ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 592/2013

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 3146 din 31 mai 2011, Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins

cererea formulată de reclamantul M.S. față de pârâta C.C.A.Șt. pentru

recunoaștere

hotărâre judecătorească străină.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut, în esență, că prin Decizia emisă la data de 25

ianuarie 2010 de Tribunalul de succesiune din B.W. în dosar nr. 3 NG 262/2008

și a certificatului de moștenitor emis în baza acesteia, s-a dezbătut

succesiunea numitei M.V., înscrisuri a căror recunoaștere o solicita

reclamantul pentru a-și valorifica drepturile conferite de această calitate (de

fiu al defunctei și beneficiar al cotei de 14 părți) asupra bunurilor deținute

de defunctă în România.

Din copia

cererii înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr. 16776/325/2009,

rezultă că între părțile din prezenta cauză se poartă litigiul privind bunurile

din România rămase de pe urma defunctei M.V., printre care și un imobil, cerere

înregistrată anterior dezbaterii succesorale efectuată de instanța germană, iar

Legea nr. 105/1992, prevede în privința imobilelor competența exclusivă a

instanțelor române (art. 151 pct. 7), iar referitor la legea aplicabilă

moștenirii acestora (bunurilor imobile) că este supusă legii locului unde bunul

este situat [(art. 66 lit. b)].

Cum potrivit

dispozițiilor art. 168 din Legea nr. 105/1992 constituie temei de refuz al

recunoașterii unei hotărâri, încălcarea dispozițiilor art. 151 privitoare la

competența exclusivă a jurisdicției române și astfel cum înainte s-a reținut

hotărârea ce se solicita a fi recunoscută se tinde a fi valorificată în

privința unor bunuri imobile pretinse în calitatea de moștenitori, ce fac

obiectul unui litigiu aflat pe rolul instanței române, competente să

soluționeze această categorie de cereri, se constată că efectele hotărârii

germane în această materie nu pot fi recunoscute în România.

Apelul declarat de reclamantul M.S. împotriva

acestei

sentințe a fost respins, ca nefundat, de Curtea de Apel

Timișoara, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 48 din 1 martie 2012,

reținând, în esență, că în ambele demersuri inițiate de părți, alături de alte

pretenții derivate, s-a încercat dovedirea acelorași împrejurări esențiale,

respectiv stabilirea calității de moștenitori a părților și a cotelor părți ce

le revin după succesiunea mamei lor (asupra acestui aspect susținerile lor

fiind însă diferite: cote egale în actele întocmite în Germania sau cote unice

în dosarul succesoral din România).

S-a apreciat că

în raport de aceste repere fundamentale ale pretențiilor pe care părțile și le

opun reciproc precum și de faptul că primul din demersurile judiciare similare

pentru valorificarea lor a fost inițiat în România, prin înregistrarea la 4

august 2009 a acțiunii pârâtei în cauză C.C.A.Șt. (care este și în prezent în curs

de soluționare) în mod corect, în aplicarea dispozițiilor art. 168 alin. (1)

pct. 3 din Legea nr. 105/1992, Tribunalul Timiș a refuzat recunoașterea în

România a Deciziei din 25 ianuarie 2010 a instanței germane (pronunțate în baza

cererii formulată de reclamantul în cauză, M.S., la 9 octombrie 2009) precum și

a certificatului de moștenitor din 30 martie 2010 (emis în baza acestei

sentințe).

Împotriva

acestei decizii reclamantul M.S. a declarat recurs solicitând admiterea

recursului, modificarea în tot a deciziei recurate și admiterea acțiunii astfel

cum a fost formulată, respectiv să se dispună recunoașterea deciziei din 25

ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul de succesiune din B.W., N.K., Germania

în dosar nr. 3 NG 262/2008 și a certificatului de moștenitor eliberat conform

acestei decizii.

Prin

întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă C.C.A.Șt. a solicitat respingerea

recursului ca nefondat.

Înalta Curte a

luat în examinare motivul de ordine publică prevăzut de dispozițiile art. 304

pct. 1 C. proc. civ. și a apreciat că recursul este fondat pentru următoarele

argumente:

Problema de

drept pe care o implică soluționarea prezentului recurs privește sub un prim

aspect stabilirea căii de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii

pronunțate de tribunal în cererea de recunoaștere și încuviințare a executării

silite astfel cum a fost formulată de reclamant cu privire la hotărârea

judecătorească pronunțată într-un stat membru al Uniunii Europene în materie

comercială.

Dispozițiile

legale incidente sunt cele cuprinse în Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al

Consiliului din 22 decembrie 2010 privind competența judiciară, recunoașterea

și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, instrument

legislativ comunitar, cu caracter imperativ și aplicare directă, în sensul că

statele membre nu pot deroga de la dispozițiile sale și nu își pot folosi

puterea discrețională în implementarea lui.

Potrivit

principiilor înscrise în preambulul acestui instrument legislativ, în vederea

atingerii obiectivului liberei circulații a hotărârilor în materie civilă și

comercială și a administrării armonioase a justiției la nivel comunitar,

regulamentul statuează recunoașterea de plin drept a hotărârilor pronunțate

într-un stat membru fără să fie necesară, cu excepția contestațiilor,

recurgerea la o altă procedură și executarea silită rapidă și simplă a

hotărârilor pronunțate într-un stat membru în urma unor verificări pur formale

ale documentelor furnizate.

Cu toate

acestea, potrivit regulamentului în vederea respectării dreptului la apărare,

pârâtul are posibilitatea de a introduce o acțiune, în procedură contradictorie

împotriva hotărârii de încuviințare a executării, în cazul în care consideră că

unul din motivele de neexecutare este îndeplinit. Dreptul la acțiune îi este

recunoscut și reclamantului în cazul în care hotărârea de încuviințare a

executării este respinsă.

Or, aceasta

este ipoteza pe care o implică cauza de față, acțiunea formulată de reclamant

privind recunoașterea și încuviințarea executării silite a deciziei din 25

ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul de succesiune din B.W., a fost respinsă

de Curtea de Apel Timișoara.

În sensul art.

43 alin. (1) și (2) din Regulament „oricare dintre părți poate introduce o

acțiune împotriva hotărârii privind cererea de încuviințare a executării, la

instanța indicată în listă din Anexa III”.

Potrivit

acestei anexe, pentru România, instanța înaintea căreia poate fi introdusă acțiunea

prevăzută la art. 43 alin. (2) este Curtea de Apel.

Astfel, conform

art. 44 din Regulament, hotărârea pronunțată cu privire la acțiunea

reglementată de art. 43, poate face obiectul doar al căii de atac a

contestației în anulare sau revizuirii menționate în Anexa IV pentru România.

Prin urmare,

singura cale de atac, acțiunea, reglementată de art. 4.3 din Regulament ce

poate fi exercitată de reclamant împotriva hotărârii de admitere a cererii de

încuviințare a executării silite pronunțată de tribunal ca primă instanță, este

dată în competența Curții de Apel, care pronunță o hotărâre irevocabilă.

Așa fiind,

soluționând această cale de atac specială, printr-o hotărâre irevocabilă,

Curtea de apel judecă în compunerea prevăzută de dreptul intern, ca instanță de

recurs, potrivit art. 3 pct. 3 C. proc. civ., teza ultimă, respectiv „ca

instanță de recurs în cazurile expres prevăzute de lege”, dispozițiile din

Regulament cu caracter imperativ și aplicare directă reprezentând legea în

această ipoteză.

Dispozițiile

cuprinse în Capitolul III din Regulament intitulat „Recunoaștere și executare”

stabilesc în mod expres că în cazul unei contestații, orice parte interesantă

care invocă pe cale principală recunoașterea unei hotărâri poate solicita, în

conformitate cu procedurile prevăzute în Secțiunea 2 (Recunoaștere) și

Secțiunea 3 (Executarea) ca hotărârea să fie recunoscută și pusă în executare

silită; oricare dintre părți putând introduce o acțiune privind cererea de

încuviințare a executării, respectiv pârâtul în cazul admiterii recunoașterii

și încuviințării, iar reclamanta în ipoteza respingerii cererii.

Pentru

rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte apreciază că au fost încălcate

dispozițiile din Regulament privind calea de atac și pe cale de consecință

compunerea instanței care exercită controlul judiciar, astfel încât va admite

prezentul recurs și va casa decizia atacată cu trimiterea cauzei spre

rejudecare la Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, ca instanță de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul M.S. împotriva deciziei civile nr. 48 din 1 martie 2012

a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza la aceeași instanță pentru soluționarea recursului.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 14 februarie 2013.