de aceștia - sunt grave, dar natura și gravitatea faptelor nu pot

constitui criterii care să îi excludă de plano pe inculpați de la dreptul legal

și constituțional de a fi puși în libertate în cursul procedurii; aceasta cu

atât mai mult cu cât, o dată cu trecerea timpului, rezonanța socială negativă a

faptelor se estompează.

A considera că o persoană acuzată de

fapte de o anumită gravitate trebuie arestată preventiv și menținută în această

stare până la soluționarea fondului cauzei sau până la rămânerea definitivă a

hotărârii de condamnare, care, eventual, s-ar pronunța in cauza, fără

posibilitatea de a fi pusă în libertate în cursul procedurii, este nepermis,

fiind contrar legii.

Pe de altă parte, regula respectării

libertății individuale stabilită în art. 5 din Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, consacrată și de legislația

internă, inclusiv la nivel constituțional, permite așa cum s-a arătat, derogări

dar numai în cazuri excepționale, care reclamă protejarea interesului public.

Tulburarea ordinii publice, provocată

ca urmare a comiterii unei infracțiuni, nu poate constitui un motiv pertinent

și suficient pentru refuzul de liberare din detenție provizorie, decât dacă indicii

concrete demonstrează că, prin lăsarea acuzatului în libertate, ordinea publică

ar fi realmente amenințată.

Ori de câte ori acest risc nu poate fi

în mod rezonabil reținut, persoana acuzată este îndreptățită să obțină punerea

sa în libertate, înainte de a fi judecată.

Natura faptelor, gravitatea și

efectele lor nu justifică, în sine, necesitatea continuării prevenției în lipsa

unor fapte care să demonstreze că eliberarea acuzatului ar aduce cu adevărat

prejudicii ordinii publice.

Examinându-se actele și lucrările

dosarului se constată că inculpații C.I.P. și H.M. au fost trimiși în judecată

prin rechizitoriul emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea în Dosarul nr. 45/P/2009 pentru

comiterea infracțiunilor de dare de mită, prevăzută de art. 255 C. pen. cu

aplicarea art. 6 și art. 7 din Legea nr. 78/2000, constituirea unui grup

infracțional organizat cu scopul comiterii de infracțiuni grave, prevăzută de

art. 7 din Legea nr. 39/2003 și contrabandă calificată prevăzută de art. 270

rap. la art. 274 din Legea nr. 86/2006.

În

cursul urmăririi penale, față de cei doi inculpați s-a

dispus, prin încheierea penală nr. 29 din 1 august 2009 a Tribunalului Satu

Mare, luarea măsurii arestării preventive, măsură menținută până la data de 15

decembrie 2009, dată în care prin decizia penală nr. 552/R din 15 decembrie

2009 a Curții de Apel Oradea, ca urmare a admiterii recursurilor declarate de

inculpați s-a dispus în baza art. 139 alin. (1) și (3

5

) coroborat cu

art. 145

1

C. proc. pen., înlocuirea măsurii arestării preventive cu

cea a obligării de a nu părăsi țara.

Prin sentința penală nr. 222 din 21

decembrie 2011 a Tribunalului Satu Mare, cei doi inculpați au fost condamnați pentru

comiterea infracțiunilor pentru care au fost trimiși în judecată la o pedeapsă

rezultantă de câte 6 ani închisoare și interzicerea exercitării drepturilor

prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. ca și pedeapsă

complementară, pe o durată de 5 ani.

Atât D.N.A. - Serviciul Teritorial

Oradea, cât și cei doi inculpați au apelat această sentință.

La termenul de judecată din 28

februarie 2013, procurorul de ședință a solicitat ca, în baza art. 160

a

alin. (4) C. proc. pen., să se dispună rearestarea preventivă a inculpaților

apelanți C.I.P. și H.M., deoarece au intervenit elemente noi, care fac necesară

privarea de libertate a acestora. Astfel, s-a arătat că, ulterior punerii lor

în libertate, cei doi inculpați apelanți au comis alte infracțiuni, respectiv

două infracțiuni, una de trafic de influență și una de dare de mită, tocmai în

legătură cu modul în care trebuia soluționată prezenta cauză.

S-au depus la dosarul cauzei, în

copie, ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale din 28 noiembrie 2012,

dată de D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea în Dosarul nr. 59/P/2012, prin

care s-a pus în mișcare acțiunea penală față de cei doi inculpați pentru

comiterea în concurs a infracțiunilor de trafic de influență, prev. și ped. de

art. 257 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și dare de mită, prev. și

ped. de art. 255 C. pen. rap. la art. 6 și 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000,

ordonanța de extindere a cercetării penale din 9 ianuarie 2013, dată în același

dosar, prin care s-a extins cercetarea penală și s-a început urmărirea penală

față de P.M., sub aspectul infracțiunii de luare de mită, prev. și ped. de art.

254 C. pen. rap. la art. 6 și 7 din Legea nr. 78/2000 și T.M., pentru comiterea

infracțiunii de complicitate la luare de mită, prev. și ped. de art. 26 C. pen.

rap. la art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. rap. la art. 6 și 7 alin. (2) din

Legea nr. 78/2000, referatul cu propunerea de arestare preventivă a

inculpaților C.I.P. și H.M., formulat în Dosarul nr. 59/P/2012, ordonanța de

extindere a cercetării penale din 29 noiembrie 2012, prin care s-a extins

cercetarea penală și s-a început urmărirea penală față de T.M. sub aspectul

comiterii infracțiunilor de trafic de influență, prev. și ped. de art. 257 C.

pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și complicitate la dare de mită,

prev. și ped. de art. 26 C. pen. rap. la art. 255 C. pen. și rap. la art. 6 și

7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 și față de M.I.A. sub aspectul comiteri

infracțiunii de complicitate la trafic de influență, prev. și ped. de art. 26

C. pen. rap. la art. 257 C. pen. și rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000,

rezoluția de începere a urmăririi penale din 26 noiembrie 2012, prin care s-a

început urmărirea penală față de inculpații C.I.P. și H.M. pentru comiterea

infracțiunii de trafic de influență, prev. și ped. de art. 257 C. pen. rap. la

art. 6 din Legea nr. 78/2000 și dare de mită, prev. și ped. de art. 255 C. pen.

rap. la art. 6 și 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, precum și încheierile

penale nr. 57/CC din 29 noiembrie 2012 a Tribunalului Satu Mare, prin care s-a

dispus arestarea preventivă a celor doi inculpați apelanți și încheierea penală

nr. 58/CC din 30 noiembrie 2012 prin care s-a dispus arestarea preventivă a

inculpatului T.M. și s-a luat față de inculpatul M.I.A. măsura obligării de a

nu părăsi localitatea.

S-a cerut rearestarea preventivă a

celor doi inculpați apelanți, apreciindu-se că în cauză există temeiurile prevăzute

de art. 148 lit. f) și d) C. proc. pen.

La termenul de judecată din 21 martie

2013, procurorul de ședință a reiterat și susținut cererea, cerând arestarea

din nou a celor doi inculpați apelanți și precizând că necesitatea rearestării

vine pe fondul comiterii unor noi fapte, care sunt similare pentru cele pentru

care cei doi inculpați apelanți au fost trimiși în judecată în cauza dedusă

judecății și, aceste noi fapte au fost comise de acești inculpați tocmai cu

privire la soluționarea favorabilă a prezentei cauzei, perseverența

infracțională a inculpaților fiind cea care justifică rearestarea.

Potrivit art. 160

a

alin.

(4) C. proc. pen., față de inculpatul care a mai fost arestat în aceeași cauză,

în cursul urmăririi penale sau al judecății, se poate dispune din nou această

măsură, dacă au intervenit elemente noi care fac necesară privarea sa de

libertate, iar potrivit art. 148 C. proc. pen., măsura arestării preventive

poate fi luată dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 143 și există

vreunul dintre cazurile prevăzute de lit. a)-f).

Înalta Curte constată că în mod corect

Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, a reținut că

sunt întrunite formal cerințele prevăzute de art. 160

a

alin. (4) C.

proc. pen. în sensul că ulterior punerii lor în libertate în prezenta cauză,

față de cei doi inculpați s-a dispus prin ordonanța din 26 noiembrie 2012 a D.N.A.

- Serviciul Teritorial Oradea, începerea urmăririi penale pentru comiterea

infracțiunilor de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la

art. 6 din Legea nr. 78/2000 și dare de mită prevăzută de art. 255 C. pen.

raportat la art. 6 și 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că

în data de 2 iunie 2012 au pretins de la denunțătorul C.N. suma de 20.000 euro,

lăsându-l să creadă că are influență asupra unui judecător de la Curtea de Apel

Oradea, pe care-l vor determina să pronunțe în Dosarul nr. 4287/83/2009 aflat

în apel pe rolul Curții de Apel Oradea, o soluție favorabilă.

De asemenea, s-a reținut că, în cursul

lunii septembrie 2012, inculpații i-au promis unui judecător de la Curtea de

Apel Oradea că, prin intermediari, vor cumpăra de la cumnatul judecătorului un

autoturism marca B. cu o sumă mai mare decât prețul real al mașinii, pentru ca

acesta să pronunțe o soluție favorabilă în Dosarul nr. 4287/83/2009.

Cu toate acestea, pentru a se dispune

luarea măsurii arestării preventive a inculpaților trebuie ca aceasta să fie

necesară pentru interesul bunei desfășurări a procesului penal și proporțională

cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia.

De altfel, practica judiciară a decis

că luarea măsurii; arestării preventive nu este obligatorie, ci stă la

dispoziția judecătorului care face și un examen de oportunitate, nu numai de

legalitate și temeinicie.

Astfel, trebuie, pe de o parte, ca

măsura arestării preventive să fie necesară pentru buna desfășurare a

procesului penal și, pe de altă parte, trebuie demonstrat caracterul

insuficient al altor măsuri preventive pentru realizarea cu aceeași eficiență a

scopurilor prevăzute de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., față de prezumția de

libertate de care se bucură cei doi inculpați apelanți și de caracterul de

excepție al măsurii arestării preventive.

Cerința proporționalității, ce decurge

din cea a necesității, presupune existența unui just echilibru între măsura

privativă de libertate și scopul urmărit prin dispunerea acesteia, în vederea

garantării libertății persoanei și evitării oricărui arbitrariu în luarea

acestei măsuri atât de grave.

În

speță, trebuie analizat dacă, în actualul stadiu

procesual, se impune a se dispune față de cei doi inculpați apelanți, din nou,

măsura arestării preventive, respectiv dacă această măsură este necesară pentru

a asigura buna desfășurare a judecății și dacă măsura arestării preventive este

proporțională cu acest scop.

Este de precizat că, în cauza în care

inculpații apelanți sunt cercetați pentru noile infracțiuni, s-a dispus

arestarea acestora în data de 29 decembrie 2012, prin încheierea nr. 57/CC/2012

a Tribunalul Satu Mare, iar Curtea de Apel Oradea, prin încheierea penală nr.

93/IR/2012 a dispus, în data de 7 decembrie 2012, ca urmare a admiterii

recursurilor declarate de inculpați și a casării încheierii, respingerea

propunerii de arestare preventivă și punerea în libertate a inculpaților.

De la această dată, 7 decembrie 2012,

în sarcina inculpaților apelanți nu s-a mai reținut comiterea altor fapte de

natură penală iar aceștia, s-au prezentat la toate termenele de judecată ce au

fost fixate în cauză, condiții în care, se apreciază că buna desfășurare a

procesului penal este asigurată, nefiind necesar să se ia față de cei doi

inculpați, din nou, măsura arestării preventive, aceasta nerespectând nici

principiul oportunității și nici pe cel al proporționalității.

În

prezenta cauză, primul termen de judecată a fost fixat în

10 mai 2012, termen la care inculpații apelanți au fost prezenți. De asemenea,

inculpații apelanți s-au prezentat și la toate celelalte termene de judecată

fixate în cauză, inclusiv la termenul de judecată de azi, 21 martie 2013.

Împrejurarea

că, față de cei doi inculpați apelanți

s-a început urmărirea penală într-o altă cauză, pentru infracțiuni pretins a fi

comise după ce au fost puși în libertate în prezenta cauză, respectiv în lunile

iunie și septembrie ale anului 2012, nu impune, în opinia curții, a se lua din

nou față de aceștia măsura arestării preventive, aceasta nefiind nici necesară

pentru buna desfășurare a judecății și nici proporțională cu scopul urmărit.

Chiar dacă infracțiunile pentru care

față de cei doi inculpați apelanți s-a început urmărirea penală sunt

infracțiuni de corupție și au legătură cu prezenta cauză, susținându-se că

aceștia au încercat prin comiterea acestor infracțiuni să obțină o soluție

favorabilă în prezentul dosar, în raport de datele la care se susține că s-au

comis aceste noi fapte și de atitudinea procesuală a celor doi inculpați în

prezenta cauză, Înalta Curte apreciază că măsura restrictivă care a fost

dispusă față de aceștia este de natură să asigure buna desfășurare a procesului

penal, respectiv a judecății.

Perseverența infracțională a

inculpaților apelanți va putea fi avută în vedere atât în prezenta cauză, la o

eventuală reindividualizare a pedepsei, cât și cealaltă cauză în care sunt

cercetați, în eventualitatea trimiterii în judecată și a pronunțării unei

soluții de. condamnare.

Potrivit dispozițiilor art. 136 alin.

(1) C. proc. pen. pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori

pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea

penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei se poate lua față de

acesta una dintre măsurile preventive prevăzute de acest text de lege.

Alin. (1) al art. 139 C. proc. pen.

prevede că măsura preventivă luată se înlocuiește cu o altă măsură preventivă

când s-au schimbat temeiurile .care au determinat luarea măsurii.

În cursul judecării cauzei în fața

instanței de fond, față de cei doi inculpați s-a luat prin decizia penală nr.

552/R din 15 decembrie 2009 a Curții de Apel Oradea, măsura obligării de a nu

părăsi țara, iar prin sentința penală prin care s-a dispus condamnarea

inculpaților, Tribunalul Satu Mare nu a dispus revocarea acestei măsuri.

În

speță nu s-a formulat o cerere de înlocuire a măsurii

obligării de a nu părăsi țara sau localitatea cu măsura arestării preventive,

în fapt, nefiind în prezența unei încălcări cu rea-credință a măsurii aplicate

sau a obligațiilor, ci o cerere de arestare din nou a celor doi inculpați

apelanți, în condițiile art. 160

a

alin. (4) C. proc. pen.

Cât privește susținerea că propunerea

ar fi nelegală, pentru că nu a fost formulată în scris, se reține că textul de

lege în baza căruia a fost formulată nu prevede o asemenea condiție, iar

cererea procurorului a fost susținută oral și motivată, atât în fapt cât și în

drept, susținerile fiind de altminteri consemnate și în încheierea de ședință,

astfel că nu se poate susține că cei doi inculpați ar fi fost puși în

imposibilitatea de a-și formula apărarea.

Pentru aceste considerente, recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A.

- Serviciul Teritorial Oradea va fi respins ca nefondat, încheierea pronunțată

de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, prin care

s-a respins ca neîntemeiată propunerea formulată de Parchet privind rearestarea

celor doi inculpați fiind apreciată ca legală și temeinică.

Onorariile parțiale cuvenite

apărătorilor desemnați din oficiu pentru intimații-inculpați se vor plăti din

fondurile Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A.

- Serviciul Teritorial Oradea împotriva încheierii din 21 martie 2013 a Curții

de Apel Oradea, secția penală și pentru

cauze

cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 4287/83/2009, privind pe inculpații C.I.P.

și H.M.

Onorariile

parțiale cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu, pentru intimații

inculpați, în sumă de câte 25 RON, se vor plăti din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 29 martie 2013.