ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 592/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 3146 din 31 mai 2011, Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins cererea formulată de reclamantul M.S. față de pârâta C.C.A.Șt. pentru recunoaștere hotărâre judecătorească străină. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, că prin Decizia emisă la data de 25 ianuarie 2010 de Tribunalul de succesiune din B.W. în dosar nr. 3 NG 262/2008 și a certificatului de moștenitor emis în baza acesteia, s-a dezbătut succesiunea numitei M.V., înscrisuri a căror recunoaștere o solicita reclamantul pentru a-și valorifica drepturile conferite de această calitate (de fiu al defunctei și beneficiar al cotei de 14 părți) asupra bunurilor deținute de defunctă în România.

Din copia cererii înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr. 16776/325/2009, rezultă că între părțile din prezenta cauză se poartă litigiul privind bunurile din România rămase de pe urma defunctei M.V., printre care și un imobil, cerere înregistrată anterior dezbaterii succesorale efectuată de instanța germană, iar Legea nr. 105/1992, prevede în privința imobilelor competența exclusivă a instanțelor române (art. 151 pct. 7), iar referitor la legea aplicabilă moștenirii acestora (bunurilor imobile) că este supusă legii locului unde bunul este situat [(art. 66 lit. b)]. Cum potrivit dispozițiilor art. 168 din Legea nr. 105/1992 constituie temei de refuz al recunoașterii unei hotărâri, încălcarea dispozițiilor art. 151 privitoare la competența exclusivă a jurisdicției române și astfel cum înainte s-a reținut hotărârea ce se solicita a fi recunoscută se tinde a fi valorificată în privința unor bunuri imobile pretinse în calitatea de moștenitori, ce fac obiectul unui litigiu aflat pe rolul instanței române, competente să soluționeze această categorie de cereri, se constată că efectele hotărârii germane în această materie nu pot fi recunoscute în România.

Apelul declarat de reclamantul M.S. împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefundat, de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 48 din 1 martie 2012, reținând, în esență, că în ambele demersuri inițiate de părți, alături de alte pretenții derivate, s-a încercat dovedirea acelorași împrejurări esențiale, respectiv stabilirea calității de moștenitori a părților și a cotelor părți ce le revin după succesiunea mamei lor (asupra acestui aspect susținerile lor fiind însă diferite: cote egale în actele întocmite în Germania sau cote unice în dosarul succesoral din România). S-a apreciat că în raport de aceste repere fundamentale ale pretențiilor pe care părțile și le opun reciproc precum și de faptul că primul din demersurile judiciare similare pentru valorificarea lor a fost inițiat în România, prin înregistrarea la 4 august 2009 a acțiunii pârâtei în cauză C.C.A.Șt.

(care este și în prezent în curs de soluționare) în mod corect, în aplicarea dispozițiilor art. 168 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 105/1992, Tribunalul Timiș a refuzat recunoașterea în România a Deciziei din 25 ianuarie 2010 a instanței germane (pronunțate în baza cererii formulată de reclamantul în cauză, M.S., la 9 octombrie 2009) precum și a certificatului de moștenitor din 30 martie 2010 (emis în baza acestei sentințe). Împotriva acestei decizii reclamantul M.S. a declarat recurs solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, respectiv să se dispună recunoașterea deciziei din 25 ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul de succesiune din B.W., N.K., Germania în dosar nr. 3 NG 262/2008 și a certificatului de moștenitor eliberat conform acestei decizii.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă C.C.A.Șt. a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Înalta Curte a luat în examinare motivul de ordine publică prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ. și a apreciat că recursul este fondat pentru următoarele argumente: Problema de drept pe care o implică soluționarea prezentului recurs privește sub un prim aspect stabilirea căii de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii pronunțate de tribunal în cererea de recunoaștere și încuviințare a executării silite astfel cum a fost formulată de reclamant cu privire la hotărârea judecătorească pronunțată într-un stat membru al Uniunii Europene în materie comercială.

Dispozițiile legale incidente sunt cele cuprinse în Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2010 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, instrument legislativ comunitar, cu caracter imperativ și aplicare directă, în sensul că statele membre nu pot deroga de la dispozițiile sale și nu își pot folosi puterea discrețională în implementarea lui.

Potrivit principiilor înscrise în preambulul acestui instrument legislativ, în vederea atingerii obiectivului liberei circulații a hotărârilor în materie civilă și comercială și a administrării armonioase a justiției la nivel comunitar, regulamentul statuează recunoașterea de plin drept a hotărârilor pronunțate într-un stat membru fără să fie necesară, cu excepția contestațiilor, recurgerea la o altă procedură și executarea silită rapidă și simplă a hotărârilor pronunțate într-un stat membru în urma unor verificări pur formale ale documentelor furnizate. Cu toate acestea, potrivit regulamentului în vederea respectării dreptului la apărare, pârâtul are posibilitatea de a introduce o acțiune, în procedură contradictorie împotriva hotărârii de încuviințare a executării, în cazul în care consideră că unul din motivele de neexecutare este îndeplinit.

Dreptul la acțiune îi este recunoscut și reclamantului în cazul în care hotărârea de încuviințare a executării este respinsă. Or, aceasta este ipoteza pe care o implică cauza de față, acțiunea formulată de reclamant privind recunoașterea și încuviințarea executării silite a deciziei din 25 ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul de succesiune din B.W., a fost respinsă de Curtea de Apel Timișoara. În sensul art. 43 alin. (1) și (2) din Regulament „oricare dintre părți poate introduce o acțiune împotriva hotărârii privind cererea de încuviințare a executării, la instanța indicată în listă din Anexa III”. Potrivit acestei anexe, pentru România, instanța înaintea căreia poate fi introdusă acțiunea prevăzută la art. 43 alin. (2) este Curtea de Apel.

Astfel, conform art. 44 din Regulament, hotărârea pronunțată cu privire la acțiunea reglementată de art. 43, poate face obiectul doar al căii de atac a contestației în anulare sau revizuirii menționate în Anexa IV pentru România. Prin urmare, singura cale de atac, acțiunea, reglementată de art. 4.3 din Regulament ce poate fi exercitată de reclamant împotriva hotărârii de admitere a cererii de încuviințare a executării silite pronunțată de tribunal ca primă instanță, este dată în competența Curții de Apel, care pronunță o hotărâre irevocabilă. Așa fiind, soluționând această cale de atac specială, printr-o hotărâre irevocabilă, Curtea de apel judecă în compunerea prevăzută de dreptul intern, ca instanță de recurs, potrivit art. 3 pct. 3 C. proc.

civ., teza ultimă, respectiv „ca instanță de recurs în cazurile expres prevăzute de lege”, dispozițiile din Regulament cu caracter imperativ și aplicare directă reprezentând legea în această ipoteză. Dispozițiile cuprinse în Capitolul III din Regulament intitulat „Recunoaștere și executare” stabilesc în mod expres că în cazul unei contestații, orice parte interesantă care invocă pe cale principală recunoașterea unei hotărâri poate solicita, în conformitate cu procedurile prevăzute în Secțiunea 2 (Recunoaștere) și Secțiunea 3 (Executarea) ca hotărârea să fie recunoscută și pusă în executare silită; oricare dintre părți putând introduce o acțiune privind cererea de încuviințare a executării, respectiv pârâtul în cazul admiterii recunoașterii și încuviințării, iar reclamanta în ipoteza respingerii cererii.

Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte apreciază că au fost încălcate dispozițiile din Regulament privind calea de atac și pe cale de consecință compunerea instanței care exercită controlul judiciar, astfel încât va admite prezentul recurs și va casa decizia atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, ca instanță de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul M.S. împotriva deciziei civile nr. 48 din 1 martie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza la aceeași instanță pentru soluționarea recursului. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2013.