ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1089/2019

Ședința publică din data de 17 mai 2019

Asupra conflictului negativ de competență de față:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția I Civilă, la data de 10.08.2017, reclamanții A., B., C., D. E., F., G., H., I., J., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov, Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării au solicitat obligarea pârâților să plătească reclamanților, cu luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizației de încadrare pentru fiecare gradație, vechime în funcție, care să includă cumulat: drepturile reprezentând creșteri salariale de 18% începând cu luna noiembrie 2013 până la data pronunțării hotărârii precum și în continuare creșteri compuse din 2%, 5% și 11% acordate prin hotărâri judecătorești definitive în baza O.G. nr. 10/2007 de care se bucură o parte din magistrați din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție; drepturile salariale reprezentând creșteri salariale de 7% începând cu luna noiembrie 2013 până la data pronunțării hotărârii precum și în continuare creșteri compuse din 1%, 1% și 5% acordate prin hotărâri judecătorești definitive în baza O.G. nr. 3/2006 de care se bucură o parte din magistrați din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective, dobânda penalizatoare.

În ședința de judecată din data de 29.01.2018 instanța a dispus disjungerea cauzei în ceea ce îi privește pe reclamanții C. K., G., I. și J. și formarea unor noi dosare pentru fiecare dintre acești reclamanți.

Cererea formulată de reclamanta C. a fost înregistrată sub nr. x/2018, pe rolul Tribunalului Prahova, secția I Civilă.

La data de 26.02.2018, instanța a rămas în deliberare asupra excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Prahova, invocată din oficiu.

Prin sentința civilă nr. 776/26.02.2018, Tribunalul Prahova a admis excepția necompetenței teritoriale a cauzei și a declinat cauza spre competentă soluționare în favoarea Tribunalului Vaslui.

În motivarea acestei sentințe, Tribunalul Prahova a reținut că dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevăd că cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, iar art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 că cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul. A mai reținut instanța că, în speță, sunt incidente prevederile art. 127 alin. (1) C. proc. civ.

A avut în vedere Tribunalului Prahova că acesta reprezintă un caz de necompetență teritorială exclusivă, prin urmare de ordine publică, că reclamanta are domiciliul în municipiul Bârlad și că, potrivit art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, competența, din punct de vedere al legii speciale, aparține acestei din urmă instanțe, dispoziția fiind instituită exclusiv în interesul reclamantului.

Tribunalul Vaslui, secția Civilă, prin sentința civilă nr. 543 din 17 mai 2018, a admis excepția de necompetență teritorială, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. x/2018.

Asupra excepției necompetenței teritoriale invocată din oficiu, Tribunalul Vaslui a reținut următoarele:

Reclamanta îndeplinește funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Cornetu. În această calitate a formulat prezenta cerere, ce formează obiectul dosarului nr. x/2018, devenit ulterior, în ceea ce o privește, dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Vaslui, alegându-și domiciliul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură în județul Ilfov, comuna Cornetu.

Potrivit art. 269 alin. (2) Codul muncii, care constituie norma generală în conflictele de muncă "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

Dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii sunt completate de art. 210 din Legea nr. 62/2011- legea dialogului social, care constituie o normă specială, derogatorie de la norma comună, care prevede că "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Acest text instituie o competență teritorială alternativă în cazul salariaților, aceștia putând introduce acțiunea fie la domiciliul lor, fie la instanța în a cărei rază teritorială se află locul lor de muncă.

Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu aplicarea dispozițiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competența teritorială este una alternativă (fie cea de la locul unde își are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia), reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

În cauză, reclamanta a ales să sesizeze instanța de la locul de muncă, respectiv una din instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia din curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

Instanța a constatat că declinarea competenței către instanța de la domiciliul reclamantei lipsește de conținut dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, ce reglementează competența facultativă și nu ia în considerare calitatea circumstanțiată a reclamantei - procuror, căruia legiuitorul a găsit de cuviință să-i rezerve dispoziții speciale, care nu s-au regăsit în normele procesuale ale vechiul C. proc. civ.

Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința nr. 6066 din 25 iulie 2018, a admis excepția de necompetență teritorială, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.

Asupra excepției necompetenței teritoriale invocată din oficiu, Tribunalul București a reținut următoarele:

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința.

Totodată, art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede faptul că cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Din termenii textelor enunțate rezultă că, în domeniul conflictelor de muncă, competența teritorială este exclusivă, reclamantul având alegerea instanței competente, potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011.

În prezenta cauză, reclamanta a înțeles să sesizeze una din instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea, respectiv Tribunalul Prahova, în temeiul dispozițiilor art. 127 C. proc. civ.

În privința incidenței art. 127 C. proc. civ., Tribunalul București a avut în vedere decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 7 din 16 mai 2016 reținând faptul că, întrucât criteriul avut în vedere de reclamantă în alegerea instanței competente a fost acela al locului de muncă, instanța competentă teritorial să soluționeze cauza este Tribunalul Ilfov în considerarea faptului că reclamanta deține calitatea de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu.

Tribunalul Ilfov, secția Civilă, prin sentința nr. 3186 din 21 noiembrie 2018, a admis excepția de necompetență teritorială, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui.

A constatat ivit conflictul negativ de competență iar, în temeiul art. 134 C. proc. civ., a dispus suspendarea judecății și înaintarea cauzei la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

În fundamentarea acestei soluții Tribunalul Ilfov a reținut, în esență, următoarele:

Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62 din 2011, privind dialogul social, cu cele ale art. 116 C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 216 din Legea nr. 62 din 2011, rezultă că, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competența teritorială este una alternativă, (fie cea de la locul unde își are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia), reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Ipoteza anterior menționată are în vedere situația în care cererea de chemare în judecată este formulată de către angajat, doar acesta din urmă având, în mod obiectiv, alegerea între instanța de la locul în care își are domiciliul și instanța de la locul în care își are locul de muncă, aceasta fiind situația și în cauza de față, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost promovată de către angajat împotriva angajatorului.

Reclamanta nu a realizat o alegere între instanțele deopotrivă competente, și anume între Tribunalul Ilfov (ca instanță competentă teritorial, din perspectiva locului de muncă al reclamantei) și Tribunalul Vaslui (ca instanță competentă teritorial, din perspectiva domiciliului reclamantei), o astfel de alegere trebuind să fie expresă, iar nu dedusă pe cale de interpretare.

Înalta Curte, legal învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență creat în urma declinărilor succesive de competență, în condițiile art. 133 pct. 2 teza a II-a din C. proc. civ., constată că Tribunalul Prahova este instanța competentă teritorial în soluționarea pricinii, pentru motivele se vor arăta în continuare.

În materia conflictelor de muncă instanța competentă teritorial este reglementată de norme cu caracter imperativ.

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competența de soluționare a cererilor având ca obiect raporturile de muncă aparține instanței de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului iar potrivit alin. (3) al aceluiași text de lege, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru fiecare dintre reclamanți.

În temeiul art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Reglementările din materia conflictelor de muncă la care s-a făcut trimitere sunt edictate în beneficiul reclamantului, scopul normei fiind acela de a asigura acestuia accesul la o instanță aflată în proximitatea domiciliului, sau după caz, a locului său de muncă.

Potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ. dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea, aceste dispoziții aplicându-se în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor conform alin. (3) al aceluiași text de lege.

Curtea Constituțională, prin decizia nr. 290 din 26 aprilie 2018, a statuat în sensul că noțiunea de judecător din cuprinsul art. 127 alin. (1) și (2) C. proc. civ. își găsește sens numai în măsura în care aceasta vizează și instanța de judecată astfel încât competența facultativă urmează a se aplica și în ipoteza în care instanța de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.

Reclamanta, având funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Cornetu, s-a prevalat, prin cererea de chemare în judecată, de dispozițiile art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ. și a sesizat Tribunalul Prahova, ca instanță de același grad cu cea în mod normal competentă, aflată în circumscripția unei curți de apel învecinate cu curtea de apel în circumscripția căreia își desfășoară activitatea de procuror.

În contextul arătat, învestind Tribunalul Prahova cu soluționarea cererii sale, reclamanta și-a exercitat, în mod valabil, dreptul de opțiune.

În considerarea celor preced, văzând dispozițiile art. 135 și următoarele din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare în favoarea Tribunalului Prahova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai 2019.