ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7530/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7530/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în condițiile art. 260 C. proc. civ.,

asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin

cererea formulată la 26 noiembrie 2008 reclamanta C.A.I. prin mandatar B.M. a

chemat în judecată pe pârâta Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

Agenția Domeniilor Statului (ADS), Institutul Național de Cercetare -

Dezvoltare pentru Cartof și Sfeclă de Zahăr, (I.N.C. - D.C.S.Z.) și Municipiul

Brașov prin primar pentru obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate

și liniștită posesie imobilul situat în Brașov, Str. Lânii înscris în CF Brașov

Compus din casă și anexe, curte, grădină și teren de 101.275,40 m

2

,

imobil care a aparținut defunctei sale mătuși, M.H. și care a fost preluat de

Statul Român în temeiul Decretului-lege nr. 223/1974, la data de 4 aprilie

D.C.S.Z.

Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.

civ.

Judecătoria Brașov pe rolul căreia s-a înregistrat

acțiunea a declinat competența de soluționare în temeiul art. 2 pct. 1 lit. b)

C. proc. civ. în favoarea Tribunalului Brașov.

Tribunalul Brașov prin sentința civilă nr. 357/ S din

18 octombrie 2011 a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Institutul Național

de Cercetare Dezvoltare pentru Cartofi și Sfeclă de zahăr, Agenția Domeniilor

statului și Municipiul Brașov.

A fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii și

a fost respinsă acțiunea.

În motivarea acestei soluții instanța a reținut

următoarele:

Imobilul în litigiu a constituit proprietatea numiților

M.M. și M.M.J., dobândită prin cumpărare.

Imobilele au fost preluate de Statul Român prin decizia 461

emisă în temeiul Decretului-lege nr. 223/1974.

Parte din aceste imobile sunt în folosința pârâtului

Institutul Național de Cercetare și Dezvoltare pentru Cartof și Sfeclă de

Zahăr, parte din acestea au destinația de pășune, iar din probele administrate

în cauză nu a rezultat cine are calitatea de posesor asupra imobilului

construcție.

Excepțiile privind calitatea procesuală pasivă a pârâților au

fost respinse. Prezențe pârâtului Statului Român în cauză este justificată de

înscrierea acestuia în cartea funciară, în calitate de proprietar; calitatea

procesuală pasivă a pârâtului Municipiului Brașov este justificată de faptul că

parte din imobilul teren are destinația de pășine, ceea ce duce la concluzia că

folosința aparține unității administrativ teritoriale; calitatea procesuală

pasivă a pârâtului Institutul Național de cercetare și Dezvoltare pentru Cartof

și Sfeclă de Zahăr este justificată de faptul că prin expertiză s-a arătat că

suprafața de 18.579 mp din imobilele se află în folosința acestui pârât, iar

pârâta Agenția Domeniilor Statului este cea prin intermediul căreia

I.N.C.D.C.S. a dobândit posesia.

În cauză a fost invocată excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare de drept comun după apariția Legii nr. 10/2001.

Reclamanta a formulat notificare în baza Legii nr.

10/2001 și a urmat procedura prevăzută de această lege pentru dobândirea

dreptului de proprietate asupra terenurilor în litigiu, însă cererea sa a fost

respinsă.

Reclamanta a formulat cererea de reconstituire a

dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu și în baza Legii nr.

18/1991.

Cererea sa a fost respinsă irevocabil prin Decizia nr.

855/R/2008 a Tribunalului Brașov, reținându-se că aceasta nu are cetățenie

română.

S-a reținut, în legătură cu admisibilitatea acțiunii în

revendicare de drept comun că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat -

prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul

legii - referitor la concursul dintre legea specială și legea generală, că

rezolvarea este dată de legea specială, iar în cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția

europeană a drepturilor omului, această din urmă are prioritate. Această

prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe

dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În speță s-a constatat că există neconcordanță între

Legea nr. 10/2001 și Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului deoarece art. 2 din Legea nr. 10/2001 prevede că imobile,

precum cel din litigiu, sunt preluate abuziv, dar condiționează recunoașterea

dreptului, de respectarea unor termene și proceduri, ceea ce contravine art. 1

al Protocolului 1 adițional în care se prevede că orice persoană fizică sau

juridică are dreptul la respectarea drepturilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit

de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile

pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform

interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor

contribuții, sau a amenzilor.

S-a apreciat că în cauză nu există un interes general

care să determine limitarea recunoașterii retroactive a dreptului de

proprietate al reclamanților deoarece aceasta ar determina întărirea dreptului

dobândit abuziv.

Legea internă stabilește pe de o parte că fostul

proprietar a fost deposedat abuziv, însă condiționează recunoașterea dreptului

de termene și proceduri cu încălcarea limitelor prevăzute de Convenție.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că

exigențele art. 1 din Protocolul 1 și principiul securității raporturilor

juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar cât și în cazul

cumpărătorului de bună credință, nici unul dintre aceștia neputând fi lipsit de

proprietate decât pentru cauzele de utilitate publică și țin condițiile

prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Față de neconcordanțele reținute, s-a apreciat că

acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este admisibilă, însă în

limitele impuse prin decizia Î.C.C.J.

Cu privire la fondul litigiului instanța a reținut

următoarele:

Foștii proprietari de carte funciară, M.M. și M.M.J.

erau decedați la data emiterii deciziei de preluare a imobilelor de către stat.

Astfel, din actele de stare civilă depuse la dosar și

din Certificatul de calitate de moștenitor nr. X/2011 rezultă că M.M.J. a

decedat la data de 6 iulie 1961, M.M. decedat la 26 octombrie 1954, iar decizia

nr. 461 de preluare a imobilelor a fost emisă la data de 4 aprilie 1977.

După decesul lui M.M. au rămas ca moștenitori M.M.J.,

în calitate de soție și M.K.R. în calitate de fiu. După decesul lui M.M.J., în anul

1961, a rămas ca unic moștenitor M.K.R., care a decedat în anul 1989 cu ultimul

domiciliu în Germania. După acesta a rămas ca moștenitoare testamentară M.H.,

în baza testamentului legalizat din 12 septembrie 1973, iar după M.H., decedată

la 2 aprilie 1992, a rămas ca moștenitoare legală și testamentară, reclamanta.

Această succesiune a calității de moștenitori a fost

dovedită; și susținută în cauză de către reclamantă prin certificatul de

calitate de moștenitor din 4 august 2011.

Reclamanta a făcut demersuri pentru redobândirea în

proprietate a imobilelor prin parcurgerea procedurii prevăzute atât de Legea

nr. 18/1991 cât și de Legea nr. 10/2001, însă ambele demersuri au avut soluții

de respingere.

Testamentul lăsat de defunctul M.K.R. în favoarea defunctei

M.H. a fost redactat în Germania în anul 1973, act din care rezultă că la acea

dată M.K.R. locuia în Berlin.

La data preluării imobilelor de către Statul Român,

persoanele înscrise în cartea funciară erau decedate, iar moștenitorul lor era

M.K.R., persoană domiciliată în Germania.

Prin întocmirea testamentului x/1973, M.K.R. nu a

transmis dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu către M.H.,

transmiterea dreptului operând numai la data deschiderii succesiunii după

acesta, respectiv în anul 1989.

Preluarea imobilului de către Statul Român s-a făcut

din proprietatea lui M.K.R., persoană domiciliată în Germania la data

preluării, nu din proprietatea M.H., autoarei reclamantei.

La data deschiderii succesiunii după defunctul M.K.R.,

imobilul în litigiu nu se afla în proprietatea acestuia, ci a Statului Român,

astfel că M.H. nu a dobândit în proprietate imobilele în litigiu și pe cale de

consecință nici reclamanta nu poate justifica un drept de proprietate asupra

imobilelor revendicate.

Acțiunea în revendicare este acea acțiune reală prin

care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui

bun de la posesorul neproprietar.

Regula înscrisă în art. 1169 C. civ. potrivit căreia

cel care face o propunere în fața instanței trebuie să o dovedească este

aplicabilă și în materia dovedirii dreptului de proprietate în cadrul unei

acțiuni în revendicare, astfel că reclamantul este cel care trebuie să facă

dovada pozitivă în sensul că el este titularul dreptului de proprietate asupra bunului

revendicat.

Dovada calității de moștenitor este suficientă pentru

formularea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii

nr. 10/2001, pentru dovedirea calității de persoană îndreptățită.

Prezentul litigiu fiind întemeiat pe prevederile art. 480 C.

civ., reclamanta este ținută să dovedească dreptul de proprietate asupra

imobilului revendicat.

Imobilele au fost preluate de Statul Român prin decizia

nr. 461/1977 emisă în temeiul Decretului-lege nr. 223/1974. Acestea nu au fost

înscrise în cartea funciară, nici pe numele lui M.K.R. și nici pe numele M.H.,

ci sunt înscrise pe numele Statului Român.

Certificatul de calitate de moștenitor nu este un act

doveditor al dreptului de proprietate și nu poate reprezenta un titlu de

proprietate care să fie comparat cu titlu pârâților posesori.

Reclamanta nu a dovedit, prin actele depuse la dosar, că

deține un titlu de proprietate asupra imobilelor revendicate, nici asupra celor

preluate de stat, nici asupra celui cu nr. top X.

Reclamanta nedeținând nici un titlu de proprietate, nu se

impune analiza titlului de proprietate deținut de stat deoarece în cadrul

acțiunii în revendicare această analiză rezulta din necesitatea comparării

titlurilor.

În cauză nu s-a solicitat a se constata nevalabilitatea

titlului Statului Român asupra imobilelor preluate, astfel că titlul acestuia

nu a fost analizat din perspectiva valabilității sale.

Imobilul cu nr. top X nu a fost preluat de stat, iar

proprietari tabulari asupra acestuia figurează defuncții M.M. și M.M.J. Din

raportul de expertiză efectuat în cauză rezultă că acest imobil are destinația

de pășune, posesia asupra sa nefiind exercitată de către reclamantă.

Reclamanta a formulat apel prin care a criticat

sentința sub aspectul faptului că prima instanță reține în mod contradictoriu

că nu s-a făcut dovada existenței în patrimoniul reclamantei a dreptului de

proprietate asupra imobilului, deși constată că adevărații proprietari ai

imobilului au fost autorii reclamantei și că trecerea în proprietatea statului

a imobilului a fost una nelegală. De asemenea s-a reținut, greșit, că nu a

operat transmisiunea testamentară către autoarea reclamantei de la M.K.R., cu

atât mai mult cu cât acesta nu apare în decizia de preluare a imobilului și

aceasta nu îi este opozabilă.

Prima instanță consideră că intabularea Statului Român

asupra imobilului este suficientă pentru a se dovedi dreptul de proprietate și

nu a analizat caracterul ilegal al deciziei de preluare, ajungând la concluzia

greșită că nu poate opera compararea de titluri, iar certificatul de calitate

de moștenitor nu constituie titlu de proprietate, deși în sistem de carte

funciară operează transmisiunea proprietății și fără înscriere în cazul

moștenirii.

Cu privire la dreptul de proprietate al Statului Român,

prima instanță nu a analizat valabilitatea acestuia prin prisma faptului că nu

există un astfel de capăt de cerere, deși s-a pronunțat indirect asupra acestei

valabilități.

Reclamanta apelantă a concluzionat că acțiunea în

revendicare este admisibilă față de nelegalitatea titlului statului și

existența transmisiunii succesorale dovedită prin certificatul de calitate de

moștenitor.

Curtea de Apel Brașov, prin decizia civilă nr. 9/ AP

din 7 februarie 2012 a respins apelul ca neîntemeiat, fondându-și această

soluție pe următoarele considerente:

S-a constatat că în motivarea sentinței nu există

rețineri contradictorii, cum a susținut apelanta.

Imobilul, proprietatea lui M.M. și a M.M.J., ca urmare a

decesului lui M.M. (1954), a trecut în proprietatea soției supraviețuitoare, M.M.J.

și a fiului, M.K.R., iar ulterior decesului soției supraviețuitoare (1961), la

fiul acestora M.K.R., La data decesului acestuia din urmă (1989), imobilul nu

se mai afla în proprietatea sa fiind emisă decizia de preluare de către Statul

Român (încă din 1977), astfel încât testamentul, care își produce efectele la

data decesului, nu mai cuprindea în patrimoniul testatorului și imobilul în

litigiu. S-a constatat astfel că nu putea să opereze transmisiunea succesorală

către M.H., autoarea reclamantei și ulterior către acesta. Chiar dacă M.K.R. nu

figurează în decizia de preluare nu se poate susține că imobilul nu a ieșit din

patrimoniul acestuia.

Ca urmare, s-a apreciat că nu se poate susține că a

operat transmisiunea succesorală, nici chiar în condițiile Decretului-lege nr.

115/1938.

Cu privire la titlul Statului, s-a apreciat că, în mod

corect, prima instanță a reținut că nu se poate analiza valabilitatea acestuia

în contextul lipsei unui capăt de cerere în acest sens și prin considerentele

expuse nu a făcut o analiză a valabilității acestuia, așa cum susține apelanta,

ci a expus situațiile de fapt și de drept care au condus la intabularea

dreptului de proprietate în favoarea Statului în cartea funciară.

Certificatul de calitate de moștenitor, opus de către

apelantă statului, ca titlu comparabil nu are puterea doveditoare a unui titlu

de proprietate, așa cum de altfel s-a observat că recunoaște și apelanta în

cuprinsul ultimului motiv de apel.

S-a reținut că în cauză reclamanta a revendicat

imobilul, pe calea dreptului comun, prin procedeul comparării titlurilor,

susținând caracterul preferabil al titlului său, întrucât Statul Român, care

este înscris în cartea funciară, nu a preluat imobilul de la adevărații

proprietari, acesta trecând prin moștenire de la persoanele fizice, înscrise

anterior statului, la reclamantă.

Instanța de apel a apreciat că în analiza cererii,

trebuie pornit de la specificul publicității imobiliare realizată prin cărțile

funciare, mai precis de la principiul forței probante a intabulării dreptului

real de proprietate statuat în art. 32 alin. (1) din Decretul-lege nr.

115/1938, pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare,

preluat de art. 30 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, a cadastrului și

publicității imobiliare.

Textul, conform căruia „dacă în cartea funciară s-a

înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în

folosul ei

”

, instituie o prezumție legală relativă de

proprietate în favoarea persoanei înscrisă în cartea funciară, care poate fi

răsturnată prin dovada contrară. Numai că, în sistemul cărților funciare,

dovada contrară se poate face numai în cadrul unei acțiuni în rectificare de

carte funciară subsecventă alteia principale prin care se tinde la dovedirea

împrejurărilor de excepție stipulate în art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938

(identic cu cel din Legea nr. 7/1996), sau chiar pe cale principală dacă în

prealabil s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă prin care s-a recunoscut

existența a cel puțin uneia din situațiile limitative stipulate în text.

Cât timp nu s-a dispus rectificarea cărții funciare,

prezumția operează, iar titularul înscris în cartea funciară se bucură de

protecție, nefiind suficientă invocarea calității de fost proprietar, ori de moștenitor

al foștilor proprietari în dovedirea titlului ce ar urma să fie supus metodei

comparării. De altfel, această ultimă normă asigură continuitatea calității de

proprietar numai în situația în care persoana îndreptățită utilizează procedura

reglementată de legea specială în materie, respectiv Legea nr. 10/2001 sau

Legea nr. 18/1991, nu și în cazul apelării la normele de drept comun pe care se

fondează revendicarea (art. 480 C. civ.).

Prin definiție, compararea presupune existența a două

titluri, fiind de acceptat că un titlu translativ de proprietate este apt de o

asemenea operațiune juridică, dar opunerea prezumției amintite este de natură

să-i paralizeze efectele, cât timp titularul înscris în cartea funciară exhibă

extrasul eliberat de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară, în care

figurează ca beneficiar al dreptului real.

Creație a practicii și doctrinei judiciare, compararea

titlurilor era specifică sistemului de publicitate prin registrul de

inscripțiuni-transcripțiuni și a fost determinată de lipsa îndeplinirii

formalităților de publicitate personală de către dobânditorii succesivi ai

imobilului, văzuți în posesia unor titluri diferite asupra aceluiași bun,

împrejurări eliminate de rigurozitatea publicității reale asigurată prin

cărțile funciare care dau prioritate titularului înscris în virtutea efectului

constitutiv de drepturi arătat în art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Singurele situații care ar putea genera o comparare de

titluri sunt cele arătate în art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938 și aceasta

până la intabularea dreptului de către titularul său în cartea funciară, regulă

care se degajă și din norma cu același număr din Legea nr. 7/1996, dar care nu

se realizează în speță, astfel că instanța nu poate decât să acorde prioritate

titlului pârâtului.

Prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, în recurs în

interesul legii, instanța supremă a statuat cu putere obligatorie că o acțiune

în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu este exclusă, sub condiția de a

nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor

juridice. S-a subliniat că aplicarea altor dispoziții legale, decât cele ale

legii speciale, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate

de Convenție aparținând altor persoane. Concluzia înaltei Curți este în

consonantă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ce asigură

protecția dreptului asupra bunului indiferent de titularul său, nefiind loc de

crearea unor noi neajunsuri cu consecințe destabilizatoare a circuitului civil.

În acest context, s-a reținut că în cauză pârâții sunt

titularii dreptului înscris în cartea funciară, a cărei rectificare nu s-a

dispus pentru simplul motiv că nu s-a solicitat și stabilit nevalabilitatea

actului de înstrăinare deținut de aceștia, așa încât și din acest punct de

vedere sunt ocrotiți, decizia instanței supreme găsindu-și deplina aplicare.

Împotriva deciziei nr. 9/2012 comunicată reclamantei la

15 martie 2012 reclamanta a declarat recurs (la 8 februarie 2012 - prin poștă)

cu motivarea transmisă printr-un memoriu separat (la 30 aprilie 2012 tot prin

poștă).

În drept a fost invocat motivul prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În fapt s-au invocat următoarele critici:

Titlul de proprietate invocat de reclamantă era constituit

din actele de dobândire din perioada 1924-1927 (acte de vânzare-cumpărare),

intabulate în Cartea Funciară a Municipiului Brașov, prin care autorii

inițiali, M.M. și M.M.J., au dobândit în proprietate imobilul.

După decesul autorilor inițiali, M.M. (decedat la 26

octombrie 1954) și M.M.J. (decedată la 06 iulie 1961), dreptul de proprietate

asupra imobilului s-a transmis în mod integral fiului acestora, M.K.R., la data

decesului mamei sale (06 iulie 1961), acesta dobândind în mod valabil dreptul

de proprietate, fără a fi înscris în Cartea Funciară a municipiului Brașov, în

conformitate cu prevederile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, în vigoare

la data dobândirii, potrivit cărora „drepturile reale se vor dobândi fără

înscriere în cartea funciară din cauza de moarte, accesiune, vânzare silită…”

Începând cu data transmiterii pe cale succesorală a

dreptului de proprietate și până la data decesului acestuia (21 august 1989),

dreptul de proprietate asupra imobilului a rămas în mod continuu și neîntrerupt

în patrimoniul lui M.K.R., iar după decesul acestuia, dreptul de proprietate

s-a transmis moștenitoarei acestuia M.H., în baza testamentului legalizat din

12 septembrie 1973 la B.N.P. - T.T.A.B.

M.H., la rându-i, a dobândit dreptul de proprietate

asupra imobilului începând cu data decesului autorului său 21 august 1989 și

până la decesul acesteia, respectiv 02 aprilie 1992, dată după care dreptul de

proprietate a fost transmis pe cale succesorală subsemnatei.

Transmisiunea dreptului de proprietate de la autorii

inițiali, proprietarii tabulari M.M. și M.M.J., către fiul acestora M.K.R.,

apoi către M.H. și în cele din urmă către subsemnata, rezultă în mod

indubitabil din certificatul de calitate de moștenitor din 04 august 2011

eliberat de B.N.P. - Asociați T.V. și B.V.D. (anexa nr. 4).

Recurenta a susținut că titlul de proprietate al

Statului Român nu este valabil din mai multe considerente, printre care, a

indicat următoarele:

La data emiterii deciziei arătate/persoanele

nominalizate ca fiind proprietari ai imobilului, nu se puteau afla în ipoteza

cuprinsă în dispozițiile Decretului-lege nr. 223/1974, aceea de a fi părăsit în

mod definitiv țara, pentru simplul motiv că la acea dată erau decedate.

La acea dată proprietarul de drept al imobilului era

fiul acestora, M.K.R., persoană ce nu a fost nominalizată în decizia de

preluare, astfel că efectele juridice ale acesteia nu îi sunt opozabile, motiv

pentru care dreptul de proprietate asupra imobilului nu a ieșit niciodată în

mod legal din patrimoniul acestuia, rămânând în patrimoniul său până la data

decesului (21 august 1989), când s-a transmis moștenitoarei sale M.H.

Actul normativ în temeiul căruia a fost emisă decizia

de preluare încalcă dispozițiile Constituției R.S.R. din 1965, Declarația

Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internațional privind Drepturile Civile

și Politice, precum și Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, motiv pentru care a fost abrogat imediat după Revoluția din

1989, prin Decretul-lege nr. 9/1989, în scopul înlăturării imediate a unor

reglementări care, prin caracterul lor discriminator și nedrept, au adus grave

prejudicii materiale și morale intereselor legitime ale cetățenilor.

Intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului

în favoarea Statului Român a fost nelegală, deoarece s-a făcut cu încălcarea

dispozițiilor art. 19 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea

dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, care prevede că „înscrierea unui

drept se ponte săvârși numai împotriva aceluia care la înregistrarea cererii

este înscris ca titular al dreptului asupra căruia înscrierea urmează a fi

făcută.” Or, la data intabulării dreptului de proprietate uzurpat de către

Statul Român, M.K.R. nu era înscris în Cartea Funciară ca titular al dreptului

de proprietate asupra imobilului moștenit, motiv pentru care intabularea

dreptului de proprietate al Statului nu îi este opozabilă.

În concluzie, intabularea dreptului de proprietate al

Statului Român în Cartea Funciară a Municipiului Brașov fiind nelegală,

potrivit adagiului quod nullum est nullum producit effectum, această operațiune

nu a putut beneficia de efectele constitutive ale regimului de carte funciară,

din momentul înscrierii.

Recurenta a mai susținut că hotărârea instanței de fond

este rezultatul unei grave erori de judecată, o încălcare a dispozițiilor art.

129 alin. (5) C. proc. civ., care prevede că judecătorii au îndatorirea să

stăruie pentru aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunțării unei hotărâri

temeinice și legale pe baza de probe.

Astfel, în totală contradicție cu probele administrate,

instanța de fond, deși a considerat că „nu se impune analiza titlului de

proprietate deținut de Stat, deoarece în cadrul acțiunii în revendicare aceasta

analiza rezulta din necesitatea comparării titlurilor”, a reținut în esență că

titlul de proprietate al Statului Român este valabil, deoarece preluarea

imobilului s-a făcut din proprietatea lui M.K.R., persoană domiciliată în

Germania la data preluării, motiv pentru care acesta nu a mai putut transmite

dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu către M.H., autoarea

reclamantei.

Prin urmare, recurenta a arătat că instanța de fond i-a

respins cererea pentru că nu a dovedit că deține un titlu de proprietate asupra

imobilului revendicat, situație în care s-a apreciat că nu se mai impune

analiza titlului de proprietate al Statului Român, cu atât mai mult cu cât nu a

formulat un capăt de cerere privind constatarea nevalabilității titlului de

proprietate al Statului Român, astfel că procesul a fost soluționat fără a se

intra în cercetarea fondului.

Trecerea în proprietatea Statului a imobilului în

litigiu a fost făcută în temeiul unui titlu nevalabil, deoarece decizia de

preluare arătată nu i-a fost opozabilă lui M.K.R., acesta nefiind nominalizat

în cuprinsul deciziei, care i-a privit pe părinții acestuia (M.M. și M.M.J.),

decedați la data emiterii deciziei de preluare.

Pe de altă parte, actul normativ în temeiul căruia s-a

emis decizia de preluare (Decretul nr. 223/1974) avea un caracter nelegal,

contravenind atât Constituției din acea vreme cât și Declarației Universale a

Drepturilor Omului, Pactului Internațional privind Drepturile Civile și Politice,

precum și Protocolului Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Astfel, instanța de apel a încălcat, la rându-i,

prevederile art. 129 pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora „Judecătorii au

îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice

greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și

prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice

și legale...”

În acest sens, deși din probele administrate în cauză

rezultă fără putință de tăgadă că preluarea imobilului în proprietatea Statului

a fost una nelegală, înfăptuită în temeiul unui act de preluare care nu l-a

nominalizat pe proprietarul de drept din acel moment, M.K.R., ci pe părinții

decedați ai acestuia, instanța de apel a considerat că deși „M.K.R. nu

figurează în decizia de preluare, nu se poate susține că imobilul nu a ieșit

din patrimoniul acestuia” și „că a operat transmisiunea succesorală, nici chiar

în condițiile Decretului-lege nr. 115/1938”.

Susținerile ale instanței de apel sunt în totală

contradicție cu probatoriul administrat, reprezentând simple prezumții fără

greutate și fără puterea de a naște probabilitatea, fiind lipsite de temeinicie

și în totală contradicție cu prevederile art. 129 pct. 5 C. proc. civ.

În mod asemănător, motivația instanței de apel privind

specificul publicității imobiliare realizată prin cărțile funciare din

Transilvania, cu referire directă la principiul forței probante a intabulării

dreptului de proprietate al Statului, în temeiul art. 32 alin. (1) din

Decretul-lege nr. 115/1938, respectiv art. 30 alin. (1) din Legea nr. 7/1996

(articol abrogat de pct. 4 al art. 87 din Legea nr. 71 din 03 iunie 2011,

publicată în M.O. nr. 409 din 10 iunie 2011), care în opinia judecătorilor ar

paraliza acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun în

sistemul actual al publicității imobiliare, este lipsită de temei legal,

deoarece în prezenta cauză prezumția legală relativă de proprietate în favoarea

persoanei înscrisă în cartea funciară (Statul Român) a fost răsturnată într-un

mod lipsit de echivoc, subsemnata făcând dovada că decizia de preluare nu

reprezintă un titlu valabil, ci un act administrativ de forță al autorităților

comuniste, ce nu a respectat identitatea dintre proprietarul de drept la

momentul emiterii și persoanele nominalizate ce nu mai erau proprietare ale

imobilului, fiind decedate la acea dată și nici prevederile Constituției din

1965 și ale acordurilor internaționale la care România era parte.

Intabularea dreptului de proprietate al Statului a fost

una nelegală, deoarece s-a făcut cu încălcarea art. 19 alin. (1) din

Decretul-lege nr. 115/1938, în condițiile în care proprietarul de drept din

acel moment M.K.R. nu era nominalizat nici în decizia de preluare și nici nu

era înscris în Cartea Funciară a Municipiului Brașov, astfel încât nici

intabularea dreptului de proprietate al Statului nu îi este opozabilă.

Lipsa de temei legal a hotărârii instanței de apel

rezultă, în mod indubitabil si din aplicarea greșită a dispozițiilor Deciziei

nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, constând în

aceea că, deși a considerat că în speță sunt pe deplin aplicabile dispozițiile

deciziei pronunțate în interesul legii, totuși a apreciat că aplicarea

dispozițiilor de drept comun (art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 480 C. civ -

în vechea reglementare) în detrimentul celorlalte legii speciale, este de

natura să aducă atingere drepturilor apărate de Convenție, aparținând altor

persoane, incluzând în această categorie pârâții din prezenta cauză.

Astfel, instanța a considerat că în cauză, prin

admiterea acțiunii întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, s-ar aduce

atingere dreptului de proprietate al Statului și s-ar produce „neajunsuri cu

consecințe destabilizatoare ale circuitului civil”.

În primul rând, această motivare este în totală

contradicție cu dispozitivul hotărârii instanței de fond, care a respins

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun după apariția

Legii nr. 10/2001, considerând prezenta acțiune pe deplin admisibila fata de

împrejurările concrete ale cauzei, dispoziție ce a intrat în puterea lucrului

judecat.

În mod judicios, instanța de fond a considerat acțiunea

ca fiind admisibila cu motivarea că: „în cauză nu se poate aprecia că exista un

interes general care să determine limitarea recunoașterii retroactive a

dreptului de proprietate al reclamanților, deoarece aceasta ar determina

întărirea dreptului dobândit abuziv” (de Statul Român), astfel că acțiunea în

revendicare este admisibilă, cu atât mai mult cu cât „dreptul de proprietate

asupra imobilului în litigiu nu a fost înstrăinat de către Statul Român",

situație în care nu poate fi vorba de lezarea vreunui drept de proprietate

dobândit de vreun subdobânditor de bună-credință ori securității raporturilor

juridice.

În al doilea rând, prin această motivare instanța de

apel a încălcat art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și

regimul juridic al acesteia, temei juridic al acțiunii, prin aceea că a considerat,

în mod nefondat, că Statul Roman deține un titlu valabil, deși a refuzat la fel

ca si instanța de fond să analizeze valabilitatea titlului Statului.

Art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 obligă instanțele să

stabilească valabilitatea titlului Statului.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, „fac parte din

domeniul public sau privat al Statului sau unităților administrativ-teritoriale

și bunurile dobândite de Stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă

au intrat în proprietatea Statului în temeiul unui titlu valabil, cu

respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte

și a legilor în vigoare la data preluării lor de Stat (alin. 1); bunurile

preluate de Stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari

(alin. 2), instanțele judecătorești sunt competente să stabilească

valabilitatea titlului (alin. 3)”.

În virtutea art. 6 din Legea nr. 213/1998 și față de

împrejurările concrete ale cauzei, Statul Român nu se poate prevala de

dobândirea valabilă a unui „bun” în accepțiunea jurisprudenței CEDO (în sensul

celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul nr, 1 al Convenției Europene a

Drepturilor Omului), deoarece potrivit legislației interne dobândirea unui

„bun” este condiționată de existența unui titlu valabil de preluare, care să fi

respectat Constituția și tratatele internaționale la care România era parte la

data preluării de către Stat, condiții care nu au fost respectate cu prilejul

emiterii deciziei de preluare în temeiul Decretului-lege nr. 223/1974.

Dispozițiile constituționale de la data emiterii

decretului și cele internaționale erau în evidentă contradicție cu cele ale

decretului, astfel că, dată fiind forța juridică superioară a acestora, îl

înlăturau cu consecința nevalabilității efectelor juridice ale acestuia.

Drept urmare, aplicarea în prezenta cauză a

dispozițiilor legale de drept comun, în detrimentul celor ale legii speciale,

se poate face fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție

aparținând altor persoane, deoarece așa cum am mai arătat, Statul Roman nu

poate justifica dobândirea valabilă a dreptului de proprietate asupra

imobilului în litigiu, Statul nedeținând un „bun” în sensul celui dintâi

alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor

Omului.

Încălcarea art. 6 din Legea nr. 213/1998 este cu atât

mai pregnantă cu cât instanța de apel a reținut în motivarea deciziei că nu se

impune analiza valabilității titlului de proprietate al Statului în cadrul

acțiunii în revendicare.

Prin refuzul analizării valabilității titlului de

proprietate al Statului, atât instanța de fond, cat si instanța de apel, au

săvârșit o grava greșeala de judecata, deoarece au soluționat procesul fără a

intra în cercetarea fondului, ceea ce a condus la pronunțarea unor hotărâri

lipsite de temei legal.

În altă ordine de idei, recurenta a mai subliniat lipsa

de temei legal a deciziei atacate rezultă și din aplicarea greșită a legii,

respectiv a temeiurilor legale invocate, instanța de apel întemeindu-si decizia

pe dispozițiile art. 26, 30 si 34 din Legea nr. 7/1996, articole abrogate de

pct. 4 al art. 87 din Legea nr. 71 din 03 iunie 2011, publicată în M.O. nr. 409

din 10 iunie 2011.

Reclamanta a apreciat că acțiunea în revendicare,

întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, este admisibilă și fondată, având

în vedere împrejurările concrete ale cauzei;

- faptul că prezenta acțiune în revendicare, întemeiată

pe dispozițiile dreptului comun, reprezintă singurul remediu judiciar care i-a

mai rămas reclamantei de exercitat, după ce cererile sale întemeiate pe

dispozițiile legilor speciale i-au fost respinse cu caracter definitiv, pe

considerentul că, neavând cetățenie română, nu poate dobândi terenurile ce

compun imobilul revendicat, fără a i se acorda vreo despăgubire justă;

- faptul că autoritățile nu au plătit despăgubirile

prevăzute de Decretul, nr. 223/1974, nici proprietarului de drept al

imobilului din momentul deposedării M.K.R.;

- faptul că, în realitate, dreptul de proprietate

asupra imobilului in litigiu nu a fost transferat vreodată în mod valabil

Statului Roman, ci a rămas în patrimoniul lui M.K.R., care, la rândul său, l-a

transmis pe cale succesorală, astfel că în prezent acesta se află de drept în

patrimoniul reclamantei, motiv pentru care nu se poate contesta că numai

aceasta deține un „bun” în accepțiunea art. 1 al Protocolului nr. 1 Adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul titlului originar de

proprietate asupra imobilului revendicat (actele de dobândire ale autorilor

inițiali intabulate in CF a municipiului Brașov din anii 1924-1927);

- faptul că Statul Român nu se află în posesia unui

„bun” în accepțiunea art. 1 al Protocolului nr. 1 Adițional la Convenția

Europeana a Drepturilor Omului și a jurisprudenței, deoarece decizia de preluare

din 1977 nu reprezintă un titlu valabil;

- faptul că Statul nu a transmis dreptul de proprietate

asupra imobilului către vreun terț dobânditor de bună credință, pentru a ne

afla în ipotezele avute în vedere de cauzele pilot ale jurisprudenței Curții Europene

a Drepturilor Omului (Brumărescu contra României, Păduraru contra României și

Albu contra României);

- faptul că, în prezent, cea mai mare parte a terenului

revendicat este nefolosit de către administratorii Statului Roman (ceilalți

parați din dosar);

- faptul că, în prezent, reclamanta a redobândit

cetățenia română, deci și dreptul de a deține terenuri în România;

- încălcarea flagrantă a art. 1 al Protocolului nr. 1

Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin spolierea dreptului

de proprietate asupra imobilului de către Statul Roman, precum și legitimitatea

reparației prin restituirea în natură a imobilului, măsură ce nu aduce atingere

drepturilor apărate de Convenție, ce aparțin altor persoane și nici interesului

general al Statului.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor

formulate se constată că aceasta este legală și temeinică recursul fiind

respins pentru următoarele considerente:

Instanța de apel a făcut o corectă aplicare a

dispozițiilor legale incidente la situația de fapt dedusă judecății și care nu

a fost contestată.

Împrejurarea că deși s-a respins excepția

inadmisibilității acțiunii, s-a respins pe fond acțiunea, nu imprimă caracter

nelegal acestei soluții. Criticile, sub formă de argumente formulate în mare

parte în susținerea caracterului admisibil al acțiunii, sunt nefondate sub

aspectul soluției ambelor instanțe, care au respins excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, ajungând deci la aceeași

concluzie ci reclamanta.

Este nefondată critica potrivit căreia instanța de apel

s-ar fi contrazis în argumente când, reținând caracterul admisibil al acțiunii,

pentru a nu se consolida un drept dobândit abuziv, a respins acțiunea,

constatând, fără o analiză a titlului, că Statul Român este singurul care

deține un titlu asupra imobilului în discuție.

Instanța a făcut o corectă aplicare în speță a

dispozițiilor obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin

care s-a tranșat problema incidenței dispozițiilor din dreptul comun/legea

specială în materia revendicărilor. Dezlegarea dată prin soluționarea acelui

recurs în interesul legii nu poate fi - și de altfel, nici nu a fost -

contestată în cauză.

Nu s-a putut cerceta valabilitatea titlului statului în

primul rând pentru că instanța nu a fost investită cu o asemenea cerere, astfel

că s-a pronunțat asupra acțiunii, cu respectarea principiului disponibilității.

Sub acest aspect, nu se poate reține încălcarea de către

instanța de apel a dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în sensul

susținut de recurentă. Demersul cognitiv, pentru aflarea adevărului - inserat

în regulile procesului civil, de articolul citat, ca o obligație din partea

instanței - nu poate fi întreprins dincolo de petitul acțiunii cu care instanța

a fost investită.

În acest sens, dispozițiile aliniatului 6 al

articolului citat - „în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra

obiectului cererii deduse judecății” - sunt explicite și dau expresie

principiului de bază al procesului civil, exprimat în adagiul tantum devolutum

quantum appellatum.

În cauză acțiunea nu a fost nici completată nici

modificată în condițiile art. 132 și 134 C. proc. civ. Prin acțiune, reclamanta

a revendicat imobilul de la actualii deținători, indicând etapele trecerii

acestuia prin modalități diferite, de la proprietarii inițiali, la actualii

deținători, pârâții din cauză.

De altfel, în revendicarea imobilului, reclamanta a

indicat în mod expres motivele pentru care consideră că titlul autoarei sale

este preferabil . Or, revendicarea întemeiată pe dispozițiile dreptului comun,

prin compararea de titluri, presupune în mod obiectiv, titluri valabile. Dacă

unul din titluri, element de comparație nu este valabil - constatare care este,

la rândul ei, supusă dispozițiilor legale în materie de invaliditate -

comparația nu mai poate avea loc, astfel că problema proprietății este

soluționată prin prisma dovedirii dreptului de proprietate.

În mod corect s-a constatat că în cauză nu se poate

opera o comparație de titluri deoarece reclamanta nu a făcut dovada că imobilul

i-a fost transmis prin moștenire - potrivit condițiilor impuse de Codul civil

în cazul acestei modalități de dobândire - și că, urmare acestui fapt, nu are

un titlu asupra lui.

Una din modalitățile dobândirii dreptului de

proprietate, potrivit art. 644 C. civ., este succesiunea care, potrivit art.

650 același cod, se deferă prin lege sau după voința omului, prin testament,

după regulile și procedura precis stabilită de acest act normativ. Procedura

succesorală este finalizată fie prin certificatul de moștenitor (emis în

condițiile art. 80 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității

notariale), fie prin hotărâre judecătorească, în cazul în care moștenitorii nu

se înțeleg sau dreptul acestora este contestat.

Instanțele - constatând că pentru dreptul de

proprietate invocat de reclamantă, ca fiind dobândit prin moștenire, aceasta nu

a prezentat nici certificat de moștenitor și nici o hotărâre judecătorească

irevocabilă, acte oficiale care consacră dreptul de proprietate dobândit prin

succesiune - în mod corect au apreciat că reclamanta nu a făcut dovada că are

un titlu care să-i justifice revendicarea pe calea acțiunii de drept comun.

Reclamanta nu a putut prezenta nici o altă hotărâre

judecătorească care să consacre un drept de proprietate asupra imobilului nici

în favoarea acesteia, nici a autorilor ei, premisă indispensabilă pentru a se

stabili că aceasta deține un bun în înțelesul art. 1 din Primul Protocol

Adițional la Convenție.

Certificatul de calitate de moștenitor din 4 august 2011

eliberat de un birou de notari publici, invocat în dovedirea transmiterii

dreptului de proprietate, nu face o astfel de dovadă. Potrivit art. 81 din

Legea nr. 36/1995 „cazul în care nu s-a făcut dovada existenței unor bunuri în

patrimoniul defunctului ori determinarea acestora necesită operațiuni de durată

și moștenitorii solicită să li se stabilească numai calitatea, se poate emite numai

certificat de calitate de moștenitor”.

În cuprinsul acestui act autentic oficial se

consemnează doar calitatea reclamantei de moștenitoare, urcând în linia

succesorală testamentară și legală, a autorilor inițiali ai terenului, fără să

se facă vreo mențiune, în documentul invocat despre masa succesorală în

compunerea pe care aceasta a avut-o la deschiderea fiecărei din cele patru

succesiuni care au intervenit între decesul proprietarilor inițiali ai

imobilului și autoarea directă a reclamantei. In documentul analizat se

menționează în mod expres că în nici o succesiune nu au fost declarate bunuri

nici mobile nici imobile.

Drept urmare, instanța de apel a constatat că în mod

corect s-a făcut aplicarea deciziei nr. 33 a Î.C.C.J. și s-a constatat că, potrivit

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, reclamanta nu se bucură de

un bun în înțelesul art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO.

În al doilea rând este de observat că după apariția

legilor speciale în materia revendicării proprietăților abuziv preluate pe

perioada regimului comunist, nu se mai poate face o asemenea analiză,

indiferent că acțiunea în revendicare nu este făcută în temeiul legii speciale

ci în temeiul dreptului comun.

Împrejurarea că dovada titlului reclamantei presupunea

analiza valabilității titlului pârâtului, este irelevantă în cauză, în raport

de cele mai sus arătate, instanțele nefiind sesizate cu o asemenea analiză.

Distincția prevăzută de art. 6 din Legea nr. 213/1998,

clară și imperativă, prohibă în mod expres o atare analiză într-o acțiune în

revendicare întemeiată pe dispozițiile Codului civil, după apariția

reglementărilor speciale în materie. Legiuitorul a înțeles să reglementeze,

prin procedura special prevăzută de aceste legi, examinarea titlului de proprietate

al statului, în cadrul măsurilor luate pentru restituirea proprietăților abuziv

preluate, reglementarea specială intrând în marja de disponibilitate pe care și

Convenția și jurisprudența CEDO o recunoaște statelor membre ca drept suveran,

de a reglementa condițiile de recuperare a bunurilor preluate abuziv.

Potrivit documentelor cauzei, cererile formulate de

reclamantă în temeiul legilor speciale (privind fondul funciar și Legea nr.

10/2001), pentru revendicarea imobilului, s-au soldat cu hotărâri judecătorești

de respingere a acțiunii de reconstituire a dreptului de proprietate asupra

bunului în discuție.

Instanța de apel în mod corect a confirmat situația de

fapt constatată în cauză, potrivit probelor administrate, în sensul că în

realitate reclamanta nu deține un titlu asupra bunului, și a făcut o corectă

interpretare; și aplicare a dispozițiilor legale în materie. La momentul

deschiderii succesiunii (1989) fiului foștilor proprietari, M.K.R., bunul în

discuție nu se mai afla în patrimoniul acestuia, fiind preluat din 1978 în

proprietatea Statului Român, astfel că nici succesoarea acestuia, M.H.,

autoarea reclamantei, nu a dobândit acest bun pentru a-l putea transmite prin

succesiune.

Este nefondată și critica potrivit căreia instanța de apel

și-a bazat soluția pe dispoziții legale (art. 32 alin. (1) din Decretul-lege

nr. 115/1938 și art. 30 alin. (1) din Legea nr. 7/1995) abrogate prin pct. 4 al

art. 87 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2012

privind Codul civil, dispoziții pe care de altfel le invocă și reclamanta

pentru a susține nelegalitatea intabulării dreptului Statului.

Potrivit acestei critici, instanțele nu au constatat că

prezumția de proprietate de care se bucură Statul Român a fost răsturnată prin

dovada făcută de reclamantă că decizia de preluare a fost nelegală.

Au fost deja arătate considerentele pentru care a fost

respinsă critica privind refuzul analizei valabilității titlului statului,

astfel că susținerea faptului că au fost ignorate dovezile făcute de reclamantă,

spre această finalitate, este lipsită de suport legal.

Interpretarea dată de Curtea de apel dispozițiilor

invocate - în constatarea că înregistrarea tabulară a dreptului de proprietate

al Statului nu a fost modificată sau invalidată potrivit procedurii speciale

prevăzută în materie de înscriere în cartea funciară - a fost făcută potrivit

dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 71/2011, intrată în vigoare la 13 iunie

2011.

Legea nr. 71/2011, cum indică și titlul acesteia, a

fost emisă pentru punerea în aplicare a dispozițiilor Legii nr. 287/2009

privind Codul civil (nou). Legea de punere în aplicare prevede expres în art. 5

alin. (1) că „dispozițiile Codului civil se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate,

sau după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și

situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare, ceea ce presupune, în

mod corespunzător că actele sau faptele încheiate sau petrecute înainte de

intrarea în vigoare a noului Cod civil, rămân supuse reglementărilor vechi.

Ca urmare, împrejurarea că la data pronunțării deciziei

Curții de apel, art. 21-41 din Legea nr. 7/1996, legea cadastrului și

publicității imobiliare, erau abrogate, ca efect al pct. 4 al art. 87 al Legii

nr. 71/2011, nu are nici un efect cât privește obiectul cauzei, în raport de

împrejurarea că acțiunea a fost formulată la 26 noiembrie 2008 și privește

dreptul de proprietate pentru un bun constituit înainte de intrarea în vigoare

a noului C. civ., pus în aplicare și modificat prin Legea nr. 71/2011. Aceeași

situație și cât privește dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938, abrogate la

data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009, la 1 octombrie 2011 (art. 230

lit. g)) din Legea nr. 71/2011).

Osebit de împrejurarea, corect reținută, că reclamanta

nu are un titlu de proprietate asupra imobilului, mai este de observat că

potrivit înscrisurilor depuse la filele 166-169 în Dosarul nr. 17123/197/2008

al Judecătoriei Brașov (instanță pe rolul căreia a fost înregistrată acțiunea),

o parte a imobilului revendicat - CF - a fost înstrăinat numitei P.G., prin

contractul de vânzare - cumpărare din 7 februarie 2007, iar dreptul de

proprietate cu privire la acesta a fost înscris în Cartea Funciară Brașov, prin

Încheierea nr. 85452/2007 a Oficiului de cadastru și publicitate imobiliară

Brașov.

Pentru considerentele arătate, constatând că nu s-au

întrunit în cauză condițiile impuse de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru a

se impune modificarea deciziei atacate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., s-a respins ca nefondat recursul reclamantei.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E

C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul

C.A.I. împotriva deciziei nr. 9/ AP din data de 7 februarie 2012 a Curții de

Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de

conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 decembrie

2012.