ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7530/2012

Acțiunea Prin cererea formulată la 26 noiembrie 2008 reclamanta C.A.I. prin mandatar B.M. a chemat în judecată pe pârâta Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Domeniilor Statului (ADS), Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare pentru Cartof și Sfeclă de Zahăr, (I.N.C. - D.C.S.Z.) și Municipiul Brașov prin primar pentru obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Brașov, Str. Lânii înscris în CF Brașov Compus din casă și anexe, curte, grădină și teren de 101.275,40 m 2 , imobil care a aparținut defunctei sale mătuși, M.H. și care a fost preluat de Statul Român în temeiul Decretului-lege nr. 223/1974, la data de 4 aprilie 1977. Imobilul a fost ulterior concesionat de A.D.S. pârâtului I.N.C. - D.C.S.Z. Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. Judecătoria Brașov pe rolul căreia s-a înregistrat acțiunea a declinat competența de soluționare în temeiul art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. în favoarea Tribunalului Brașov.

Instanța de fond Tribunalul Brașov prin sentința civilă nr. 357/ S din 18 octombrie 2011 a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Institutul Național de Cercetare Dezvoltare pentru Cartofi și Sfeclă de zahăr, Agenția Domeniilor statului și Municipiul Brașov. A fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii și a fost respinsă acțiunea. În motivarea acestei soluții instanța a reținut următoarele: Imobilul în litigiu a constituit proprietatea numiților M.M. și M.M.J., dobândită prin cumpărare. Imobilele au fost preluate de Statul Român prin decizia 461 emisă în temeiul Decretului-lege nr. 223/1974. Parte din aceste imobile sunt în folosința pârâtului Institutul Național de Cercetare și Dezvoltare pentru Cartof și Sfeclă de Zahăr, parte din acestea au destinația de pășune, iar din probele administrate în cauză nu a rezultat cine are calitatea de posesor asupra imobilului construcție. Excepțiile privind calitatea procesuală pasivă a pârâților au fost respinse. Prezențe pârâtului Statului Român în cauză este justificată de înscrierea acestuia în cartea funciară, în calitate de proprietar; calitatea procesuală pasivă a pârâtului Municipiului Brașov este justificată de faptul că parte din imobilul teren are destinația de pășine, ceea ce duce la concluzia că folosința aparține unității administrativ teritoriale; calitatea procesuală pasivă a pârâtului Institutul Național de cercetare și Dezvoltare pentru Cartof și Sfeclă de Zahăr este justificată de faptul că prin expertiză s-a arătat că suprafața de 18.579 mp din imobilele se află în folosința acestui pârât, iar pârâta Agenția Domeniilor Statului este cea prin intermediul căreia I.N.C.D.C.S. a dobândit posesia. În cauză a fost invocată excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun după apariția Legii nr. 10/2001. Reclamanta a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 și a urmat procedura prevăzută de această lege pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor în litigiu, însă cererea sa a fost respinsă. Reclamanta a formulat cererea de reconstituire a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu și în baza Legii nr. 18/1991. Cererea sa a fost respinsă irevocabil prin Decizia nr. 855/R/2008 a Tribunalului Brașov, reținându-se că aceasta nu are cetățenie română. S-a reținut, în legătură cu admisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat - prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii - referitor la concursul dintre legea specială și legea generală, că rezolvarea este dată de legea specială, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, această din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. În speță s-a constatat că există neconcordanță între Legea nr. 10/2001 și Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului deoarece art. 2 din Legea nr. 10/2001 prevede că imobile, precum cel din litigiu, sunt preluate abuziv, dar condiționează recunoașterea dreptului, de respectarea unor termene și proceduri, ceea ce contravine art. 1 al Protocolului 1 adițional în care se prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea drepturilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor. S-a apreciat că în cauză nu există un interes general care să determine limitarea recunoașterii retroactive a dreptului de proprietate al reclamanților deoarece aceasta ar determina întărirea dreptului dobândit abuziv. Legea internă stabilește pe de o parte că fostul proprietar a fost deposedat abuziv, însă condiționează recunoașterea dreptului de termene și proceduri cu încălcarea limitelor prevăzute de Convenție. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar cât și în cazul cumpărătorului de bună credință, nici unul dintre aceștia neputând fi lipsit de proprietate decât pentru cauzele de utilitate publică și țin condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Față de neconcordanțele reținute, s-a apreciat că acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este admisibilă, însă în limitele impuse prin decizia Î.C.C.J. Cu privire la fondul litigiului instanța a reținut următoarele: Foștii proprietari de carte funciară, M.M. și M.M.J. erau decedați la data emiterii deciziei de preluare a imobilelor de către stat. Astfel, din actele de stare civilă depuse la dosar și din Certificatul de calitate de moștenitor nr. X/2011 rezultă că M.M.J. a decedat la data de 6 iulie 1961, M.M. decedat la 26 octombrie 1954, iar decizia nr. 461 de preluare a imobilelor a fost emisă la data de 4 aprilie 1977. După decesul lui M.M. au rămas ca moștenitori M.M.J., în calitate de soție și M.K.R. în calitate de fiu. După decesul lui M.M.J., în anul 1961, a rămas ca unic moștenitor M.K.R., care a decedat în anul 1989 cu ultimul domiciliu în Germania. După acesta a rămas ca moștenitoare testamentară M.H., în baza testamentului legalizat din 12 septembrie 1973, iar după M.H., decedată la 2 aprilie 1992, a rămas ca moștenitoare legală și testamentară, reclamanta. Această succesiune a calității de moștenitori a fost dovedită; și susținută în cauză de către reclamantă prin certificatul de calitate de moștenitor din 4 august 2011. Reclamanta a făcut demersuri pentru redobândirea în proprietate a imobilelor prin parcurgerea procedurii prevăzute atât de Legea nr. 18/1991 cât și de Legea nr. 10/2001, însă ambele demersuri au avut soluții de respingere. Testamentul lăsat de defunctul M.K.R. în favoarea defunctei M.H. a fost redactat în Germania în anul 1973, act din care rezultă că la acea dată M.K.R. locuia în Berlin. La data preluării imobilelor de către Statul Român, persoanele înscrise în cartea funciară erau decedate, iar moștenitorul lor era M.K.R., persoană domiciliată în Germania. Prin întocmirea testamentului x/1973, M.K.R. nu a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu către M.H., transmiterea dreptului operând numai la data deschiderii succesiunii după acesta, respectiv în anul 1989. Preluarea imobilului de către Statul Român s-a făcut din proprietatea lui M.K.R., persoană domiciliată în Germania la data preluării, nu din proprietatea M.H., autoarei reclamantei. La data deschiderii succesiunii după defunctul M.K.R., imobilul în litigiu nu se afla în proprietatea acestuia, ci a Statului Român, astfel că M.H. nu a dobândit în proprietate imobilele în litigiu și pe cale de consecință nici reclamanta nu poate justifica un drept de proprietate asupra imobilelor revendicate. Acțiunea în revendicare este acea acțiune reală prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar. Regula înscrisă în art. 1169 C. civ. potrivit căreia cel care face o propunere în fața instanței trebuie să o dovedească este aplicabilă și în materia dovedirii dreptului de proprietate în cadrul unei acțiuni în revendicare, astfel că reclamantul este cel care trebuie să facă dovada pozitivă în sensul că el este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat. Dovada calității de moștenitor este suficientă pentru formularea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru dovedirea calității de persoană îndreptățită. Prezentul litigiu fiind întemeiat pe prevederile art. 480 C. civ., reclamanta este ținută să dovedească dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat. Imobilele au fost preluate de Statul Român prin decizia nr. 461/1977 emisă în temeiul Decretului-lege nr. 223/1974. Acestea nu au fost înscrise în cartea funciară, nici pe numele lui M.K.R. și nici pe numele M.H., ci sunt înscrise pe numele Statului Român. Certificatul de calitate de moștenitor nu este un act doveditor al dreptului de proprietate și nu poate reprezenta un titlu de proprietate care să fie comparat cu titlu pârâților posesori. Reclamanta nu a dovedit, prin actele depuse la dosar, că deține un titlu de proprietate asupra imobilelor revendicate, nici asupra celor preluate de stat, nici asupra celui cu nr. top X. Reclamanta nedeținând nici un titlu de proprietate, nu se impune analiza titlului de proprietate deținut de stat deoarece în cadrul acțiunii în revendicare această analiză rezulta din necesitatea comparării titlurilor. În cauză nu s-a solicitat a se constata nevalabilitatea titlului Statului Român asupra imobilelor preluate, astfel că titlul acestuia nu a fost analizat din perspectiva valabilității sale. Imobilul cu nr. top X nu a fost preluat de stat, iar proprietari tabulari asupra acestuia figurează defuncții M.M. și M.M.J. Din raportul de expertiză efectuat în cauză rezultă că acest imobil are destinația de pășune, posesia asupra sa nefiind exercitată de către reclamantă.

Instanța de apel Reclamanta a formulat apel prin care a criticat sentința sub aspectul faptului că prima instanță reține în mod contradictoriu că nu s-a făcut dovada existenței în patrimoniul reclamantei a dreptului de proprietate asupra imobilului, deși constată că adevărații proprietari ai imobilului au fost autorii reclamantei și că trecerea în proprietatea statului a imobilului a fost una nelegală. De asemenea s-a reținut, greșit, că nu a operat transmisiunea testamentară către autoarea reclamantei de la M.K.R., cu atât mai mult cu cât acesta nu apare în decizia de preluare a imobilului și aceasta nu îi este opozabilă. Prima instanță consideră că intabularea Statului Român asupra imobilului este suficientă pentru a se dovedi dreptul de proprietate și nu a analizat caracterul ilegal al deciziei de preluare, ajungând la concluzia greșită că nu poate opera compararea de titluri, iar certificatul de calitate de moștenitor nu constituie titlu de proprietate, deși în sistem de carte funciară operează transmisiunea proprietății și fără înscriere în cazul moștenirii. Cu privire la dreptul de proprietate al Statului Român, prima instanță nu a analizat valabilitatea acestuia prin prisma faptului că nu există un astfel de capăt de cerere, deși s-a pronunțat indirect asupra acestei valabilități. Reclamanta apelantă a concluzionat că acțiunea în revendicare este admisibilă față de nelegalitatea titlului statului și existența transmisiunii succesorale dovedită prin certificatul de calitate de moștenitor. Curtea de Apel Brașov, prin decizia civilă nr. 9/ AP din 7 februarie 2012 a respins apelul ca neîntemeiat, fondându-și această soluție pe următoarele considerente: S-a constatat că în motivarea sentinței nu există rețineri contradictorii, cum a susținut apelanta. Imobilul, proprietatea lui M.M. și a M.M.J., ca urmare a decesului lui M.M. (1954), a trecut în proprietatea soției supraviețuitoare, M.M.J. și a fiului, M.K.R., iar ulterior decesului soției supraviețuitoare (1961), la fiul acestora M.K.R., La data decesului acestuia din urmă (1989), imobilul nu se mai afla în proprietatea sa fiind emisă decizia de preluare de către Statul Român (încă din 1977), astfel încât testamentul, care își produce efectele la data decesului, nu mai cuprindea în patrimoniul testatorului și imobilul în litigiu. S-a constatat astfel că nu putea să opereze transmisiunea succesorală către M.H., autoarea reclamantei și ulterior către acesta. Chiar dacă M.K.R. nu figurează în decizia de preluare nu se poate susține că imobilul nu a ieșit din patrimoniul acestuia. Ca urmare, s-a apreciat că nu se poate susține că a operat transmisiunea succesorală, nici chiar în condițiile Decretului-lege nr. 115/1938. Cu privire la titlul Statului, s-a apreciat că, în mod corect, prima instanță a reținut că nu se poate analiza valabilitatea acestuia în contextul lipsei unui capăt de cerere în acest sens și prin considerentele expuse nu a făcut o analiză a valabilității acestuia, așa cum susține apelanta, ci a expus situațiile de fapt și de drept care au condus la intabularea dreptului de proprietate în favoarea Statului în cartea funciară. Certificatul de calitate de moștenitor, opus de către apelantă statului, ca titlu comparabil nu are puterea doveditoare a unui titlu de proprietate, așa cum de altfel s-a observat că recunoaște și apelanta în cuprinsul ultimului motiv de apel. S-a reținut că în cauză reclamanta a revendicat imobilul, pe calea dreptului comun, prin procedeul comparării titlurilor, susținând caracterul preferabil al titlului său, întrucât Statul Român, care este înscris în cartea funciară, nu a preluat imobilul de la adevărații proprietari, acesta trecând prin moștenire de la persoanele fizice, înscrise anterior statului, la reclamantă. Instanța de apel a apreciat că în analiza cererii, trebuie pornit de la specificul publicității imobiliare realizată prin cărțile funciare, mai precis de la principiul forței probante a intabulării dreptului real de proprietate statuat în art. 32 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938, pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, preluat de art. 30 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, a cadastrului și publicității imobiliare. Textul, conform căruia „dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei ” , instituie o prezumție legală relativă de proprietate în favoarea persoanei înscrisă în cartea funciară, care poate fi răsturnată prin dovada contrară. Numai că, în sistemul cărților funciare, dovada contrară se poate face numai în cadrul unei acțiuni în rectificare de carte funciară subsecventă alteia principale prin care se tinde la dovedirea împrejurărilor de excepție stipulate în art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938 (identic cu cel din Legea nr. 7/1996), sau chiar pe cale principală dacă în prealabil s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă prin care s-a recunoscut existența a cel puțin uneia din situațiile limitative stipulate în text. Cât timp nu s-a dispus rectificarea cărții funciare, prezumția operează, iar titularul înscris în cartea funciară se bucură de protecție, nefiind suficientă invocarea calității de fost proprietar, ori de moștenitor al foștilor proprietari în dovedirea titlului ce ar urma să fie supus metodei comparării. De altfel, această ultimă normă asigură continuitatea calității de proprietar numai în situația în care persoana îndreptățită utilizează procedura reglementată de legea specială în materie, respectiv Legea nr. 10/2001 sau Legea nr. 18/1991, nu și în cazul apelării la normele de drept comun pe care se fondează revendicarea (art. 480 C. civ.). Prin definiție, compararea presupune existența a două titluri, fiind de acceptat că un titlu translativ de proprietate este apt de o asemenea operațiune juridică, dar opunerea prezumției amintite este de natură să-i paralizeze efectele, cât timp titularul înscris în cartea funciară exhibă extrasul eliberat de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară, în care figurează ca beneficiar al dreptului real. Creație a practicii și doctrinei judiciare, compararea titlurilor era specifică sistemului de publicitate prin registrul de inscripțiuni-transcripțiuni și a fost determinată de lipsa îndeplinirii formalităților de publicitate personală de către dobânditorii succesivi ai imobilului, văzuți în posesia unor titluri diferite asupra aceluiași bun, împrejurări eliminate de rigurozitatea publicității reale asigurată prin cărțile funciare care dau prioritate titularului înscris în virtutea efectului constitutiv de drepturi arătat în art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938. Singurele situații care ar putea genera o comparare de titluri sunt cele arătate în art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938 și aceasta până la intabularea dreptului de către titularul său în cartea funciară, regulă care se degajă și din norma cu același număr din Legea nr. 7/1996, dar care nu se realizează în speță, astfel că instanța nu poate decât să acorde prioritate titlului pârâtului. Prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, în recurs în interesul legii, instanța supremă a statuat cu putere obligatorie că o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu este exclusă, sub condiția de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice. S-a subliniat că aplicarea altor dispoziții legale, decât cele ale legii speciale, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane. Concluzia înaltei Curți este în consonantă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ce asigură protecția dreptului asupra bunului indiferent de titularul său, nefiind loc de crearea unor noi neajunsuri cu consecințe destabilizatoare a circuitului civil. În acest context, s-a reținut că în cauză pârâții sunt titularii dreptului înscris în cartea funciară, a cărei rectificare nu s-a dispus pentru simplul motiv că nu s-a solicitat și stabilit nevalabilitatea actului de înstrăinare deținut de aceștia, așa încât și din acest punct de vedere sunt ocrotiți, decizia instanței supreme găsindu-și deplina aplicare.

Recursul Împotriva deciziei nr. 9/2012 comunicată reclamantei la 15 martie 2012 reclamanta a declarat recurs (la 8 februarie 2012 - prin poștă) cu motivarea transmisă printr-un memoriu separat (la 30 aprilie 2012 tot prin poștă). În drept a fost invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În fapt s-au invocat următoarele critici: Titlul de proprietate invocat de reclamantă era constituit din actele de dobândire din perioada 1924-1927 (acte de vânzare-cumpărare), intabulate în Cartea Funciară a Municipiului Brașov, prin care autorii inițiali, M.M. și M.M.J., au dobândit în proprietate imobilul. După decesul autorilor inițiali, M.M. (decedat la 26 octombrie 1954) și M.M.J. (decedată la 06 iulie 1961), dreptul de proprietate asupra imobilului s-a transmis în mod integral fiului acestora, M.K.R., la data decesului mamei sale (06 iulie 1961), acesta dobândind în mod valabil dreptul de proprietate, fără a fi înscris în Cartea Funciară a municipiului Brașov, în conformitate cu prevederile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, în vigoare la data dobândirii, potrivit cărora „drepturile reale se vor dobândi fără înscriere în cartea funciară din cauza de moarte, accesiune, vânzare silită…” Începând cu data transmiterii pe cale succesorală a dreptului de proprietate și până la data decesului acestuia (21 august 1989), dreptul de proprietate asupra imobilului a rămas în mod continuu și neîntrerupt în patrimoniul lui M.K.R., iar după decesul acestuia, dreptul de proprietate s-a transmis moștenitoarei acestuia M.H., în baza testamentului legalizat din 12 septembrie 1973 la B.N.P. - T.T.A.B. M.H., la rându-i, a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului începând cu data decesului autorului său 21 august 1989 și până la decesul acesteia, respectiv 02 aprilie 1992, dată după care dreptul de proprietate a fost transmis pe cale succesorală subsemnatei. Transmisiunea dreptului de proprietate de la autorii inițiali, proprietarii tabulari M.M. și M.M.J., către fiul acestora M.K.R., apoi către M.H. și în cele din urmă către subsemnata, rezultă în mod indubitabil din certificatul de calitate de moștenitor din 04 august 2011 eliberat de B.N.P. - Asociați T.V. și B.V.D. (anexa nr. 4). Recurenta a susținut că titlul de proprietate al Statului Român nu este valabil din mai multe considerente, printre care, a indicat următoarele: La data emiterii deciziei arătate/persoanele nominalizate ca fiind proprietari ai imobilului, nu se puteau afla în ipoteza cuprinsă în dispozițiile Decretului-lege nr. 223/1974, aceea de a fi părăsit în mod definitiv țara, pentru simplul motiv că la acea dată erau decedate. La acea dată proprietarul de drept al imobilului era fiul acestora, M.K.R., persoană ce nu a fost nominalizată în decizia de preluare, astfel că efectele juridice ale acesteia nu îi sunt opozabile, motiv pentru care dreptul de proprietate asupra imobilului nu a ieșit niciodată în mod legal din patrimoniul acestuia, rămânând în patrimoniul său până la data decesului (21 august 1989), când s-a transmis moștenitoarei sale M.H. Actul normativ în temeiul căruia a fost emisă decizia de preluare încalcă dispozițiile Constituției R.S.R. din 1965, Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice, precum și Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care a fost abrogat imediat după Revoluția din 1989, prin Decretul-lege nr. 9/1989, în scopul înlăturării imediate a unor reglementări care, prin caracterul lor discriminator și nedrept, au adus grave prejudicii materiale și morale intereselor legitime ale cetățenilor. Intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea Statului Român a fost nelegală, deoarece s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 19 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, care prevede că „înscrierea unui drept se ponte săvârși numai împotriva aceluia care la înregistrarea cererii este înscris ca titular al dreptului asupra căruia înscrierea urmează a fi făcută.” Or, la data intabulării dreptului de proprietate uzurpat de către Statul Român, M.K.R. nu era înscris în Cartea Funciară ca titular al dreptului de proprietate asupra imobilului moștenit, motiv pentru care intabularea dreptului de proprietate al Statului nu îi este opozabilă. În concluzie, intabularea dreptului de proprietate al Statului Român în Cartea Funciară a Municipiului Brașov fiind nelegală, potrivit adagiului quod nullum est nullum producit effectum, această operațiune nu a putut beneficia de efectele constitutive ale regimului de carte funciară, din momentul înscrierii. Recurenta a mai susținut că hotărârea instanței de fond este rezultatul unei grave erori de judecată, o încălcare a dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., care prevede că judecătorii au îndatorirea să stăruie pentru aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale pe baza de probe. Astfel, în totală contradicție cu probele administrate, instanța de fond, deși a considerat că „nu se impune analiza titlului de proprietate deținut de Stat, deoarece în cadrul acțiunii în revendicare aceasta analiza rezulta din necesitatea comparării titlurilor”, a reținut în esență că titlul de proprietate al Statului Român este valabil, deoarece preluarea imobilului s-a făcut din proprietatea lui M.K.R., persoană domiciliată în Germania la data preluării, motiv pentru care acesta nu a mai putut transmite dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu către M.H., autoarea reclamantei. Prin urmare, recurenta a arătat că instanța de fond i-a respins cererea pentru că nu a dovedit că deține un titlu de proprietate asupra imobilului revendicat, situație în care s-a apreciat că nu se mai impune analiza titlului de proprietate al Statului Român, cu atât mai mult cu cât nu a formulat un capăt de cerere privind constatarea nevalabilității titlului de proprietate al Statului Român, astfel că procesul a fost soluționat fără a se intra în cercetarea fondului. Trecerea în proprietatea Statului a imobilului în litigiu a fost făcută în temeiul unui titlu nevalabil, deoarece decizia de preluare arătată nu i-a fost opozabilă lui M.K.R., acesta nefiind nominalizat în cuprinsul deciziei, care i-a privit pe părinții acestuia (M.M. și M.M.J.), decedați la data emiterii deciziei de preluare. Pe de altă parte, actul normativ în temeiul căruia s-a emis decizia de preluare (Decretul nr. 223/1974) avea un caracter nelegal, contravenind atât Constituției din acea vreme cât și Declarației Universale a Drepturilor Omului, Pactului Internațional privind Drepturile Civile și Politice, precum și Protocolului Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, instanța de apel a încălcat, la rându-i, prevederile art. 129 pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora „Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale...” În acest sens, deși din probele administrate în cauză rezultă fără putință de tăgadă că preluarea imobilului în proprietatea Statului a fost una nelegală, înfăptuită în temeiul unui act de preluare care nu l-a nominalizat pe proprietarul de drept din acel moment, M.K.R., ci pe părinții decedați ai acestuia, instanța de apel a considerat că deși „M.K.R. nu figurează în decizia de preluare, nu se poate susține că imobilul nu a ieșit din patrimoniul acestuia” și „că a operat transmisiunea succesorală, nici chiar în condițiile Decretului-lege nr. 115/1938”. Susținerile ale instanței de apel sunt în totală contradicție cu probatoriul administrat, reprezentând simple prezumții fără greutate și fără puterea de a naște probabilitatea, fiind lipsite de temeinicie și în totală contradicție cu prevederile art. 129 pct. 5 C. proc. civ. În mod asemănător, motivația instanței de apel privind specificul publicității imobiliare realizată prin cărțile funciare din Transilvania, cu referire directă la principiul forței probante a intabulării dreptului de proprietate al Statului, în temeiul art. 32 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938, respectiv art. 30 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 (articol abrogat de pct. 4 al art. 87 din Legea nr. 71 din 03 iunie 2011, publicată în M.O. nr. 409 din 10 iunie 2011), care în opinia judecătorilor ar paraliza acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun în sistemul actual al publicității imobiliare, este lipsită de temei legal, deoarece în prezenta cauză prezumția legală relativă de proprietate în favoarea persoanei înscrisă în cartea funciară (Statul Român) a fost răsturnată într-un mod lipsit de echivoc, subsemnata făcând dovada că decizia de preluare nu reprezintă un titlu valabil, ci un act administrativ de forță al autorităților comuniste, ce nu a respectat identitatea dintre proprietarul de drept la momentul emiterii și persoanele nominalizate ce nu mai erau proprietare ale imobilului, fiind decedate la acea dată și nici prevederile Constituției din 1965 și ale acordurilor internaționale la care România era parte. Intabularea dreptului de proprietate al Statului a fost una nelegală, deoarece s-a făcut cu încălcarea art. 19 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938, în condițiile în care proprietarul de drept din acel moment M.K.R. nu era nominalizat nici în decizia de preluare și nici nu era înscris în Cartea Funciară a Municipiului Brașov, astfel încât nici intabularea dreptului de proprietate al Statului nu îi este opozabilă. Lipsa de temei legal a hotărârii instanței de apel rezultă, în mod indubitabil si din aplicarea greșită a dispozițiilor Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, constând în aceea că, deși a considerat că în speță sunt pe deplin aplicabile dispozițiile deciziei pronunțate în interesul legii, totuși a apreciat că aplicarea dispozițiilor de drept comun (art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 480 C. civ - în vechea reglementare) în detrimentul celorlalte legii speciale, este de natura să aducă atingere drepturilor apărate de Convenție, aparținând altor persoane, incluzând în această categorie pârâții din prezenta cauză. Astfel, instanța a considerat că în cauză, prin admiterea acțiunii întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al Statului și s-ar produce „neajunsuri cu consecințe destabilizatoare ale circuitului civil”. În primul rând, această motivare este în totală contradicție cu dispozitivul hotărârii instanței de fond, care a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun după apariția Legii nr. 10/2001, considerând prezenta acțiune pe deplin admisibila fata de împrejurările concrete ale cauzei, dispoziție ce a intrat în puterea lucrului judecat. În mod judicios, instanța de fond a considerat acțiunea ca fiind admisibila cu motivarea că: „în cauză nu se poate aprecia că exista un interes general care să determine limitarea recunoașterii retroactive a dreptului de proprietate al reclamanților, deoarece aceasta ar determina întărirea dreptului dobândit abuziv” (de Statul Român), astfel că acțiunea în revendicare este admisibilă, cu atât mai mult cu cât „dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu a fost înstrăinat de către Statul Român", situație în care nu poate fi vorba de lezarea vreunui drept de proprietate dobândit de vreun subdobânditor de bună-credință ori securității raporturilor juridice. În al doilea rând, prin această motivare instanța de apel a încălcat art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, temei juridic al acțiunii, prin aceea că a considerat, în mod nefondat, că Statul Roman deține un titlu valabil, deși a refuzat la fel ca si instanța de fond să analizeze valabilitatea titlului Statului. Art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 obligă instanțele să stabilească valabilitatea titlului Statului. Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, „fac parte din domeniul public sau privat al Statului sau unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de Stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea Statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de Stat (alin. 1); bunurile preluate de Stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari (alin. 2), instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului (alin. 3)”. În virtutea art. 6 din Legea nr. 213/1998 și față de împrejurările concrete ale cauzei, Statul Român nu se poate prevala de dobândirea valabilă a unui „bun” în accepțiunea jurisprudenței CEDO (în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul nr, 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului), deoarece potrivit legislației interne dobândirea unui „bun” este condiționată de existența unui titlu valabil de preluare, care să fi respectat Constituția și tratatele internaționale la care România era parte la data preluării de către Stat, condiții care nu au fost respectate cu prilejul emiterii deciziei de preluare în temeiul Decretului-lege nr. 223/1974. Dispozițiile constituționale de la data emiterii decretului și cele internaționale erau în evidentă contradicție cu cele ale decretului, astfel că, dată fiind forța juridică superioară a acestora, îl înlăturau cu consecința nevalabilității efectelor juridice ale acestuia. Drept urmare, aplicarea în prezenta cauză a dispozițiilor legale de drept comun, în detrimentul celor ale legii speciale, se poate face fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane, deoarece așa cum am mai arătat, Statul Roman nu poate justifica dobândirea valabilă a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, Statul nedeținând un „bun” în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Încălcarea art. 6 din Legea nr. 213/1998 este cu atât mai pregnantă cu cât instanța de apel a reținut în motivarea deciziei că nu se impune analiza valabilității titlului de proprietate al Statului în cadrul acțiunii în revendicare. Prin refuzul analizării valabilității titlului de proprietate al Statului, atât instanța de fond, cat si instanța de apel, au săvârșit o grava greșeala de judecata, deoarece au soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, ceea ce a condus la pronunțarea unor hotărâri lipsite de temei legal. În altă ordine de idei, recurenta a mai subliniat lipsa de temei legal a deciziei atacate rezultă și din aplicarea greșită a legii, respectiv a temeiurilor legale invocate, instanța de apel întemeindu-si decizia pe dispozițiile art. 26, 30 si 34 din Legea nr. 7/1996, articole abrogate de pct. 4 al art. 87 din Legea nr. 71 din 03 iunie 2011, publicată în M.O. nr. 409 din 10 iunie 2011. Reclamanta a apreciat că acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, este admisibilă și fondată, având în vedere împrejurările concrete ale cauzei; - faptul că prezenta acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, reprezintă singurul remediu judiciar care i-a mai rămas reclamantei de exercitat, după ce cererile sale întemeiate pe dispozițiile legilor speciale i-au fost respinse cu caracter definitiv, pe considerentul că, neavând cetățenie română, nu poate dobândi terenurile ce compun imobilul revendicat, fără a i se acorda vreo despăgubire justă; - faptul că autoritățile nu au plătit despăgubirile prevăzute de Decretul, nr. 223/1974, nici proprietarului de drept al imobilului din momentul deposedării M.K.R.; - faptul că, în realitate, dreptul de proprietate asupra imobilului in litigiu nu a fost transferat vreodată în mod valabil Statului Roman, ci a rămas în patrimoniul lui M.K.R., care, la rândul său, l-a transmis pe cale succesorală, astfel că în prezent acesta se află de drept în patrimoniul reclamantei, motiv pentru care nu se poate contesta că numai aceasta deține un „bun” în accepțiunea art. 1 al Protocolului nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat (actele de dobândire ale autorilor inițiali intabulate in CF a municipiului Brașov din anii 1924-1927); - faptul că Statul Român nu se află în posesia unui „bun” în accepțiunea art. 1 al Protocolului nr. 1 Adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului și a jurisprudenței, deoarece decizia de preluare din 1977 nu reprezintă un titlu valabil; - faptul că Statul nu a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului către vreun terț dobânditor de bună credință, pentru a ne afla în ipotezele avute în vedere de cauzele pilot ale jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (Brumărescu contra României, Păduraru contra României și Albu contra României); - faptul că, în prezent, cea mai mare parte a terenului revendicat este nefolosit de către administratorii Statului Roman (ceilalți parați din dosar); - faptul că, în prezent, reclamanta a redobândit cetățenia română, deci și dreptul de a deține terenuri în România; - încălcarea flagrantă a art. 1 al Protocolului nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin spolierea dreptului de proprietate asupra imobilului de către Statul Roman, precum și legitimitatea reparației prin restituirea în natură a imobilului, măsură ce nu aduce atingere drepturilor apărate de Convenție, ce aparțin altor persoane și nici interesului general al Statului.

Analiza instanței de recurs Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate se constată că aceasta este legală și temeinică recursul fiind respins pentru următoarele considerente: Instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente la situația de fapt dedusă judecății și care nu a fost contestată. Împrejurarea că deși s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii, s-a respins pe fond acțiunea, nu imprimă caracter nelegal acestei soluții. Criticile, sub formă de argumente formulate în mare parte în susținerea caracterului admisibil al acțiunii, sunt nefondate sub aspectul soluției ambelor instanțe, care au respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, ajungând deci la aceeași concluzie ci reclamanta. Este nefondată critica potrivit căreia instanța de apel s-ar fi contrazis în argumente când, reținând caracterul admisibil al acțiunii, pentru a nu se consolida un drept dobândit abuziv, a respins acțiunea, constatând, fără o analiză a titlului, că Statul Român este singurul care deține un titlu asupra imobilului în discuție. Instanța a făcut o corectă aplicare în speță a dispozițiilor obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a tranșat problema incidenței dispozițiilor din dreptul comun/legea specială în materia revendicărilor. Dezlegarea dată prin soluționarea acelui recurs în interesul legii nu poate fi - și de altfel, nici nu a fost - contestată în cauză. Nu s-a putut cerceta valabilitatea titlului statului în primul rând pentru că instanța nu a fost investită cu o asemenea cerere, astfel că s-a pronunțat asupra acțiunii, cu respectarea principiului disponibilității. Sub acest aspect, nu se poate reține încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în sensul susținut de recurentă. Demersul cognitiv, pentru aflarea adevărului - inserat în regulile procesului civil, de articolul citat, ca o obligație din partea instanței - nu poate fi întreprins dincolo de petitul acțiunii cu care instanța a fost investită. În acest sens, dispozițiile aliniatului 6 al articolului citat - „în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății” - sunt explicite și dau expresie principiului de bază al procesului civil, exprimat în adagiul tantum devolutum quantum appellatum. În cauză acțiunea nu a fost nici completată nici modificată în condițiile art. 132 și 134 C. proc. civ. Prin acțiune, reclamanta a revendicat imobilul de la actualii deținători, indicând etapele trecerii acestuia prin modalități diferite, de la proprietarii inițiali, la actualii deținători, pârâții din cauză. De altfel, în revendicarea imobilului, reclamanta a indicat în mod expres motivele pentru care consideră că titlul autoarei sale este preferabil . Or, revendicarea întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, prin compararea de titluri, presupune în mod obiectiv, titluri valabile. Dacă unul din titluri, element de comparație nu este valabil - constatare care este, la rândul ei, supusă dispozițiilor legale în materie de invaliditate - comparația nu mai poate avea loc, astfel că problema proprietății este soluționată prin prisma dovedirii dreptului de proprietate. În mod corect s-a constatat că în cauză nu se poate opera o comparație de titluri deoarece reclamanta nu a făcut dovada că imobilul i-a fost transmis prin moștenire - potrivit condițiilor impuse de Codul civil în cazul acestei modalități de dobândire - și că, urmare acestui fapt, nu are un titlu asupra lui. Una din modalitățile dobândirii dreptului de proprietate, potrivit art. 644 C. civ., este succesiunea care, potrivit art. 650 același cod, se deferă prin lege sau după voința omului, prin testament, după regulile și procedura precis stabilită de acest act normativ. Procedura succesorală este finalizată fie prin certificatul de moștenitor (emis în condițiile art. 80 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale), fie prin hotărâre judecătorească, în cazul în care moștenitorii nu se înțeleg sau dreptul acestora este contestat. Instanțele - constatând că pentru dreptul de proprietate invocat de reclamantă, ca fiind dobândit prin moștenire, aceasta nu a prezentat nici certificat de moștenitor și nici o hotărâre judecătorească irevocabilă, acte oficiale care consacră dreptul de proprietate dobândit prin succesiune - în mod corect au apreciat că reclamanta nu a făcut dovada că are un titlu care să-i justifice revendicarea pe calea acțiunii de drept comun. Reclamanta nu a putut prezenta nici o altă hotărâre judecătorească care să consacre un drept de proprietate asupra imobilului nici în favoarea acesteia, nici a autorilor ei, premisă indispensabilă pentru a se stabili că aceasta deține un bun în înțelesul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție. Certificatul de calitate de moștenitor din 4 august 2011 eliberat de un birou de notari publici, invocat în dovedirea transmiterii dreptului de proprietate, nu face o astfel de dovadă. Potrivit art. 81 din Legea nr. 36/1995 „cazul în care nu s-a făcut dovada existenței unor bunuri în patrimoniul defunctului ori determinarea acestora necesită operațiuni de durată și moștenitorii solicită să li se stabilească numai calitatea, se poate emite numai certificat de calitate de moștenitor”. În cuprinsul acestui act autentic oficial se consemnează doar calitatea reclamantei de moștenitoare, urcând în linia succesorală testamentară și legală, a autorilor inițiali ai terenului, fără să se facă vreo mențiune, în documentul invocat despre masa succesorală în compunerea pe care aceasta a avut-o la deschiderea fiecărei din cele patru succesiuni care au intervenit între decesul proprietarilor inițiali ai imobilului și autoarea directă a reclamantei. In documentul analizat se menționează în mod expres că în nici o succesiune nu au fost declarate bunuri nici mobile nici imobile. Drept urmare, instanța de apel a constatat că în mod corect s-a făcut aplicarea deciziei nr. 33 a Î.C.C.J. și s-a constatat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, reclamanta nu se bucură de un bun în înțelesul art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO. În al doilea rând este de observat că după apariția legilor speciale în materia revendicării proprietăților abuziv preluate pe perioada regimului comunist, nu se mai poate face o asemenea analiză, indiferent că acțiunea în revendicare nu este făcută în temeiul legii speciale ci în temeiul dreptului comun. Împrejurarea că dovada titlului reclamantei presupunea analiza valabilității titlului pârâtului, este irelevantă în cauză, în raport de cele mai sus arătate, instanțele nefiind sesizate cu o asemenea analiză. Distincția prevăzută de art. 6 din Legea nr. 213/1998, clară și imperativă, prohibă în mod expres o atare analiză într-o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile Codului civil, după apariția reglementărilor speciale în materie. Legiuitorul a înțeles să reglementeze, prin procedura special prevăzută de aceste legi, examinarea titlului de proprietate al statului, în cadrul măsurilor luate pentru restituirea proprietăților abuziv preluate, reglementarea specială intrând în marja de disponibilitate pe care și Convenția și jurisprudența CEDO o recunoaște statelor membre ca drept suveran, de a reglementa condițiile de recuperare a bunurilor preluate abuziv. Potrivit documentelor cauzei, cererile formulate de reclamantă în temeiul legilor speciale (privind fondul funciar și Legea nr. 10/2001), pentru revendicarea imobilului, s-au soldat cu hotărâri judecătorești de respingere a acțiunii de reconstituire a dreptului de proprietate asupra bunului în discuție. Instanța de apel în mod corect a confirmat situația de fapt constatată în cauză, potrivit probelor administrate, în sensul că în realitate reclamanta nu deține un titlu asupra bunului, și a făcut o corectă interpretare; și aplicare a dispozițiilor legale în materie. La momentul deschiderii succesiunii (1989) fiului foștilor proprietari, M.K.R., bunul în discuție nu se mai afla în patrimoniul acestuia, fiind preluat din 1978 în proprietatea Statului Român, astfel că nici succesoarea acestuia, M.H., autoarea reclamantei, nu a dobândit acest bun pentru a-l putea transmite prin succesiune. Este nefondată și critica potrivit căreia instanța de apel și-a bazat soluția pe dispoziții legale (art. 32 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938 și art. 30 alin. (1) din Legea nr. 7/1995) abrogate prin pct. 4 al art. 87 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2012 privind Codul civil, dispoziții pe care de altfel le invocă și reclamanta pentru a susține nelegalitatea intabulării dreptului Statului. Potrivit acestei critici, instanțele nu au constatat că prezumția de proprietate de care se bucură Statul Român a fost răsturnată prin dovada făcută de reclamantă că decizia de preluare a fost nelegală. Au fost deja arătate considerentele pentru care a fost respinsă critica privind refuzul analizei valabilității titlului statului, astfel că susținerea faptului că au fost ignorate dovezile făcute de reclamantă, spre această finalitate, este lipsită de suport legal. Interpretarea dată de Curtea de apel dispozițiilor invocate - în constatarea că înregistrarea tabulară a dreptului de proprietate al Statului nu a fost modificată sau invalidată potrivit procedurii speciale prevăzută în materie de înscriere în cartea funciară - a fost făcută potrivit dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 71/2011, intrată în vigoare la 13 iunie 2011. Legea nr. 71/2011, cum indică și titlul acesteia, a fost emisă pentru punerea în aplicare a dispozițiilor Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (nou). Legea de punere în aplicare prevede expres în art. 5 alin. (1) că „dispozițiile Codului civil se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate, sau după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare, ceea ce presupune, în mod corespunzător că actele sau faptele încheiate sau petrecute înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, rămân supuse reglementărilor vechi. Ca urmare, împrejurarea că la data pronunțării deciziei Curții de apel, art. 21-41 din Legea nr. 7/1996, legea cadastrului și publicității imobiliare, erau abrogate, ca efect al pct. 4 al art. 87 al Legii nr. 71/2011, nu are nici un efect cât privește obiectul cauzei, în raport de împrejurarea că acțiunea a fost formulată la 26 noiembrie 2008 și privește dreptul de proprietate pentru un bun constituit înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ., pus în aplicare și modificat prin Legea nr. 71/2011. Aceeași situație și cât privește dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938, abrogate la data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009, la 1 octombrie 2011 (art. 230 lit. g)) din Legea nr. 71/2011). Osebit de împrejurarea, corect reținută, că reclamanta nu are un titlu de proprietate asupra imobilului, mai este de observat că potrivit înscrisurilor depuse la filele 166-169 în Dosarul nr. 17123/197/2008 al Judecătoriei Brașov (instanță pe rolul căreia a fost înregistrată acțiunea), o parte a imobilului revendicat - CF - a fost înstrăinat numitei P.G., prin contractul de vânzare - cumpărare din 7 februarie 2007, iar dreptul de proprietate cu privire la acesta a fost înscris în Cartea Funciară Brașov, prin Încheierea nr. 85452/2007 a Oficiului de cadastru și publicitate imobiliară Brașov. Pentru considerentele arătate, constatând că nu s-au întrunit în cauză condițiile impuse de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru a se impune modificarea deciziei atacate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., s-a respins ca nefondat recursul reclamantei. PENTRU